ICCJ. Decizia nr. 36/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 36/2005
Dosar nr. 289/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 201 din 8 septembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.V. împotriva rezoluţiei din 10 aprilie 2000, dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia parchetelor militare, în dosarul nr. 19/P/2000.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 202 din 6 martie 1995, Tribunalul Bucureşti a obligat Consiliul General al municipiului Bucureşti, să restituie reclamantului D.P., în deplină proprietate, terenul în suprafaţă de 589 m2, situat în str. Intrarea Proverbului.
Primirea-predarea terenului menţionat a avut loc prin procesul-verbal nr. 1767 din 11 octombrie 1995.
Prin HG nr. 258/1996 s-a aprobat trecerea în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, a unui teren în suprafaţă de 26.000 m2, proprietate publică, situat în zona Şoseaua Virtuţii-Splaiul Independenţei din municipiul Bucureşti.
În data de 4 septembrie 1996, Primarul General a emis dispoziţia nr. 1351 privind predarea terenului în suprafaţă de 26.000 m2, conform hotărârii de guvern menţionate.
Motivat de împrejurarea că suprafaţa de 589 m2, aparţinând petentului, este înglobată în suprafaţa de teren transmisă Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, petentul a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP)
Prin sentinţa penală nr. 650 din 19 mai 1999, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a încetat procesul penal pornit împotriva Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, reţinând că persoana juridică nu poate fi subiect activ al infracţiunii.
Urmare a admiterii recursului declarat de partea vătămată D.P., împotriva hotărârii primei instanţe, cauza a fost trimisă la parchet, pentru identificarea făptuitorilor militari şi efectuarea cercetărilor sub aspectul infracţiunii reclamate.
Prin rezoluţia nr. 19/P/2000 din 10 aprilie 2000, secţia parchetelor militare a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de generalul de brigadă S.I., pentru infracţiunea prevăzută de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP), urmare a constatării împrejurării că preluarea terenului menţionat, de către Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, a avut loc în temeiul unei hotărâri de guvern, astfel că fapta acestuia nu este prevăzută de legea penală.
Procurorul militar şef al secţiei parchetelor militare, prin rezoluţia nr. 667/2003 din 30 martie 2004, a respins plângerea petentului D.P., formulată împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Petentul a formulat plângere împotriva acestei din urmă rezoluţii, arătând că greşit s-a reţinut că terenul în suprafaţă de 589,95 m2, proprietatea sa, preluat şi faptic de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, face parte din suprafaţa de 26.000 m2 transmisă serviciului menţionat. S-a mai criticat soluţia primei instanţe, sub aspectul neverificării şi nestabilirii temeiului legal al preluării terenului său.
Or, din adresa nr. 369 din 10 martie 2004, a Primăriei municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu Evidenţă Proprietăţi Cadastru, rezultă neechivoc că terenul aparţinând petentului, reprezintă o secţiune din terenul transmis în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale.
Ca atare, acţiunii de ocupare a terenului reclamat îi lipseşte cerinţa esenţială de a fi preluat fără drept, pentru a întregi elementul material al infracţiunii de tulburare de posesie.
Este, însă, la fel de evident că transmiterea terenului în administrarea serviciului menţionat, sub aspectul suprafeţei al cărei proprietar este petentul, este consecinţa unei erori în actul guvernamental.
Însă, în contextul menţionat, restabilirea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate al petentului, este de competenţa instanţei civile.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Prin alin. (1) al aceluiaşi articol s-a stabilit că infracţiunea este acea faptă care constituie o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunilor cu a căror săvârşire organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenţei unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, organul de urmărire penală a constatat îndeplinirea unei atribuţii de serviciu de către învinuit. Acesta a preluat un teren, conform unei hotărâri de guvern, în numele Serviciului de Telecomunicaţii Speciale.
Cum acţiunii de ocupare a terenului menţionat îi lipseşte cerinţa esenţială, prevăzută de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP), a preluării fără drept, în mod corect organul de urmărire penală a concluzionat că nici una din persoanele reclamate nu a vătămat şi nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie, una din valorile ocrotite de legea penală. Drept urmare, întemeiat s-a conchis în sensul inexistenţei infracţiunii sesizate.
În raport cu situaţia expusă, pentru infirmarea căreia petentul nu a propus administrarea de noi mijloace de probă, respingând plângerea, ca nefondată şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.P. care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.P. împotriva sentinţei nr. 201 din 8 septembrie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3952/2004.
Obligă petentul să plătească statului, 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 35/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 37/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
