ICCJ. Decizia nr. 442/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 442/2010
Dosar nr.6055/1/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 696 din 22 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta P.B.E. împotriva rezoluţiei din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, dispusă în dosarul nr. 336/P/2005.
A fost menţinută rezoluţia atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că petenta P.B.E. a formulat în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., plângere împotriva rezoluţiei din 14 decembrie 2009, dată în dosarul nr. 336/P/2005, pe care o consideră nelegală şi netemeinică sub aspectul neînceperii urmăririi penale, faţă de procurorii M.I., C.D. şi alţii, solicitând desfiinţarea acestei rezoluţii, transferarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru completarea actelor de cercetare în vederea începerii urmăririi penale şi obligarea acestora la plata sumei de 1 milion Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs prin faptele lor.
În motivarea plângerii, petenta a învederat că a fost arestată în data de 24 mai 2002, pe o perioadă de 30 de zile, în baza mandatului de arestare nr. P11 din 24 mai 2002, emis de procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie Oradea, pentru infracţiunea de luare de mită, iar la 28 octombrie 2002 a fost trimisă în judecată, cauza fiind strămutată la Curtea de Apel Braşov.
Mandatul său de arestare a expirat la 22 iunie 2002, fiind prelungit ulterior, în opinia petentei, în mod nelegal de către instanţă, după punerea în libertate, încă 3 luni de zile, până la 10 septembrie 2002. Prin sentinţa penală nr. 5/P din 7 februarie 2005 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 4147 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus achitarea sa, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea de luare de mită.
Ca urmare a acestui fapt, petenta a formulat mai multe plângeri penale, în calitate de parte vătămată, plângeri care au fost conexate; în opinia petentei, soluţia dată de procuror nu se bazează pe actele dosarului, nu reflectă realitatea, nu este convingătoare, în cauză nefăcându-se o cercetare penală.
Prima instanţă, examinând plângerea petentei, în condiţiile art. 2781, în raport cu actele şi lucrările dosarului, a constatat că plângerea este nefondată.
S-a reţinut că la data de 1 aprilie 2005 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie plângerea petentei formulată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 C. pen., art. 268 C. pen., art. 192 C. pen., art. 196 C. pen. şi art. 296 C. pen., de către numiţii:
- C.D., procuror în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, care, în dosarul nr. 90/P/2002 ar fi desfăşurat urmărirea penală împotriva sa, în mod tendenţios şi abuziv, emiţând rechizitoriul din 28 octombrie 2002 unde ar fi inserat menţiuni nereale, prin reţinerea unei situaţii de fapt contrare probelor;
-M.I., procuror în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, care ar fi participat la efectuarea abuzivă şi nelegală a urmăririi penale;
- P.V., V.L., B.C. şi F.M., lucrători de poliţie din cadrul I.P.J Bihor, care ar fi pătruns, fără drept, în locuinţa sa şi ar fi efectuat, în mod nelegal, o percheziţie domiciliară;
- P.M.E., judecător în cadrul Curţii de Apel Oradea, A.M., P.M., C.C.M. şi B.M.C., judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care ar fi dispus şi prelungit în mod abuziv măsura arestării preventive în dosarul nr. 90/P/2002, deşi probatoriul în susţinerea învinuirii era insuficient sau nelegal administrat.
De asemenea, s-a solicitat identificarea persoanei care a confirmat rechizitoriul, întocmit de procurorul C.D., petenta susţinând că semnătura respectivă nu aparţinea procurorului şef secţie D.V.
Dosarul a fost înregistrat în cadrul Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică sub nr. 336/P/2005.
Petenta a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) şi art. 268 C. pen., de către numiţii:
- P.M.E., judecător în cadrul Curţii de Apel Oradea, A.M., P.M., C.C.M. şi B.M.C., judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care ar fi dispus şi prelungit în mod abuziv măsura arestării preventive în dosarul nr. 90/P/2002, deşi probatoriul în susţinerea învinuirii era insuficient sau nelegal administrat;
- M.M., judecător la Curtea de Apel Oradea, care, în calitate de preşedinte al Tribunalului Bihor, ar fi participat la organizarea flagrantului ilegal şi l-ar fi determinat pe denunţătorul H.C. să participe la aceste activităţi;
- S.R., fost ministru al justiţiei, care, în această calitate, ar fi dispus nelegal cercetarea şi arestarea sa preventivă la cererea procurorului general R.I.;
- M.I., C.D. şi R.I., care ar fi înscenat un flagrant de luare de mită, determinând denunţătorul să săvârşească o faptă penală şi ar fi desfăşurat o cercetare nelegală, dispunând abuziv trimiterea sa în judecată.
