ICCJ. Decizia nr. 435/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 435/2011
Dosar nr.4589/1/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1382 din 8 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta M.A.R.R. împotriva ordonanţei nr. 179/P/2009 din 29 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie; a fost menţinută ordonanţa atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti petiţionara M.A.R.R. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de judecătorii B.A. şi J.N. de la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi faţă de judecătorii din cadrul secţiilor penale ale Tribunalului Bucureşti care au prejudiciat-o „de o sentinţă penală de exonerare răspundere penală încă din 2005 favorizând spionajul contra omeniei".
La data de 17 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a trimis plângerea petiţionarei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, unde s-a format dosarul penal nr. 179/P/2009.
Plângerea penală formulată de petiţionară a fost soluţionată prin ordonanţa nr. 179/P/2009 din 29 iulie 2009 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Secţia de Combatere a Corupţiei, în sensul că s-a dispus în baza art. 228 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de R.M.L., L.M.M., I.C.C., D.I.R., N.D.G., R.E., V.A.M. şi I.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, neînceperea urmăririi penale faţă de V.F., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) de către B.A. şi J.N., judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
Procurorul a reţinut că petiţionara, audiată fiind la data de 28 iulie 2009 pentru a-şi preciza plângerea în sensul lămuririi unei eventuale fapte de corupţie semnalate, a arătat, că, în perioada 2000 – 2006, a fost parte în mai multe procese civile şi penale aflate, fie pe rolul Tribunalului Bucureşti, fie pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi este nemulţumită de modul în care judecătorii s-au pronunţat în cauzele respective. Totodată, a mai arătat că judecătoarele R., L., I., D., N., R., V., I. şi M.I. au fost manipulate de fostul judecător V.F., actual avocat, întrucât sunt foarte tinere şi ar fi fost puse în funcţie de către acesta".
De asemenea, a mai susţinut că în dosarul nr. 23626/3/2006 al Secţiei a IV-a civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti, s-a pronunţat o hotărâre în defavoarea sa întrucât „...presupun că V.F. este posibil să le fi oferit acestor judecătoare bani sau alte foloase însă nu cunosc direct acest lucru însă le ştiu obiceiurile".
În urma verificărilor efectuate, procurorul de caz a identificat judecătorii cu privire la care petiţionara a formulat plângere penală, ca fiind R.M.L., L.M.I., I.C.C., D.I.R., N.D.G., R.E., V.A.M. şi I.M., din cadrul Tribunalului Bucureşti.
Din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că la data de 28 iunie 2006, s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti dosarul nr. 23626/3/2006, având ca obiect reintegrare în spaţiul locativ, părţi fiind, pe de o parte, A.R.R., în calitate de contestator şi, pe de altă parte, I.M. şi I.A., în calitate de intimaţi. În cadrul acestui proces civil, A.R.R. a formulat mai multe cereri de recuzare a judecătorilor care formau completul de judecată, cereri care i-au fost respinse.
Nemulţumită de modul de soluţionare a cauzei, petiţionara a formulat plângere penală împotriva judecătorilor din cadrul Tribunalului Bucureşti, susţinând că aceştia s-au pronunţat în defavoarea sa, ca urmare a faptului că ar fi primit bani sau alte foloase de la avocatul V.F., aspect care nu a fost dovedit de probele administrate în cauză.
Reţinându-se că faptele reclamate sunt simple presupuneri ale petiţionarei privind comiterea unor infracţiuni de corupţie de către magistraţi, fără a face referire la fapte determinate, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale.
Plângerea împotriva acestei ordonanţe, formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 297/II-2/2010 din data de 28 mai 2010 a procurorului şef al Secţiei de Combatere a Corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
În plângerea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 iunie 2010, petiţionara a atacat ordonanţa menţionată, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., reiterând în esenţă susţinerile din plângerea penală.
Procedând la judecarea plângerii în fond, prima instanţă, pe baza actelor premergătoare efectuate în cauză, a constatat că aceasta este nefondată.
Astfel, s-a reţinut că prin ordonanţa atacată, procurorul s-a pronunţat doar asupra faptelor de corupţie reclamate prin plângerea penală formulată de petentă, urmând ca pentru restul faptelor descrise să se pronunţe alte unităţi de parchet, către care a fost direcţionată plângerea.
S-a constatat că procurorul a apreciat în mod corect că petiţionara nu a indicat fapte determinate de corupţie, care să fi fost săvârşite de magistraţii care au soluţionat dosarele în care aceasta era parte, aceasta având doar bănuiala că respectivii magistraţi ar fi fost influenţaţi de către avocatul F.V., fiind tot o probabilitate împrejurarea ca acesta să le fi oferit bani sau alte foloase, astfel cum rezultă din chiar declaraţiile petiţionarei, fiind justă constatarea procurorului în sensul că petiţionara nu a făcut decât afirmaţii cu caracter general, nesusţinute de probe, astfel că soluţia dispusă în cauză apare ca fiind corectă, simplele nemulţumiri privind hotărârile pronunţate de magistraţi nefiind suficiente pentru angajarea răspunderii penale a acestora.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs (fila 3 dosar recurs) pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că acesta este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumită fiind de soluţiile dispuse de magistraţii intimaţi şi conferind conotaţii penale activităţii profesionale a acestora, petenta a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică, deoarece activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, care presupune interpretarea şi aplicarea legii, chiar dacă a nemulţumit părţile, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimaţii s-au limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora.
Nemulţumirile petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluţii, parcurgerii procedurii legale indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentului şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.A.R.R. împotriva sentinţei nr. 1382 din 8 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4984/1/2010.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 433/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 437/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
