ICCJ. Decizia nr. 34/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 34/2005
Dosar nr. 241/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 182 din 9 iulie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.C. împotriva rezoluţiilor nr. 34.633 bis/8985/1999 din 17 ianuarie 2000 şi nr. 34.633/8985/1999 din 16 martie 2000, ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că plângerea nu priveşte unul din actele procesuale determinate de art. 2781 C. proc. pen.
Astfel, în completarea unei plângeri anterioare formulate de D.F., mama sa, petentul D.C. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de judecătorul R.M. de la Curtea de Apel Bucureşti, sub aspectul unor pretinse infracţiuni săvârşite de către aceasta, cu ocazia soluţionării unei cauze civile.
Prin referatul din 10 martie 2000, întocmit în dosarul nr. 34.633/8985/1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a propus trimiterea lucrării la secţia judiciară, pentru analiză, în raport cu împrejurarea că din verificarea plângerii nu rezultă aspecte penale în legătură cu cele sesizate de petent, cu referire la soluţionarea cauzei civile având ca obiect o acţiune în revendicare, în care s-a pronunţat o soluţie de respingere a acţiunii, cauza parcurgând toate etapele procesuale prevăzute de Codul de procedură civilă.
Petentul a sesizat instanţa de judecată, cu plângerea formulată împotriva acestei propuneri făcute în dosarele menţionate.
Or, prin referatul menţionat nu a fost soluţionată cauza penală, iar soluţia de trimitere a lucrării la o altă secţie nu face parte dintre actele procurorului, supuse controlului judecătoresc în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul D.C. a declarat recurs, întemeiat pe art. 3859 pct. 9, 171 şi 18 C. proc. pen.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Inadmisibilitatea priveşte, între altele, contestarea dreptului părţii cu privire la calea procesuală aleasă pentru protecţia juridică a pretenţiei deduse judecăţii.
În aplicarea principiului statuat prin art. 129 din Constituţia României, corespunzător dispoziţiilor art. 21 din legea fundamentală, legea procesuală penală a determinat riguros, prin norme imperative, desfăşurarea procesului penal.
Sistemul coerent menţionat al legii procesuale exclude posibila constatare a existenţei în statutul normativ al procesului penal, a unor zone de acceptabilitate constând în norme juridice mai puţin categorice, în raport cu care variante concurente sau alternative să poată fi considerate la fel de corecte şi, în consecinţă, admisibile.
Normele procesual penale, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au creat un cadru adecvat de protecţie judiciară a drepturilor persoanei.
Normele legale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti, cu referire la calea procesuală aleasă, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârilor pronunţate cu nesocotirea lor.
Ca atare, stăruinţa părţii în soluţionarea unei cereri nu este suficientă prin ea însăşi, admisibilitatea căii procesuale fiind condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
În consecinţă, admiterea unei căi procesuale, la stăruinţa părţii, în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În contextul menţionat, referirile recurentului la Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, a Curţii Constituţionale, sunt lipsite de relevanţa juridică vizată de acesta.
În fapt, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., în raport cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, prin Deciziile nr. 486 din 2 decembrie 1997 şi nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituţională a statuat asupra posibilităţii declanşării controlului judecătoresc asupra măsurilor şi actelor efectuate de procuror sau pe baza dispoziţiilor acestuia şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, pe baza sesizării de către persoana nemulţumită.
Ca atare, plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluţionată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Însă, instanţa sesizată cu o astfel de plângere, o soluţiona prin aplicarea directă a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, şi nu în temeiul deciziilor menţionate ce nu puteau avea caracter de norme atributive de competenţă, Curtea Constituţională neavând putere de legiferare.
Totodată, sesizată cu plângerea menţionată, instanţa de judecată nu era învestită cu atribuţii de urmărire penală, contrar principiului separaţiei puterilor în stat, aşa încât controlul judecătoresc privea exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
În fine, în raport cu introducerea în Codul de procedură penală, a art. 2781, prin art. XI pct. 2 din Legea nr. 281/2003, cu aplicare de la 1 ianuarie 2004, lacuna normativă sesizată de Curtea Constituţională nu mai poate fi invocată.
Pe de altă parte, prin art. 16 din Constituţia României a fost statuat principiul egalităţii cetăţenilor „în faţa legii şi a autorităţilor publice".
În acelaşi timp, prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, s-a stabilit că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Este de reţinut, sub un prim aspect, că prin art. 13 din Convenţie nu au fost reglementate alte căi de atac, decât cele prevăzute de legea procesuală naţională.
