ICCJ. Decizia nr. 48/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 48/2005
Dosar nr. 179/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 17 decembrie 1997, reclamantele Z.V. şi B.R. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, D.D., V.G., Z.G. şi Z.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti şi, totodată, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2299 din 20 decembrie 1996, nr. 2250 din 18 decembrie 1996 şi nr. 2876 din 16 ianuarie 1997, încheiate între pârâţi.
În motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamanţii au arătat că autorii acestora, B.I. şi B.J., au dobândit imobilul în litigiu, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, transcris sub nr. 432 din 16 ianuarie 1940.
Ulterior, imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispoziţiilor art. II din acest act normativ, în sensul că foştii proprietari făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare.
La data 10 decembrie 1998, B.OG, B.L.A. şi R.I.G. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, precum şi în interesul reclamanţilor, arătând că în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului, au aceleaşi pretenţii, ca şi reclamanţii.
Pe parcursul procesului au decedat pârâţii V.G. şi Z.A., fiind introduşi în cauză moştenitorii acestora, V.B., A.Z. şi S.I.L.
Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii, susţinând că naţionalizarea imobilului s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare au fost corect aplicate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, învestit prin declinarea competenţei soluţionării în fond a cauzei de către Judecătoria sectorului I Bucureşti, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 309/A din 29 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea dosarului, aceleaşi instanţe de fond, în vederea rejudecării cauzei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1227 din 16 noiembrie 2000, în fond după casare, a respins acţiunea precizată , reţinând că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu respectarea prevederilor art. I din Decretul nr. 92/1950.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanţii Z.V. şi B.R., precum şi intervenienţii B.L.A., B.OG şi R.I.G. au declarat apel, invocând nemotivarea sentinţei atacate.
Prin Decizia nr. 479/A din 6 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al muncipiului Bucureşti şi SC H.N. SA Bucureşti, a admis apelurile declarate de reclamanţii şi intervenienţii menţionaţi şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi cererea de intervenţie, astfel cum acestea au fost precizate şi completate, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor şi intervenienţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul nu a intrat valabil în patrimoniul statului, autorii reclamanţilor făcând parte din categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare.
Totodată, contractele de vânzare-cumpărare menţionate sunt lovite de nulitate absolută, în raport cu împrejurarea că părţile contractante cunoşteau că reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, D.S., V.B. şi S.L.I. au declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 1005 din 13 martie 2003, cu majoritate de voturi, a admis recursurile şi a modificat Decizia atacată, în sensul că a respins apelurile declarate de reclamanţi şi intervenienţi împotriva hotărârii primei instanţe, pe care a menţinut-o.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că imobilul a fost trecut, cu titlu, în proprietatea statului, alături de alte 10 imobile aflate la adrese şi în localităţi diferite, situaţie în care autorul reclamanţilor nu poate fi considerat persoană exceptată de la naţionalizare.
Pe de altă parte, în momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii au fost de bună credinţă, astfel că nu se putea reţine cauza ilicită.
În opinia separată, s-a susţinut că din probele administrate în cauză a rezultat caracterul abuziv al naţionalizării imobilului, fiind încălcate prevederile Decretului nr. 92/1950, împrejurare în raport cu care nu erau aplicabile nici prevederile Legii nr. 112/1995.
Totodată, s-a precizat că subdobânditorii, în contextul în care au cumpărat imobilul, fiind indirect atenţionaţi asupra prudenţei de care trebuie să dea dovadă faţă de prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, nu puteau invoca buna-credinţă pentru a păstra bunul achiziţionat, câtă vreme nu s-au informat cu privire la titlul vânzătorului.
Împotriva sentinţei primei instanţe şi a deciziei instanţei de recurs, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că în mod greşit instanţele, prin hotărârile menţionate, au reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Pe de altă parte, încheierea unei vânzări, în care vânzătorul şi cumpărătorul sunt de rea-credinţă, ştiind sau trebuind să ştie că bunul aparţine altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut pentru cauză ilicită sau imorală, în condiţiile art. 966 C. civ. În cauză, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea vădită a prevederilor art. 9 şi. 14 din Legea nr. 112/1995, aşa încât nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la buna-credinţă a cumpărătorilor.
În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei instanţei de recurs, prin care s-a menţinut hotărârea primei instanţe şi, pe fond, respingerea recursurilor declarate de pârâţi împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Recursul în anulare a fost admis, a fost casată în parte Decizia atacată, în sensul că instanţa de control judiciar sesizată cu soluţionarea căii extraordinare de atac, a menţinut soluţia de admitere a recursurilor declarate de pârâţi împotriva deciziei instanţei de apel, pe care, însă, a casat-o şi a trimis cauza, aceleaşi instanţe, în vederea rejudecării apelurilor declarate de reclamanţi, reţinându-se probatoriul insuficient, în raport cu care nu s-a stabilit caracterul preluării imobilului de către stat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantele Z.V. şi B.R. au formulat contestaţie în anulare, susţinând că prin hotărârea atacată s-a încălcat principiul disponibilităţii.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţonal, este reglementată în prezent, prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual civilă a determinat precis, prin norme imperative, desfăşurarea procesului civil, în fond şi căi de atac, corespunzător unui mecanism de desfăşurare care, prin reglementarea conţinutului fiecărei etape procesuale şi a conduitei subiecţilor procesuali, constituie o garanţie a egalităţii părţilor, a protejării judiciare a drepturilor subiective deduse judecăţii, a pronunţării de hotărâri corespunzătoare adevărului şi legii.
Această reglementare are aptitudinea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra justiţiei, generate de art. 21 din Constituţia România, revizuită, art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Drept urmare, pentru considerentele ce preced, revine părţii interesate, obligaţia de a sesiza instanţa de judecată, cu căi de atac, în condiţiile legii procesuale.
Între alte condiţii ce cer a fi întrunite cumulativ, admisibilitatea căii extraordinare de atac se examinează în raport cu întemeierea acesteia, restrictiv, pe motivele de anulare prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ., iar retractarea hotărârii atacate este condiţionată de caracterul fondat al acestora.
Astfel, prin art. 317 şi 318 C. proc. civ., au fost stabilite câte două cazuri de anulare, între care cele invocate de reclamante nu se regăsesc.
Aşadar, excepţia invocată de procuror se constată a fi întemeiată, calea procesuală exercitată de parte neîndeplinind condiţia privitoare la invocarea motivelor de anulare prevăzute de legea procesual civilă.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în condiţii neprevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge contestaţia în anulare, formulată de reclamantele Z.V. şi B.R., împotriva deciziei nr. 179 din 17 mai 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 46/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de reclamantele Z.V. şi B.R., împotriva deciziei nr. 179 din 17 mai 2004, a Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 47/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 49/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