Dosarul a fost înregistrat în cadrul Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică sub nr. 858/P/2005.
În dosarul nr. 336/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, prin ordonanţa din 22 noiembrie 2005, în temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 34 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus conexarea dosarului nr. 858/P/2005 la dosarul nr. 336/P/2005.
În fapt, în dosarul nr. 90/P/2002 al Parchetului Naţional Anticorupţie, prin rechizitoriul din 28 octombrie 2002, procurorul C.D. a dispus trimiterea în judecată a petentei pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în calitate de judecător sindic la Tribunalul Bihor, a pretins şi primit suma de 100 milioane lei de la expertul evaluator H.C., în cursul judecării cauzei de lichidare judiciară a unei societăţi comerciale, în scopul de a încuviinţa şi aproba plata onorariului pentru evaluarea bunurilor societăţii falimentare.
În dosarul nr. 495/P/F/2003 al Curţii de Apel Braşov, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 5/F din 7 februarie 2005, s-a dispus achitarea petentei sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, „întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, sub aspectul primirii, iar sub aspectul pretinderii, fapta nu există".
În dosarul nr. 1733/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 4177 din 7 iulie 2005 au fost admise recursurile petentei şi al Parchetului Naţional Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov, formulate împotriva sentinţei penale susmenţionate, care a fost casată numai cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., dispoziţii care au fost înlăturate.
În dosarul nr. 336/P/2005 al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin rezoluţia din 14 decembrie 2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii: M.I. şi C.D., procurori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 alin. (1) C. pen., art. 268 C. pen. şi art. 272 C. pen., R.I., fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 alin. (1) C. pen., art. 268 C. pen. şi art. 272 C. pen., M.M., fost judecător în cadrul Curţii de Apel Oradea, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), P.M.E., judecător în cadrul Curţii de Apel Oradea, A.M.B. şi B.M.C., judecători în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, P.M. şi C.C.M., foşti judecători în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), S.R.M., fost ministru al justiţiei şi A.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), P.V., V.L., B.C. şi F.M., lucrători de poliţie din cadrul I.P.J Bihor, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 192 C. pen., în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Aceeaşi soluţie a fost dispusă faţă de C.D., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, P.V., V.L., B.C. şi F.M., lucrători de poliţie din cadrul I.P.J. Bihor, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 192 C. pen.; sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.D., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi S.T., lucrător de poliţie în cadrul I.P.J. Bihor, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.
S-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.D. şi M.I., procurori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 195 C. pen., în temeiul art. 10 lit. f) C. proc. pen.
S-a apreciat că aspectele sesizate de către petentă (administrarea nelegală, tendenţioasă şi abuzivă a unor probe, luarea sau menţinerea unor măsuri nejustificate – întrucât în cauză nu ar fi existat probe sau indicii temeinice despre comiterea infracţiunii – prelungirea arestării, emiterea avizului de cercetare, înscrierea de date şi menţiuni nereale în actele întocmite, încălcarea flagrantă a unor drepturi) ţin exclusiv de fondul cauzei, ori constituie critici vizând netemeinicia măsurilor adoptate şi, chiar dacă sunt de natură să nemulţumească partea, nu pot fi cenzurate pe alte căi, decât cele de atac expres prevăzute de lege şi nu se circumscriu sferei ilicitului penal.
Împotriva acestei rezoluţii, petenta P.B.E. a formulat plângere, în condiţiile art. 278 C. proc. pen., iar prin rezoluţia din 22 ianuarie 2010 dată de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în rezoluţia nr. 12379/09/183/II/2/2010, acesta, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. a dispus respingerea, ca netemeinică a plângerii petentei, împotriva rezoluţiei dispuse în dosarul nr. 336/P/2005 al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Nemulţumită de modul în care i-a fost soluţionată plângerea, petenta s-a adresat în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. instanţei de judecată.
Prima instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a verificat rezoluţia atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului parchetului, în raport cu criticile formulate de petentă.
Din analiza actelor premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluţiei din 14 decembrie 2009, dată în dosarul nr. 336/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a constatat că, în mod corect şi temeinic motivat, în raport cu fiecare critică a petentei, ce a fost examinată în concret şi căreia i s-a răspuns argumentat, procurorul a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale faţă de intimaţi.
