ICCJ. Decizia nr. 30/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 30/2005
Dosar nr. 237/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată la data de 2 decembrie 2003, partea vătămată R.A. a cerut începerea urmăririi penale împotriva judecătorului R.A., de la Curtea de Apel Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi 246 C. pen.
Petentul a susţinut că, atât într-o încheiere de şedinţă, cât şi în Decizia penală nr. 331/R/2000, pronunţată în dosarul nr. 647/2000, au fost reţinute aspecte în contradicţie cu probele administrate, ceea ce a avut ca finalitate, condamnarea acestuia la pedeapsa detenţiei pe viaţă.
Astfel, fără nici o motivare, s-a modificat ora comiterii infracţiunii, de la 11.00 la 15. 00 şi s-a reţinut că infracţiunea a fost comisă în scop de jaf.
Totodată, contrar probelor administrate, s-a reţinut că petentul era divorţat, că nu avea serviciu şi că efectua munci ocazionale la martorul S.N.
În fine, părţii civile i-a fost acordat cuvântul, nelegal, pe latura penală a cauzei.
Prin rezoluţia nr. 24/P/2004 din 17 februarie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale.
În motivarea rezoluţiei, procurorul a arătat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă comiterea vreunei infracţiuni.
Astfel, motivarea deciziei penale menţionate este în concordanţă cu probele administrate, iar neconcordanţele învederate de petent, nu sunt de natură a constitui aspecte esenţiale în ceea ce priveşte stabilirea adevărului, vinovăţia, încadrarea juridică a faptei şi cuantumul pedepsei.
La data de 21 aprilie 2004, reiterând motivele plângerii penale, petentul a sesizat instanţa de judecată, cu plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Prin sentinţa nr. 102 din 18 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că inculpatul R.A., prin sentinţa penală nr. 9 din 7 ianuarie 2000, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat la 20 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 174 C. pen. şi la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen.
Instanţa de fond a contopit pedepsele şi a aplicat un spor, urmând ca inculpatul să execute, în final, 25 ani închisoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 331/A din 22 iunie 2000, a admis apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi, rejudecând, a condamnat inculpatul menţionat, la pedeapsa detenţiei pe viaţă, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 174 şi art. 176 lit. d) C. pen. Totodată, a majorat la 15 ani închisoare, pedeapsa stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. a) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa detenţiei pe viaţă.
Instanţa de control judiciar a apreciat că prima instanţă nu a analizat cu suficientă atenţie probele administrate care, coroborate, duc la concluzia că inculpatul a comis omorul în scop de tâlhărie, în atelierul unde o violase pe victimă, nu în subsolul acestui atelier.
În motivarea deciziei sunt analizate probele pe baza cărora instanţa de apel şi-a format convingerea că inculpatul a comis o infracţiune mai gravă, decât cea pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă.
Motivarea deciziei este în concordanţă cu probele administrate, iar neconcordanţele învederate de petent, nu sunt de natură a constitui aspecte esenţiale în stabilirea vinovăţiei, încadrării juridice a faptei şi aplicării pedepsei, aşa cum în mod corect s-a reţinut prin rezoluţia atacată.
Totodată, în mod corect s-a reţinut de către procuror, că aspectele menţionate de petent, constituiau motive de recurs şi trebuiau invocate pe această cale.
În fine, s-a mai reţinut că recursul declarat de inculpatul R.A. împotriva deciziei penale menţionate, a fost respins de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 236 din 17 ianuarie 2002.
Invocând necitarea intimatului la judecarea în fond a plângerii, petentul R.A. a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanţe.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Într-adevăr, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., este supusă casării, hotărârea atacată cu recurs, în cazul „când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare".
Raportând acest caz de casare, la dispoziţiile din Titlul V Cap. II art. 175 - 184 C. proc. pen., cu referire la art. art. 197, 6 şi 289 din acelaşi cod, se constată că participarea părţilor la judecata în primă instanţă sau în apel constituie un drept procesual derivat direct din dreptul la apărare şi este garantată, printre altele, şi de principiul contradictorialităţii şedinţei de judecată.
Drept urmare, când nu s-au respectat dispoziţiile legale privind asigurarea participării părţilor la judecată, intervine o nulitate relativă care poate atrage casarea hotărârii atacate.
