ICCJ. Decizia nr. 40/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 40/2005
Dosar nr. 42/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1551 din 5 iulie 1999, Judecătoria Oradea a achitat, între alţii, pe inculpatul A.M., pentru infracţiunile prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. şi de art. 72 lit. a) şi c) din Legea nr. 30/1978, ambele cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Tribunalul Bihor, secţia penală, prin Decizia penală nr. 284/A din 21 aprilie 2000, a admis apelurile declarate de inculpaţii S.M. şi P.G., împotriva hotărârii primei instanţe, a extins efectele acestuia şi asupra inculpatului M.T. şi, conform art. 81 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepselor aplicate acestora.
Prin aceeaşi hotărâre, apelurile declarate împotriva aceleiaşi sentinţe de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi de inculpatul C.M., au fost respinse ca nefondate.
Inculpatul A.M. nu a declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 735/R din 27 noiembrie 2001, Curtea de Apel Oradea, secţia penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, împotriva deciziei pronunţate în apel, a casat hotărârea atacată, a înlăturat achitarea inculpatului A.M. şi, în baza art. 72 lit. a) şi c) din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), l-a condamnat pe acesta, la 3 ani închisoare, dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei menţionate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 teza I C. proc. pen., susţinând că pedeapsa aplicată inculpatului A.M. a fost greşit individualizată, în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Prin Decizia nr. 1001 din 27 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul în anulare şi a casat Decizia atacată, numai cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 81 C. pen., pe care le-a înlăturat.
Contestaţia în anulare formulată de inculpatul A.M. împotriva deciziei nr. 1001 din 27 aprilie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost respinsă, ca nefondată, prin Decizia nr. 704 din 5 februarie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5835/2003.
Împotriva acestei din urmă decizii, condamnatul A.M. a declarat un nou recurs.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesuală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Reglementarea menţionată are aptitudinea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Ca atare, cadrul adecvat de protecţie judiciară a drepturilor fiind reglementat, revine persoanei interesate, obligaţia sesizării instanţei competente, cu o cale de atac admisibilă, potrivit legii procesual penale.
Una din condiţiile de admisibilitate, dintre cele ce se cer a fi întrunite cumulativ, priveşte existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare sau retractare, prin valorificarea de către partea interesată, a dreptului la exercitarea căii de atac.
În cauză, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de inculpat, împotriva unei decizii prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare, întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen., formulată de acelaşi inculpat.
Potrivit art. 394 alin. (4) C. proc. pen. „sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar Decizia dată în apel este supusă recursului".
Prin art. 3851 C. proc. pen., s-a stabilit că sunt supuse recursului, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive.
Din examinarea dispoziţiilor menţionate, în raport cu modul în care legea procesuală a reglementat atacarea cu recurs, numai a hotărârilor judecătoreşti nedefinitive, rezultă că nu este susceptibilă de reformare pe calea controlului judecătoresc, prin exercitarea unui nou recurs, Decizia definitivă pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anularea propriei hotărâri, definitive, date în judecarea unui recurs în anulare.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut în acest sens că dispoziţiile art. 391 alin. (4) C. proc. pen., nu constituie o derogare de la sistemul căilor ordinare de atac reglementat prin Cap. III Secţiunile I şi II din acelaşi cod, ci o confirmare a acestuia, căile de atac admisibile fiind particularizate de stadiul procesual în care s-a pronunţat hotărârea a cărei anulare s-a cerut, pentru unul din cazurile prevăzute în art. 386 din cod.
Pe de altă parte, prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, a fost prevăzută posibilitatea atacării cu recurs la Completul de 9 judecători, a hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul declarat de inculpatul A.M. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva deciziei nr. 704 din 5 februarie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5835/2003, ca inadmisibil.
Obligă inculpatul să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 39/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 41/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