S-a reţinut că, în cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunilor sesizate, în mod întemeiat, organul de urmărire a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
S-a argumentat, cu privire la circumstanţele în care au fost cerute şi obţinute avizul de cercetare şi respectiv avizul de trimitere în judecată, că nu se poate reţine în sarcina persoanelor care au formulat solicitările şi nici în cea a persoanelor care le-au admis încălcări ale legii ori ale atribuţiilor de serviciu; avizul de cercetare penală a fost solicitat cu scopul demarării procesului penal, iar în acel moment procesual nu se putea vorbi de existenţa unor probe, ci, eventual, a unor indicii privind săvârşirea infracţiunii, iar aprecierea asupra oportunităţii şi formularea unei solicitări efective nu constituie infracţiune, atâta timp cât procurorul anchetator, cât şi conducătorul unităţii respective aveau acest drept şi au motivat această solicitare.
În mod similar, dacă la momentul în care cercetarea se considera finalizată, procurorul care a efectuat urmărirea penală considera că nu mai sunt acte de efectuat şi că pe baza probelor administrate se impune sesizarea instanţei, avea dreptul să solicite avizul pentru trimiterea în judecată, iar ministrul justiţiei avea dreptul de a aprecia referitor la această solicitare.
Aprecierea asupra faptului că datele rezultând, fie din acte premergătoare începerii urmăririi penale, fie din probe, sunt, sau nu, suficiente pentru a autoriza cercetarea penală a unui magistrat, ori trimiterea sa în judecată, a constituit un atribut pe care legea anterioară l-a conferit în mod exclusiv ministrului de resort; componenta subiectivă nu poate fi cuantificată, iar considerarea unei soluţii adoptate, indiferent în ce sens, ca având caracter penal ar constitui o nepermisă injoncţiune în procesul său decizional.
Referitor la actele pe care solicitările şi avizele s-au întemeiat, s-a reţinut că motivele de nulitate, vizând pe unele dintre acestea, au determinat înlăturarea lor din ansamblul material probator, abia după ce instanţa de judecată s-a pronunţat în acest sens, astfel că până la declanşarea cercetării judecătoreşti, acestea au fost considerate valabile, fiind avute în vedere ca atare.
Astfel, prima instanţă a reţinut că în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.D., M.I., R.I., I.A. şi S.R.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. proc. pen., întrucât faptele sesizate nu există.
Ipoteza în care o soluţie/măsură ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză; chiar a unor norme de drept substanţial sau procedural, după caz, pentru a se reţine în sarcina magistratului, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia partea, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.
Mai mult aprecierea diferită a instanţelor, cu ocazia pronunţării unor soluţii definitive (în speţă, de achitare), nu este de natură să confere caracter penal actelor anterioare întocmirii rechizitoriului, atâta timp cât magistraţii procurori au motivat în fapt şi în drept punerea în mişcare a acţiunii penale, arestarea preventivă şi trimiterea în judecată, astfel încât, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 266 C. pen. şi art. 268 C. pen. faţă de C.D., M.I. şi R.I., întrucât faptele sesizate nu există.
Cu privire la pretinsele fapte de abuz în serviciu, sesizate ca fiind comise de magistraţii judecători P.M.E. (prin pronunţarea încheierii nr. 7/2002 a Curţii de Apel Oradea) şi C.C.M., A.M.B., B.M. şi P.M. (prin pronunţarea deciziei nr. 3605/2002 şi nr. 3629/2002) cu ocazia judecării cererilor privind arestarea preventivă a petentei, acestea nu pot fi reţinute, deoarece hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
S-a constatat că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor care au soluţionat cauza penală, privind-o pe petentă, comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a o prejudicia pe petentă, în cauză această împrejurare nefiind probată.
Cu privire la infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, prin înregistrarea neautorizată a unor convorbiri telefonice, s-a reţinut că în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza prevederilor art. 10 lit. f) C. proc. pen. faţă de M.I. şi C.D., întrucât petenta avea posibilitatea să conteste în timp util lipsa autorizării efectuării interceptărilor, la acest moment procesual fiind tardivă sesizarea acestor aspecte.
Referitor la lipsa autorizării, prima instanţă a apreciat că, atât instanţa s-a pronunţat în sensul nelegalei administrări a înregistrării convorbirilor, cât şi inspecţia Consiliului Superior al Magistraturii, reţinându-se că nulitatea constatată a actului este consecinţa unor carenţe grave în activitatea anchetatorilor.
De esenţa infracţiunii prevăzută de art. 289 C. proc. pen. este ca menţiunea contestată trebuie să fie nereală, şi contrară legii, ceea ce în speţă nu s-a putut reţine, întrucât la momentul întocmirii acestor acte, semnatarii acestora (C.D. şi S.T.) se considerau legal autorizaţi (pe baza interpretării greşite dată normei de drept), iar constatările ulterioare ale altor autorităţi nu conferă retroactiv caracter penal acestei fapte astfel încât au fost incidente în cauză dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.