Însă, nulitatea relativă decurgând din neîndeplinirea procedurii de citare, operează exclusiv în interesul părţii, în raport cu care judecata s-a desfăşurat cu încălcarea dispoziţiilor art. 291 alin. (1) C. proc. pen. şi, drept urmare, acesteia i s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată, decât prin anularea actului procesual.
Drept urmare, acest caz de casare poate fi invocat exclusiv de partea care a fost lipsă la judecată, din motivul arătat.
Or, în cauză, lipsă la judecata în fond a plângerii a fost intimata.
Ca atare, în raport cu textele legale menţionate, cu referire la situaţia expusă, petentul nu poate invoca acest caz de casare, vizând lipsa altei părţi la judecata în fond a plângerii.
De altfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă legala îndeplinire a procedurii de citare cu intimata.
Se constată, aşadar, în cauză, respectarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile legale din acelaşi cod, anterior menţionate.
În fine, instanţa de judecată a procedat legal la judecarea cauzei în lipsa intimatei care, deşi legal citată, nu s-a prezentat, faţă de dispoziţiile art. 2781 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora „neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei".
Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., recursul declarat de petentul R.A. fiind neîntemeiat sub aspectul acestei critici.
În fine, examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de casare, susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu, nu se constată.
Astfel, potrivit art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost determinat în textul menţionat, legea procesuală penală a stabilit precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală în succesiunea determinată de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunilor cu a căror săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenţei unora dintre cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cazul contestării acestei soluţii prin formularea plângerii prevăzute în art. 2781 C. proc. pen., controlul judiciar priveşte temeinicia rezoluţiei în raport de cercetările efectuate.
Pentru a respinge plângerea şi a menţine rezoluţia atacată, instanţa de fond a constatat reţinerea corectă de către organul de urmărire penală, a faptului că hotărârea pronunţată în apel, cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului R.A., este corespunzătoare materialului probator administrat, iar neconcordanţele învederate de petent, nu au influenţat soluţia instanţei de control judiciar.
Această concluzie rezultă şi din împrejurarea că Decizia instanţei de apel a fost menţinută, ca urmare a respingerii recursului declarat de inculpat împotriva acesteia.
Pe de altă parte, soluţionând cauza penală, intimata a efectuat acte de competenţa sa.
Or, o hotărâre judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale a magistratului care a pronunţat-o.
Astfel, în măsura în care activitatea de judecată, fără intenţia de a vătăma interesele părţilor, se produc erori de judecată sau greşeli de ordin procedural, acestea pot face obiectul căilor de atac prevăzute de legea procesuală penală.
Cum o astfel de intenţie nu a fost invocată în cauză şi, cu atât mai puţin probată, hotărârea atacată se constată a fi temeinică şi legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare ce se iau în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
În fine, dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., nu pot constitui temei al cenzurării unei hotărâri judecătoreşti în alte condiţii, decât cele corespunzătoare sistemului căilor de atac reglementat de acelaşi cod în Titlul II cap. III şi IV.
Pe de altă parte, este supusă controlului judiciar, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii, prin art. 277 - 278 din acelaşi cod.
Ca atare, are aptitudinea declanşării controlului judecătoresc exclusiv, plângerea care priveşte actul procesual prevăzut în textul menţionat, formulată de persoana care îşi justifică calitatea în condiţiile legii.
În consecinţă, neparcurgerea procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire a plângerii, de către instanţa competentă să judece în fond, cauza.
Or, petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângerea formulată împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanşeze, în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul competent, a dispoziţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Aşa fiind, soluţia de respingere a plângerii petentului, de către prima instanţă, se constată a fi legală şi sub acest aspect.
Nu pot fi primite, sub acest aspect, concluziile procurorului, în sensul admiterii recursului, casării hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea plângerii, ca inadmisibilă. Astfel, menţinerea în final a sentinţei de respingere a plângerii, însă ca inadmisibilă, apare ca o soluţie ce nu satisface natura juridică a recursului de remediu procesual.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul R.A., ca nefondat.
Totodată, în baza art. 191 alin. (2) din acelaşi cod, petentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A. împotriva sentinţei nr. 102 din 18 mai 2004, a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 2148/2003.
Obligă petentul R.A. să plătească statului, suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 29/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 31/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
