ICCJ. Decizia nr. 4/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 4/2011
Dosar nr.8182/1/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 836 din 14 mai 2010 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 89/P/2010 din 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, şi s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 89/P/2010 din 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror C.M., din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Împotriva acestei rezoluţii, petentul a formulat plângere la procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 1741/917/II-2/2010 din 8 martie 2010.
Procurorii au reţinut că modul de soluţionare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluţia criticată, pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen.
În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluţiei nr. 89/P/2010 din 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa nr. 836 din 14 mai 2010 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existenţa unor indicii din care să rezulte săvârşirea infracţiunilor reclamate.
Împotriva sentinţei de respingere a plângerii, petentul A.I. a declarat recurs, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar (fila 5), solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor probatorii.
S-a susţinut, în esenţă, că: sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 10 lit. j), art. 62, art. 277, art. 2781 alin. (2) şi art. 12 C. proc. pen., art. 291 C. proc. pen., art. 1200 C. civ. şi art. 21 şi art. 131 din Constituţia României.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimatul magistrat C.M., ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de favorizarea infractorului şi de fals intelectual.
În cauza de faţă, magistratul intimat C.M., în calitate de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi-a exercitat atribuţiile cu care a fost investit, analizând plângerea formulată şi probele administrate în scopul aflării adevărului şi dispunând soluţii, conform convingerilor lui obiective şi nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse acestuia nu sunt întemeiate, simplele afirmaţii şi aprecieri subiective ale petentului, nesusţinute de probe, neafectând temeinicia soluţiilor pronunţate.
În speţă, magistratul procuror C.M. a emis rezoluţia de respingere a plângerii în concordanţă cu probatoriile administrate, cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la termenul de soluţionare şi temeiul juridic privind plângerile contra soluţiei, iar emiterea de soluţii nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu privire la săvârşirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.
De asemenea, nu se poate reţine în sarcina intimatului nici infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen., întrucât în sarcina acestuia nu s-a reţinut existenţa vreunui ajutor dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii şi nici cea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât nu ne aflăm în prezenţa falsificării unui înscris oficial.
Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatul magistrat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracţiunii şi că nu ne aflăm în prezenţa falsificării unui înscris oficial, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta.
În ceea ce privesc susţinerile recurentului petent, în sensul nerespectării termenelor prevăzute de art. 277 C. proc. pen., sunt neîntemeiate, având în vedere caracterul de recomandare al normelor cuprinse în conţinutul acestor dispoziţii legale.
Soluţia pronunţată de prima instanţă nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 21 şi art. 131 din Constituţia României, întrucât instanţa a procedat la o riguroasă interpretare a normelor arătate, limitarea dreptului de a acţiona în instanţă şi condiţionarea exercitării acestuia de îndeplinirea unor cerinţe legale neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiţie.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1200 C. civ., ce reglementează materia prezumţiilor legale, Înalta Curte constată că aceasta excede obiectului prezentei cauze, hotărârea primei instanţe nefiind afectată de o cauză de nulitate astfel cum arată petentul în motivele de recurs.
Criticile recurentului petent reiau în esenţă aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluţiei nr. 89/P/2010 din 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, este legală şi temeinică.
Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei primei instanţe.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 836 din 14 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2747/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 384/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 40/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