Pe de altă parte, din economia textelor legale menţionată rezultă garantarea accesului efectiv la instanţele interne, însă numai în condiţiile legii procesuale naţionale, civilă sau penală, după caz.
În acest context, tocmai sesizarea instanţelor de judecată în condiţiile legii, cu referire la principiul aplicării aceluiaşi tratament juridic în situaţii identice şi respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripţiilor legale, constituie garanţia asigurării egalităţii în faţa legii, a tuturor cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În fine, cu referire la susţinerile recurentului privind nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, prin art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, s-a stabilit că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".
Este de reţinut, sub un prim aspect, că nici prin Convenţie şi nici prin legea procesual penală nu au fost stabilite termene peremptorii pentru soluţionarea unei cauze.
Drept urmare, „termenul rezonabil" se apreciază de la caz la caz, în fiecare cauză.
În acest sens, prin hotărârea din 6 aprilie 2000, în cazul Coingersoll SA, versus Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu: „caracterul rezonabil al lungimii procedurilor trebuie stabilit în lumina circumstanţelor cazului şi cu referire la criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, mai ales complexitatea cazului, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante şi miza pe care o reprezintă cauza pentru reclamant".
În evaluarea aplicabilităţii acestui text însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, prin hotărârea din 27 iunie 2000, în cazul Frydlender, versus Franţa, că pentru ca art. 6 parag. 1 din Convenţiem să îşi găsească aplicabilitatea, „trebuie să existe un litigiu în legătură cu un „drept" despre care se poate afirma, chiar din motive discutabile, că este recunoscut în dreptul intern. Litigiul trebuie să fie autentic şi serios.El trebuie să se refere nu numai la existenţa reală a dreptului, dar şi la scopul şi modul de exercitare al acestuia. În plus, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul civil în cauză".
Aceste consistente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu valoare de principiu, pun în discuţie, sub un prim aspect, examinarea raportului dintre dreptul obiectiv şi drepturile subiective. În acest sens, persoana care pretinzându-se titular al unui drept subiectiv, apelează la protecţia judiciară, trebuie să facă, în primul rând, dovada existenţei efective, reale a prerogativei ce derivă din normele juridice aplicabile acestuia, ca subiect de drept determinat.
Sub un al doilea spect, aceleaşi considerente pun în discuţie , în raport cu dispoziţiile Decretului nr. 31/1954, drepturile subiective ca mijloace juridice de grăniţuire a comportamentului celorlalţi, faţă de titularul lor şi, concomitent, ca limite ale conduitei titularilor de drepturi, în raporturile sociale.
În acelaşi timp, în raport cu dispoziţiile art. 2 din actul normativ menţionat, privitoare la exercitarea drepturilor, exclusiv în scopul pentru care au fost reglementate, precum şi ale art. 723 alin. (1) C. proc. pen., privind exercitarea drepturilor procesuale cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia acestea au fost recunoscute de lege, este pus în discuţie uzul şi abuzul de drept, ca măsură a drepturilor subiective. În acest sens, urmează a se observa că drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice, numai în scopul de a-şi satisface interese legitime şi în acord cu interesul general, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. În consecinţă, depăşirea scopului economic şi social edictat şi exercitarea unui pretins drept subiectiv, inclusiv procesual, fără un interes legitim, cu alte cuvinte, simpla manifestare, în mod repetat, a unei nemulţumiri personale ce nu are corespondent în realitatea faptică şi juridică externă şi pretenţia soluţionării unei plângeri în alte condiţii, decât cele prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., constituie un abuz de drept şi, concomitent, o încercare de instituţionalizare a acestuia.
În cauză, petentul a sesizat instanţa de fond, în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Plângerea este formulată împotriva unui referat ce privea repartizarea unei lucrări între secţiile Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Or, plângerea prevăzută în art. 2781 C. proc. pen., priveşte exclusiv examinarea dispoziţiei de netrimitere în judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii interesate prin art. 277-278 din acelaşi cod.
Cum referatul atacat nu face parte dintre actele procesuale prevăzute în art. 2781 C. proc. pen., în mod legal plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., invocat de recurent.
În fine, examinând plângerea formulată de petent, se constată că acesta, referindu-se la o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, neprecizată, face vorbire în motivare, de referatele din dosarele reţinute ca atare de prima instanţă, aşa încât hotărârea nu este supusă nici cazurilor de casare prevăzute art. 3859 pct. 9 şi 18, invocate în şedinţă publică.
Totodată, examinând cauza, în raport cu celelate critici formulate, precum şi cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu, nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C. care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C. împotriva sentinţei nr. 182 din 9 iulie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3605/2004.
Obligă petentul să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 33/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 35/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
