ICCJ. Decizia nr. 438/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 438/2010
Dosar nr.5256/1/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 503 din 25 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A.R.R. împotriva rezoluţiei din 10 august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că petenta A.R.R. a formulat plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei nr. 1007/P/2009 din 10 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În motivarea plângerii, petenta a arătat că este nemulţumită de soluţionarea plângerii sale şi apreciază rezoluţia nelegală şi netemeinică, considerând că intimaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Examinând plângerea formulată prima instanţă a apreciat că aceasta este nefondată.
S-a reţinut că prin rezoluţia din 10 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dată în dosarul nr. 1007/P/2009 în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de B.A., judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi J.N., judecător în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât fapta nu există.
Împotriva acestei rezoluţii petenta A.R.R. a formulat plângere, în condiţiile art. 278 C. proc. pen., iar prin rezoluţia din 27 ianuarie 2010 dată de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lucrarea cu nr. 474/405/II/2/2010, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii petentei, formulată împotriva soluţiei dispusă în dosarul nr. 1007/P/2009, precum şi comunicarea soluţiei.
Prima instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a verificat rezoluţia atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului parchetului, faţă de criticile formulate de petentă, iar din analiza actelor premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluţiei din 10 august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că în mod temeinic şi corect motivat, în raport cu criticile petentei (nemulţumirea faţă de soluţia dispusă de către cei doi magistraţi intimaţi) ce au fost examinate în concret şi cărora li s-a răspuns argumentat, procurorul a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale faţă de magistraţii judecători N.J. şi B.A. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât faptele nu există, aceştia exercitându-şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale.
S-a argumentat că nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentei, din aceasta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu; dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii procesual penale.
S-a concluzionat că, în cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, orice hotărâre judecătorească putând fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor; chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanţial sau procedural, după caz, pentru a se reţine în sarcina magistratului comiterea infracţiunii de abuz în serviciu este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal. Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie, iar hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora, în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, astfel că, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, fără relevanţă sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârşite, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Totodată, pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent împrejurare care nu este probată în cauză, astfel că legal şi temeinic procurorul a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
În concluzie, prima instanţă a apreciat că nefiind propuse şi, deci, nici administrate probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
Din verificarea actelor dosarului se constată că petenta, fiind nemulţumită de soluţiile dispuse de magistraţii intimaţi şi conferind conotaţii penale activităţii profesionale a acestora, petenta a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică, deoarece activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, care presupune interpretarea şi aplicarea legii, chiar dacă a nemulţumit părţile, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimaţii s-au limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora.
Nemulţumirile petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluţii, parcurgerii procedurii de control judiciar menţionat neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă, contrar aprecierilor recurentei, a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.D.W. A.R.R. împotriva sentinţei nr. 503 din 25 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1195/1/2010.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 437/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 442/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
