ICCJ. Decizia nr. 31/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 31/2005
Dosar nr. 252/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 528 din 3 noiembrie 1997, Tribunalul Timiş, secţia penală, a condamnat-o pe inculpata M.F. Tenica, la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod.
A aplicat art. 71 - 64 C. pen.
A obligat inculpata, să plătească părţii civile V.A., suma de 1100 mărci germane, echivalent lei la data plăţii.
S-a reţinut că, în luna iunie 1995, inculpata a pretins şi a primit de la V.A., suma de 1.000 mărci germane, promiţându-i că, prin cunoştinţele pe care le are la Primăria Timişoara, îi poate obţine acestuia, o locuinţă cu chirie din fondul locativ de stat.
În decembrie 1995, în acelaşi scop şi la solicitarea inculpatei, numitul V.A. a înmânat acesteia, suma de 100 mărci germane.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 472/A din 16 decembrie 2003, a respins ca nefondat, apelul peste termen declarat de inculpată, împotriva hotărârii primei instanţe
Prin Decizia nr. 2295 din 28 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de inculpata M.F. împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat hotărârile pronunţate în cauză, numai cu privire la pedeapsa aplicată acesteia, pe care a redus-o de la 5 ani închisoare, la 2 ani şi 6 luni închisoare, reţinând că la dozarea pedepsei, instanţa nu a avut în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cu referire la împrejurarea că inculpata are trei copii, un nivel cultural redus şi nu a mai fost condamnată anterior.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen.
S-a susţinut că admiţând în parte acţiunea civilă, instanţele au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi 346 C. proc. pen., cu referire la art. 257 alin. (2) C. pen.
În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii civile şi confiscarea de la inculpată, a sumei de 1100 mărci germane.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Conform art. 257 alin. (2) C. pen., cu trimitere la art. 256 alin. (2) din acelaşi cod, banii, valorile sau alte bunuri primite de inculpat, se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani a acestora.
În raport cu dispoziţiile menţionate, cu referire la art. 118 lit. d) C. pen., confiscarea are caracterul unei sancţiuni de drept penal şi ca atare, sub aspectul aplicării, este obligatorie pentru instanţele de judecată.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 14 şi 346 C. proc. civ., acţiunea civilă în procesul penal, alăturată acţiunii penale faţă de care are caracter accesoriu, deşi îşi are izvorul tot în infracţiunea săvârşită, constituie un mijloc legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudicul produs prin infracţiunea care în anumite situaţii poate fi sursa unor obligaţii civile. Acţiunea civilă are ca finalitate repararea pagubei produse părţii vătămate, prin infracţiune şi îşi păstrează caracterul civil, de acţiune în răspundere delictuală.
Ca atare, confiscarea specială şi acţiunea civilă, alăturată acţiunii penale, constituie instituţii juridice diferite, cu finalitate diferită, condiţii diferite de exercitare, prima fiind obligatorie pentru instanţe, iar a doua fiind supusă principiului disponibilităţii, precum şi situaţii diferite, precis determinate, în care devin active.
Prin recursul în anulare s-a susţinut că instanţele au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi 346 C. proc. pen., cu referire la art. 257 alin. (2) C. pen.
În aplicarea corectă a dispoziţiilor obligatorii privind confiscarea specială prevăzută de art. 257 alin. (2), raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., trebuie reţinut că acestea constituie o aplicare în dreptul penal, cu caracter sancţionator, a îmbogăţirii fără justă cauză din dreptul civil, care statuează asupra naşterii obligaţiei de restituire în cazul nerespectării principiului bunei credinţe în raporturile patrimoniale dintre subiecţii unui raport juridic.
Este adevărat că şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni de trafic de influenţă, în patrimoniul cumpărătorului de influenţă se produce o pagubă.
Cum faptul juridic prin care patrimoniul inculpatului s-a mărit pe seama patrimoniului cumpărătorului de influenţă, este rezultatul neconformării ordinii de drept existente, concomitent atât a făptuitorului, cât şi a persoanei care cumpără influenţa, iar subiect pasiv al infracţiunii menţionate este statul, prin art. 257 alin. (2) C. pen., cu trimitere la art. 256 alin. (2) din acelaşi cod , obligaţia de restituire a fost stabilită ca sancţiune, sub forma confiscării în favoarea statului.
Totodată, răspunzând exigenţei privitoare la limitele obligaţiei de restituire, corespunzătoare valorii îmbogăţirii patrimoniului inculpatului şi însărăcirii patrimoniului cumpărătorului de influenţă, ambele fără justă cauză, prin textul menţionat s-a stabilit că fac obiectul confiscării, „banii, valorile sau alte bunuri primite", iar când acestea nu se găsesc în materialitatea lor, confiscarea are loc în modalitatea alternativă a obligării inculpatului la plata acestora.
În cauză, suma de 1.100 mărci germane reprezintă mijlocul prin care a fost săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.
În raport cu considerentele ce preced, suma menţionată nu poate constitui, în temeiul art. 14 şi 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., obiectul pretenţiilor civile ale celui ce a solicitat săvârşirea faptei, aşa cum s-a dispus prin hotărârea primei instanţe, aceasta făcând obiectul confiscării speciale prevăzute de art. 257 alin. (2) C. pen.
Această nelegalitate nu a putut fi îndreptată, în raport cu împrejurarea că instanţele de control judiciar, fiind învestite numai cu căile de atac exercitate de inculpată, erau ţinute de respectarea principiului statuat prin art. 372, respectiv art. 3858 C. proc. pen.
Aşa fiind, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi întemeiate, hotărârile atacate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., corepunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 din acelaşi cod, invocat de Procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 4141, cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare şi va casa hotărârile atacate, numai cu privire la greşita admitere a acţiunii civile şi pentru omisiunea aplicării art. 257 alin. (2) C. pen.
Rejudecând cauza, Curtea va respinge acţiunea civilă exercitată de V.A.
Totodată, în temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., se va dispune confiscarea sumei de 1100 mărci germane, în sensul obligării condamnatei, la plata echivalentului în lei a sumei menţionate sau, în cazul în care se face dovada restituirii, a cumpărătorului de influenţă V.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează sentinţa penală nr. 528 din 3 noiembrie 1997, a Tribunalului Timiş, Decizia penală nr. 472/A din 18 decembrie 2003, a Curţii de Apel Timişoara şi Decizia nr. 2295 din 28 aprilie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind pe inculpata M.F., numai în latura civilă şi cu privire la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 257 alin. (2) C. pen.
Rejudecând cauza:
I. Respinge acţiunea civilă exercitată de V.A.
II. În temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., obligă la plata echivalentului în lei a sumei de 1.100 mărci germane.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 30/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 32/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
