ICCJ. Decizia nr. 446/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 446/2011
Dosar nr.6276/1/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 929 din 31 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 1536/P/2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că petentul a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 1536/P/2009 din 9 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, solicitând desfiinţarea rezoluţiei pe care o apreciază ca fiind nelegală şi netemeinică. În motivarea plângerii petiţionarul a reiterat susţinerile invocate în plângerea petentului formulată împotriva intimatului magistrat M.I. pe care îl consideră vinovat de săvârşirea infracţiunilor imputate şi a cărui tragere la răspundere penală o solicită.
Prima instanţă, examinând plângerea formulată de petiţionar în temeiul art. 2781 C. proc. pen. a reţinut că printr-o plângerea penală adresată iniţial Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 septembrie 2009 persoana vătămată A.I. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistratului procuror M.I. considerând că se face vinovat de săvârşirea unor fapte penale cu ocazia soluţionării unei plângeri pe care a respins-o ca netemeinică prin rezoluţia nr. 7873/3655/II/2/2009 din 3 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Prin sentinţa penală nr. 1689 din 21 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a trimis plângerea penală formulată de persoana vătămată A.I., spre competentă soluţionare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând, că a fost greşit îndreptată la instanţa de judecată.
Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1536/P/2009, iar prin rezoluţia din 9 martie 2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul M.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 264 C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 2611 C. pen., art. 263 C. pen. şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 174 C. pen. constatându-se, că faptele nu există.
S-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1091 din 10 iunie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre competentă soluţionare plângerea formulată de A.I. împotriva chestorului de poliţie A.T.J., fost director al Direcţiei de Inspecţie internă din cadrul I.G.P., prin care se solicită tragerea la răspundere penală a făptuitorului pentru presupuse fapte penale pe care le-ar fi comis cu prilejul emiterii unei adrese prin care petentului i-au fost comunicate rezultatele unor verificări privind aspectele semnalate de acesta din urmă într-o petiţie trimisă corpului de control al M.I.R.A.
Prin rezoluţia nr. 1462/P/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A.T.J. sub aspectul faptelor reclamate, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost atacată cu plângere de către petiţionarul A.I., întemeiată pe dispoziţiile art. 278 C. proc. pen. şi respinsă, ca neîntemeiată de către intimatul M.I., în calitatea sa de procuror şef secţie al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Nemulţumit de soluţia dispusă, petentul A.I. a formulat plângere penală împotriva magistratului M.I. pe care l-a acuzat de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual, împiedicarea participării în proces, omisiunea sesizării organelor judiciare şi complicitate la infracţiunea de omor.
În urma actelor premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că nu au existat indicii privind existenţa vreunui act de conduită al intimatului contrar atribuţiilor sale de serviciu, care să fi avut influenţă asupra rezoluţiei adoptate, criticile invocate de persoana vătămată A.I. vizând legalitatea şi temeinicia soluţiei dispuse.
S-a argumentat în sensul că actele procurorului sunt supuse controlului instanţei de judecată, iar măsurile dispuse şi hotărârile pronunţate de instanţe sunt la rândul lor supuse controlului instanţelor superioare prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, acesta fiind singurul cadru legal în care se poate analiza legalitatea şi temeinicia soluţiilor dispuse de către magistraţi.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 1536/P/2009 din 9 martie 2010 a formulat plângere petiţionarul A.I. întemeiată pe dispoziţiile art. 278 C. proc. pen., plângere care a fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 2715/1299/11/2/2010 din 7 aprilie 2010 a procurorului şef adjunct al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Nemulţumit de soluţie, petiţionarul s-a adresat cu plângere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., criticând rezoluţia pentru netemeinicie şi nelegalitate şi a reiterat în esenţă, aspectele invocate în plângerea penală formulată împotriva magistratului M.I.
Examinând rezoluţia atacată, respectiv actele şi lucrările din dosar, prima instanţă a apreciat că soluţia de neurmărire penală dispusă de procuror prin rezoluţia nr. 1536/P/2009 din 9 martie 2010 faţă de magistratul intimat M.I. este corectă, în condiţiile în care intimatul, soluţionând plângerea cu care a fost investit potrivit legii, şi-a respectat atribuţiile de serviciu, şi a adoptat o soluţie legală, întemeiată pe actele din dosar, nemulţumirea petentului legată de soluţia dispusă de către intimat neputând constitui, în condiţiile date, un temei pentru angajarea răspunderii penale a magistratului respectiv a cărui conduită profesională s-a înscris în limitele procesual penale, neexistând elemente care să dovedească îngrădirea vreunui drept sau interes al persoanei vătămate, soluţia dispusă prin rezoluţia criticată fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.
Analizând recursul sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzută de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile reglementate de norma precitată.
În cauza de faţă, din verificarea actelor dosarului, se constată că în mod întemeiat procurorul, în baza actelor premergătoare realizate potrivit art. 224 C. proc. pen., a concluzionat în sensul inexistenţei infracţiunilor reclamate, ceea ce a determinat adoptarea faţă de intimatul procuror a soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Nemulţumirile petentului referitoare la soluţiile dispuse de magistrat nu conferă activităţii legal desfăşurată de acesta conotaţii penale, deoarece interpretarea şi aplicarea legii, precum şi adoptarea unor soluţii într-o cauză instrumentată de procuror constituie acte de esenţa profesiei sale, care, prin ele însele, nu pot fi circumscrise sferei ilicitului penal.
Împrejurarea că o soluţie legal dispusă este defavorabilă pentru o parte nu poate constitui decât temei pentru parcurgerea procedurii de control judiciar a acesteia (în speţă, cel reglementat de dispoziţiile art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen.), procedură care nu poate fi nici completată şi nici înlocuită prin formularea de plângeri penale, care constituie instituţii juridice distincte, cu finalitate diferită.
Aşa fiind, se constată că în mod just prima instanţă, cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor (care au fost legal citate având posibilitatea reală şi concretă de a formula apărările apreciate ca utile cauzei), dând o evaluare proprie corectă materialului dosarului, rezoluţiei atacate şi plângerii petentului a menţinut soluţia anterior dispusă de către procuror, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 929 din 31 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3589/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 442/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 447/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