De asemenea, nici infracţiunea de violare de domiciliu nu se poate reţine în sarcina numiţilor C.D., P.V., V.L., B.C., F.M., lipsind unul din elementele laturii obiective.
Cu privire la faptele de violare de domiciliu sesizate de P.B.E. ele au vizat două evenimente respectiv pătrunderea pretins fără drept, a magistraţilor procurori M.I. şi C.D., la data de 23 mai 2002 în imobilul aparţinând lui Butea Floarea, mătuşa persoanei vătămate, împrejurare în care s-au derulat evenimentele descrise în actele întocmite cu ocazia constatării flagrantului, aspecte soluţionate într-o cauză penală anterior rezolvată, dispunându-se neînceperea urmăririi penale (dosar nr. 783/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică), nemaifiind astfel necesară adoptarea unei noi soluţii în cauza de faţă şi pătrunderea pretins fără drept în locuinţa numitei P.B.E. a magistratului procuror C.D. şi a lucrătorilor de poliţie P.V., V.L., B.C., F.M.
S-a reţinut că pe fondul incidentelor procedurale privind revocarea/ menţinerea /prelungirea arestării preventive, pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care măsura arestării preventive a fost prelungită (Decizia nr. 3605/2005 şi încheierea nr. 7/2001, mai sus descrise), după punerea în libertate, P.B.E. nu a fost găsită în vederea reîncarcerării, fiind dată în urmărire, pentru acest motiv, în perioada următoare, respectiv până la lămurirea situaţiei sale juridice P.E. a fost căutată în mod repetat. În acest context, demersurile de căutare la domiciliu au fost circumscrise activităţii de prindere a unei persoane aflate sub puterea unui mandat de arestare preventivă, examinarea şi punerea în discuţie a legalităţii şi oportunităţii ori justeţei măsurii, excedând atribuţiilor persoanelor desemnate să execute dispoziţiile hotărârii.
În ceea ce priveşte fapta de abuz în serviciu sesizată ca fiind comisă de M.M., judecător la Curtea de Apel Craiova, constând în punerea la dispoziţia procurorilor anchetatori a biroului pe care îl ocupa în sediul instanţei, insuflând astfel denunţătorului încredere în faptul că „delaţiunea sa are girul autorităţii preşedintelui Tribunalului Bihor (...) respectiv că organizarea flagrantului este legală", s-a apreciat în mod corect, întrucât nu a rezultat că magistratul judecător ar fi participat sau ar fi fost în vreun fel implicat în activitatea efectuată în biroul său de către procurori, că fapta astfel descrisă nu constituie o încălcare a atribuţiilor de serviciu sau a legii şi nu i se poate circumscrie ilicitului penal.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 272 C. proc. pen. pretins a fi fost săvârşită de C.D., M.I. şi R.I. (prin reţinerea casetelor ce atestau convorbirile efectuate cu denunţătorul) în mod corect s-a reţinut că fapta descrisă nu corespunde conţinutului normei de incriminare, infracţiunea având ca obiect material „înscrisuri" astfel încât, sunt incidente prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Prima instanţă a apreciat că nu poate reţine criticile petentei formulate în plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., adresată instanţei supreme, referitoare la inexistenţa cercetării, întrucât în cauză, procurorul a făcut acele verificări pe care le-a considerat necesare şi suficiente, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, prin care se verifică soluţia de netrimitere în judecată, sub aspectul temeiniciei rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală şi, în condiţiile determinate de legea procesuală penală.
Instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza penală la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petenta susţine că s-ar fi încălcat dispoziţiile legale.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (filele 2-12 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, nesoluţionarea laturii civile a cauzei, neanalizarea actelor dosarului, ignorarea probelor, neefectuarea unei anchete reale, cu consecinţa încălcării dreptului petentei la un proces echitabil, nelegalitatea procedurii judiciare în cauza în care petenta a avut calitatea de inculpat, formularea în termen legal a plângerii având ca obiect comiterea infracţiunii de violare a secretului corespondenţei.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumită fiind de soluţiile dispuse de magistraţii intimaţi şi respectiv de măsurile adoptate în cursul derulării unei proceduri judiciare privind pe petentă şi conferind conotaţii penale activităţii profesionale a intimaţilor, petenta a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză sunt incidente cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a), d) şi f) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică. Se reţine în acest sens că activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, care presupune interpretarea şi aplicarea legii şi, ca act final, dispunerea unor soluţii sau măsuri, chiar dacă acestea au nemulţumit părţile, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia. Se reţine, totodată, că îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către ofiţerii de poliţie, în baza şi potrivit atribuţiilor conferite de funcţia deţinută nu poate fi calificată ca faptă penală.
