ICCJ. Decizia nr. 371/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 371/2010
Dosar nr.3189/1/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2005 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.S. împotriva rezoluţiei nr. 400/P/2008 din 30 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în esenţă, că petentul D.S., în calitate de persoană vătămată, a adresat o plângere penală Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând efectuarea de cercetări şi tragerea la răspundere penală a judecătorilor M.A., E.A. şi S.I.I. de la Judecătoria Sector 5 Bucureşti, I.S. de la Tribunalul Bucureşti şi a procurorului G.M. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen.
În motivarea plângerii, petiţionarul a arătat că magistraţii susmenţionaţi, deşi au constatat săvârşirea unor fapte de natură penală de către numiţii A.M., T.A. şi F.C.C., nu au sesizat organele de urmărire penală şi nu au făcut demersuri în vederea extinderii procesului penal (în care a avut calitatea de inculpat) şi cu privire la aceste persoane.
Prin rezoluţia nr. 400/P/2008 din 30 aprilie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de M.A., E.A., şi S.I.I., judecători la Judecătoria Sector 5 Bucureşti, I.S., judecător la Tribunalul Bucureşti şi G.M., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen., motivându-se că faptele reclamate nu există.
Împotriva acestei rezoluţii, petiţionarul D.S. a formulat plângere la conducerea Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică, susţinând că procurorul de caz nu era competent material şi după calitatea persoanei să efectueze cercetări faţă de magistraţii Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, soluţia fiind în opinia sa netemeinică, deoarece „ nu analizează probele în conţinutul lor", fiind consemnate doar susţinerile făptuitorilor şi părtinitoare, întrucât „rezultă o atitudine omisivă cu privire la cele două cicluri procesuale şi, mai ales, cu privire la starea de fapt".
Prin rezoluţia nr.2575/II-2/2009 din 1 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei nr. 400/P/2008 din 30 aprilie 2009.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul s-a adresat cu o plângere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitând desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală a magistraţilor reclamaţi.
Examinând plângerea, prima instanţă a constatat că aceasta este nefondată.
Astfel, s-a reţinut că potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale legea procesual penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
S-a mai constatat că, ulterior sesizării organului de urmărire penală în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., acesta efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, iar în situaţia în care se constată existenţa unora dintre cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi respectiv declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea urmăririi penale.
În cazul contestării acestei soluţii, prin formularea plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., controlul judiciar priveşte temeinicia rezoluţiei în raport cu cercetările efectuate.
Cu privire la cauza dedusă judecăţii prima instanţă a reţinut că pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, organele judiciare au reţinut, în mod corect, că faptele reclamate de petiţionar nu există, magistraţii intimaţi îndeplinindu-şi legal atribuţiile, în limitele competenţelor ce le reveneau potrivit legii, soluţia procurorului fiind susţinută de materialul probator administrat, a cărei concluzie logică incontestabilă o reprezintă.
Faţă de norma de incriminare cuprinsă în art. 264 C. pen. s-a reţinut că, în cauză, nu există indicii în sensul că magistraţii reclamaţi în plângere ar fi dat un ajutor numitelor A.M. (şef al Serviciului juridic al Direcţiei copilului aflat în dificultate), T.A. (şef al Serviciului contencios administrativ şi legislaţie din cadrul Primăriei Sectorului 5) şi F.C.C. (şef al Serviciului de stare civilă şi membru al Comisiei de protecţie a copilului aflat în dificultate a sectorului 5), în înţelesul dispoziţiilor art. 264 C. pen., persoane care, în opinia petentului, ar fi fost implicate în activitatea infracţională ce a format obiectul cauzelor penale soluţionate.
Aşa fiind, s-a concluzionat de către prima instanţă că în lipsa acelui minim de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, soluţia procurorului este temeinică şi legală, neimpunându-se desfiinţarea ei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.
Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, privind inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile indicate de norma precitată.
În cauza dedusă judecăţii se constată că, respectând prevederile art. 224 C. proc. pen., procurorul a efectuat, în etapa actelor premergătoare, verificările apreciate ca utile cauzei şi apte a întemeia soluţia care urma a se dispune.
Se reţine, astfel, că în mod just s-a apreciat că fapta reclamată nu există, deoarece intimaţii magistraţi reclamaţi s-au limitat să îşi exercite prerogativele funcţiei cu care au fost investiţi, iar activitatea de jurisdicţie (care presupune interpretarea şi aplicarea legii cauzelor deduse judecăţii şi pronunţarea unei hotărâri, respectiv formularea unor concluzii de către procurorul de şedinţă) nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, pentru motivul că soluţia dispusă printr-o hotărâre judecătorească nemulţumeşte pe una dintre părţi.
Se constată că, în prezenta cauză, petentul a apreciat negativ soluţiile pronunţate de magistraţii judecători în cauza penală în care petentul a avut calitatea de inculpat, ceea ce a determinat conferirea în mod eronat de conotaţii penale activităţii legal desfăşurată de către magistraţi, aprecierile petentului fiind pur subiective. Criticile pe care petentul înţelegea să le formuleze faţă de anumite hotărâri judecătoreşti se impuneau a fi invocate prin declararea căilor de atac expres şi limitativ prevăzute de lege, care nu pot fi completate sau înlocuite prin formularea unei plângeri penale, instituţie juridică distinctă, cu finalitate diferită şi care nu poate avea ca efect reformarea unor hotărâri judecătoreşti.
Aşa fiind, se constată că în mod just s-a apreciat de către procuror şi prima instanţă că faptele reclamate de către petent nu există în materialitatea lor, magistraţii intimaţi desfăşurându-şi legal activitatea şi neexistând temei pentru angajarea răspunderii penale a acestora.
Verificând hotărârea recurată se reţine că prima instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a dat o evaluare proprie justă plângerii petentului, rezoluţiei atacate şi materialului dosarului, hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros argumentată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.S. împotriva sentinţei nr. 2005 din 25 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5266/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 370/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 372/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
