ICCJ. Decizia nr. 45/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 45/2005
Dosar nr. 259/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 91/P/2003 din 11 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a trimis în judecată inculpatul M.H., pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
S-a reţinut că, la data de 5 februarie 2003, după intrarea în România, conducând un autocamion cu destinaţia Germania, inculpatul a fost depistat, la punctul vamal Giurgiu-Rutier, având asupra sa cantitatea de 1,35 g opium, ascunsă în trusa de igienă personală.
Prin sentinţa penală nr. 37 din 12 februarie 2003, Tribunalul Giurgiu, secţia penală, a condamnat inculpatul, la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 81 şi 82 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, pe o durată de 5 ani termen de încercare şi a atras atenţia inculpatului, asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. pen., a achitat inculpatul pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000;
- în baza art. 117 C. pen., a interzis inculpatului, rămânerea pe teritoriul României, după ce hotărârea penală va deveni definitivă.
Pentru a hotărî în sensul schimbării încadrării juridice a faptei, instanţa de fond a apreciat că intrarea propriu zisă în ţară are loc după ce se permite de către organele de vamă, trecerea de vamă, şi nu în momentul trecerii liniei ideale de hotar dintre România şi Bulgaria.
Reţinând că inculpatul avea asupra sa numai cantitatea de 1,35 g opium, care nu impunea existenţa unui mijloc de transport pentru transportarea drogurilor, instanţa de fond a apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nu există.
La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere gradul de pericol social al infracţiunii, dar şi împrejurările concrete ale săvârşirii faptei şi persoana inculpatului, în raport cu care în favoarea sa pot fi reţinute circumstanţe atenuante judiciare, iar pedeapsa aplicată îşi poate realiza scopul şi funcţiile, chiar şi fără privare de libertate.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, privind greşita schimbare a încadrării juridice şi greşita achitare a inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 161/A din 18 martie 2003, a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14, 17 şi 171 teza a II-a C. proc. pen.
Parchetul a susţinut că în mod greşit s-a dispus în sensul schimbării încadrării juridice, a achitării inculpatului, pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi reţinerii în favoarea inculpatului, a circumstanţelor atenuante judiciare.
Prin Decizia nr. 391 din 22 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul şi a casat hotărârile pronunţate în cauză, numai cu privire la încadrarea juridică şi cuantumul pedepsei aplicate.
În temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu menţinerea art. 74 şi 76 C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul M.H., la un an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni şi a atras atenţia inculpatului, asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că în situaţia în care trecerea peste frontieră a drogurilor se face exclusiv pentru consum propriu, fapta se încadrează în prevederile art. 4 din Legea nr. 143/2000, care absoarbe în conţinutul său, şi trecerea drogurilor peste frontieră.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen.
S-a susţinut că faptelor săvârşite de inculpat li s-a dat o greşită încadrare juridică într-o singură infracţiune prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, în loc de infracţiunile prevăzute de art. 3 alin. (2) şi art. 4 din acelaşi act normativ, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Drept urmare, hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea legii.
În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice dată faptelor.
Examinând cauza, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 91/P/2003 din 11 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a trimis în judecată, inculpatul menţionat, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Prin admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei pronunţate în apel şi schimbarea încadrării juridice, inculpatul M.H. a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000.
Prin recursul în anulare se solicită schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin actul de sesizare, în infracţiunile prevăzute de art. 3 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 143/2000 şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea în concurs real a acestora.
Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere".
Din economia textului legal menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o activitate de represiune, ci ca o activitate desfăşurată pentru tragerea la răspundere, doar a persoanei care a comis o infracţiune.
Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
În fine, potrivit art. 52 C. pen., „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracţiuni".
Aşadar, în raport cu textele legale menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, încât orice persoană să fie trasă la răspundere, corespunzător vinovăţiei sale, pentru infracţiunea realmente săvârşită.
În acest context, încadrarea juridică legală a faptei reprezintă o condiţie sine qua non a realizării scopului procesului penal.
Greşita încadrare juridică aduce grave atingeri intereselor persoanelor şi autorităţii justiţiei penale.
Drept urmare, numai prin încadrarea juridică corectă se asigură desfăşurarea represiunii penale în limitele legii şi se garantează respectarea drepturilor şi interesele legitime ale persoanelor.
Încadrarea juridică apare ca fiind legală, numai în situaţia stabilirii concordanţei depline între fapta concretă săvârşită de inculpat şi norma penală specială care incriminează acea faptă, precum şi în raport cu dispoziţiile generale aplicabile faptei şi făptuitorului.
În cauză, în raport cu situaţia de fapt reţinută necontestat, este supusă examinării, încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul menţionat, în raport cu dispoziţiile art. 2 şi 3 din Legea nr. 143/2000, ori art. 4 din acelaşi act normativ.
Dispoziţiile Legii nr. 143/200, aplicate în cauză de instanţele de judecată, prin hotărârile atacate şi cele apreciate, ca aplicabile, de titularul recursului în anulare, au următoarea formulare:
„Art. 2 alin. (1): Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3, la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10, la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 3 alin. (1): Introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 10, la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1), privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15, la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 4 alin. (1): Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni, la 2 ani sau amendă.
(2) Dacă faptele privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 2 ,la 5 ani".
Din examinarea dispoziţiilor art. 2 şi 4 din lege, rezultă un număr comun de operaţiuni ce se constituie în modalităţi de săvârşire al celor două infracţiuni distincte, şi anume, „cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea", identitate ce impune stabilirea distincţiei dintre cele două infracţiuni.
Această distincţie este dată de particularizarea acestora, prin scop şi modalităţi de săvârşire, astfel cum rezultă din textul dispoziţiilor legale menţionate.
În cazul primului text, scopul priveşte realizarea traficului, ce nu implică întotdeauna un contact nemijlocit sau permanent al făptuitorului, cu substanţa stupefiantă traficată, cu consecinţa menţinerii consumului ilicit în anumite limite .
În cazul celei de a doua infracţiuni, scopul îl constituie consumul propriu şi presupune întodeauna contactul nemijlocit cu drogurile deţinute în acest scop.
În consecinţă, în raport cu conţinutul actelor concrete săvârşite, cele două infracţiuni de sine stătătoare pot fi săvârşite şi în concurs real, în măsura în care subiectul activ al infracţiunii de trafic de droguri este, totodată, consumator.
Sunt excluse, însă, aceleaşi considerente, cu referire la raportul dintre art. 3 şi 4 din Legea nr. 143/2000, faţă de împrejurarea că această din urmă dispoziţie legală are ca scop prevenirea şi combaterea traficului transfrontalier de droguri, infracţiune cu un potenţial de pericol social sporit, dat de internaţionalizarea şi amploarea traficului de droguri.
În raport cu situaţia de fapt expusă, stabilită corespunzător materialului probator administrat în cauză, se constată că încadrarea juridică este legală, aşa încât în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din acelaşi cod, invocat de titularul recursului în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 4141 alin. (1), raportat la art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 37 din 12 februarie 2003 a Tribunalului Giurgiu, deciziei penale nr. 161 din 18 martie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi deciziei nr. 391 din 22 ianuarie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul M.H.
Suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 44/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 46/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