În speţă, intimaţii s-au limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora. Se constată, de asemenea, că nici chiar în situaţia în care o soluţie pronunţată de judecător este desfiinţată de instanţa de control judiciar, aceasta nu constituie, de plano, o dovadă a comiterii unei infracţiuni, deoarece raţiunea reglementării sistemului căilor de atac este constituită tocmai de corectarea eventualelor erori apărute în soluţionarea unei cauze, teza contrară echivalând aprecierii că orice soluţie greşită realizează conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, ceea ce este, în mod evident, fundamental greşit.
Nemulţumirile petentei se impuneau a fi şi au fost invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluţii, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluţie contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres şi limitativ reglementate de legea procesuală, soluţie ce nu poate fi primită.
Se reţine, aşadar că în mod legal, temeinic şi riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus faţă de intimaţi soluţia de netrimitere în judecată contestată de către petentă.
Astfel, infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) nu exista în materialitatea sa (nedovedindu-se nicio încălcare a atribuţiilor de serviciu a intimaţilor cărora comiterea acestei infracţiuni le-a fost imputată şi nici împrejurarea că aceştia au acţionat în scopul vătămării drepturilor petentei); totodată, în mod just s-a apreciat că nu există în materialitatea lor nici infracţiunile prevăzute de art. 266 C. pen. şi art. 268 C. pen., conotaţiile penale date măsurilor dispuse potrivit legii de către intimaţii reclamaţi fiind subiective şi nesusţinute de verificările realizate în cauză.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 272 C. pen. în mod corect s-a apreciat că această faptă nu există, deoarece susţinerile petentei nu corespund conţinutului normei de incriminare.
Referitor la infracţiunile prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 192 C. pen. actele premergătoare nu au demonstrat realizarea conţinutul constitutiv al infracţiunilor sub aspectul laturii subiective, respectiv obiective, având în vedere poziţia subiectivă cu care intimaţii au acţionat – în exerciţiul atribuţiilor conferite de lege, respectiv în temeiul normelor de drept ce reglementau executarea mandatelor de arestare.
Din verificarea actelor dosarului se reţine, de asemenea, că soluţia dispusă în legătură cu pretinsa comitere a infracţiunii prevăzută de art. 195 C. pen. este justă, deoarece formularea plângerii penale trebuia să respecte condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 284 C. proc. pen., neintroducerea în termenul defipt de lege echivalând cu inexistenţa plângerii.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Se reţine că este nefondată critica relativă la neefectuarea cercetării de către procuror, cu consecinţa încălcării dreptului acesteia la un proces echitabil, deoarece dispoziţiile art. 224 C. proc. pen. nu instituie în sarcina acestuia obligaţia de efectuare, în etapa actelor premergătoare a verificărilor apreciate ca utile de către parte, ci pe cele apte a întemeia soluţia dispusă, ceea ce, în cauză, s-a realizat.
Referitor la motivul de recurs privind ignorarea probelor se constată că instanţa a procedat la soluţionarea cauzei pe baza materialului dosarului, rezoluţiei contestate, plângerii petentei şi înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen.; se constată, totodată, că în procedura reglementată de art. 2781 C. proc. pen. instanţa verifică soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, astfel încât pe calea soluţionării unei plângeri întemeiată pe dispoziţiile legale indicate nu se tranşează fondul unui raport de drept procesual, în accepţiunea art. 344, raportat la art. 345-346 C. proc. pen., critica recurentei petente referitoare la nesoluţionarea laturii civile a cauzei fiind nefondată, iar cea privind nelegalitatea procedurii judiciare derulată în cauza în care petenta a avut calitatea de inculpat excede obiectului prezentei cauze.
În ceea ce priveşte motivul de recurs relativ la formularea în termenul legal a plângerii penale având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 195 C. pen., acesta nu se susţine faţă de dispoziţiile art. 284 C. proc. pen. şi data la care partea avea posibilitatea de a cunoaşte identitatea pretinsului făptuitor, susţinerile petentei relative la data rămânerii definitive a hotărârii privind pe petentă, nefiind relevante.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta P.B.E. împotriva sentinţei nr. 696 din 22 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 476/1/2010.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 438/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 446/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
