ICCJ. Decizia nr. 50/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 50/2005
Dosar nr. 56/2004
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 martie 2000, reclamantul C.G. a chemat în judecată Ministerul de Interne, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se anuleze Ordinul ministrului de interne nr. II/010431 din 11 martie 1999, prin care s-a dispus trecerea sa în rezervă, precum şi Ordinul nr. S/241 din 21 decembrie 1999, al Inspectoratului de Poliţie a judeţului Călăraşi, respectiv Ordinul nr. 0212 din 14 ianuarie 1999, al Inspectoratului General de Poliţie, emise ca urmare a judecării şi rejudecării sale de consiliile de judecată constituite la nivelele menţionate. Totodată, reclamantul a solicitat recunoaşterea dreptului său de a fi reîncadrat, cu gradul de locotenent-colonel, în cadrul Serviciuluii de Ordine Publică a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Călăraşi şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, începând cu data de 11 martie 1999 şi până la reintegrarea efectivă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin ordinele menţionate, în mod abuziv, contrar Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare şi Regulamentului nr. 754/1998 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor de judecată, s-a dispus trecerea sa în rezervă.
În sarcina sa a fost reţinută comiterea infracţiunii de braconaj, în data de 20 decembrie 1998, când, împreună cu alte trei persoane şi fiul său minor, au fost depistaţi de către personalul silvic, pe fondul de vânătoare nr. 11 Sudiţi, judeţul Ialomiţa, împuşcând trei căpriori.
Reclamantul a susţinut că măsura trecerii în rezervă, dispusă anterior finalizării cercetărilor, apare ca nelegală, în raport cu dispoziţiile art. 89 alin. (II) din Legea nr. 80/1995, privitoare la „punerea la dispoziţie".
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că măsura trecerii în rezervă, conform art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995 şi art. 19 lit. c) din Regulamentul nr. 754/1998, a fost temeinică şi legală, în raport cu împrejurarea trimiterii reclamantului în faţa Consiliului de judecată al Inspectoratului General de Poliţie, pentru comiterea de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare, ordinelor şi instrucţiunilor ministrului de interne, precum şi pentru aducerea unor grave prejudicii onoarei şi demnităţii militare, în sarcina sa fiind reţinută o faptă dintre cele enumerate la lit. a) - m) din regulamentul menţionat.
Luând act că acţiunea cu care a fost sesizată, priveşte, sub aspectul capătului de cerere principal, anularea unui act administrativ, prin sentinţa nr. 202/F din 10 aprilie 2000, Tribunalul Ialomiţa a declinat competenţa soluţionării în fond a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1224 din 3 octombrie 2000, a respins acţiunea, ca inadmisibilă, apreciind că ordinul de trecere în rezervă este un act de comandament militar, exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.
Prin Decizia nr. 804 din 4 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, aceleaşi instanţe, în vederea rejudecării, stabilind cu autoritate de lucru judecat, că ordinele supuse controlului de legalitate nu sunt acte de comandament militar, deoarece nu privesc acţiuni militare şi, în consecinţă, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.
Soluţionând cauza în fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1068 din 7 noiembrie 2002, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că ordinele supuse controlului de legalitate au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 89 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 80/1995 , potrivit cărora faţă de reclamant, pârâtul trebuia să ia măsura „punerii la dispoziţie", până la soluţionarea cauzei.
S-a mai reţinut că judecarea reclamantului în cele două consilii de judecată, s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 2 din Regulamentul nr. 754 din 22 aprilie 1998, întrucât în sarcina acestuia nu s-a reţinut o faptă din cele enumerate la lit. a) - m) din regulament.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul Ministerul de Interne a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente:
- ordinul în baza căruia reclamantul a fost trecut în rezervă, a fost emis în conformitate cu prevederile art. 85 lit. f) din Legea nr. 80/1995 şi art. 19 lit. c) din Regulamentul nr. 754/1998;
- reclamantul nu a fost trimis în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, ci pentru comiterea de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare, precizate în întâmpinarea depusă la dosar;
- instanţa nu a avut în vedere comportarea anterioară a reclamantului, în raport cu care acesta a fost destituit din funcţie şi mutat disciplinar în alt judeţ.
Prin Decizia nr. 2236 din 6 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a respins recursul declarat de pârât, ca tardiv introdus.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a prevederilor art. 85 alin. (1) lit. j), alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 80/1995 şi a art. 2 lit. b) şi c) din Regulamentul nr. 754/1998, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, acestea fiind, totodată, şi vădit netemeinice.
Astfel, din probatoriul administrat în cauză a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că reclamantul a încălcat Codul deontologic al funcţionarului Ministerului de Interne, aprobat prin Ordinul ministrului de interne nr. 475 din 7 iunie 1995, ceea ce a justificat aplicarea prevederilor art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995.
Prima instanţă a apreciat eronat cu privire la încălcarea prevederilor art. 89 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 80/1995, în raport cu împrejurarea că nu s-a luat măsura punerii reclamantului la dispoziţie, până la soluţionarea cauzei şi sub aspect penal, săvârşirea infracţiunii de braconaj nefiind singura abatere a acestuia de la normele codului deontologic.
Prin urmare, în mod evident greşit, instanţa de fond a confundat abaterea gravă, de natură a compromite prestigiul instituţiei, cu infracţiunea şi a făcut o eronată aplicare a prevederilor legale.
Pe de altă parte, în mod greşit recursul declarat de pârât a fost respins, ca tardiv formulat, deşi acesta a fost depus la poştă, în termenul de exercitare a acestei căi de atac, prevăzut de legea procesuală civilă.
În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţoionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".
Cum excepţia invocată nu priveşte o dispoziţie legală în vigoare, cererea intimatului, de sesizare a Curţii Constituţionale, va fi respinsă, ca inadmisibilă, conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Susţinerea privitoare la împrejurarea că prin hotărârile atacate nu s-a produs o încălcare esenţială a legii, nu constituie o veritabilă excepţie, aşa încât urmează a fi respinsă, pentru acest motiv.
Cu privire la inadmisibilitatea recursului în anulare, în sensul că priveşte o hotărâre nesupusă acestei căi de atac, excepţia urmează, de asemeni, a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Astfel, hotărârea atacată a devenit irevocabilă la data de 6 iunie 2003, ca urmare a respingerii recursului declarat de pârât, iar art. 330 C. proc. civ., a fost abrogat ulterior acestei date, prin art. I pct. 17 din OUG nr. 58/2003 (M. Of. nr. 460/28.06.2003).
Examinând hotărârile atacate, în raport cu criticile formulate, se constată următoarele:
Justificat de cerinţa stabilităţii ordinii de drept, hotărârile judecătoreşti irevocabile au ca atribut specific şi exclusiv, autoritatea de lucru judecat, în raport cu care, între alte finalităţi, se înscrie împiedicarea unei noi judecăţi asupra litigiului definitiv judecat.
Tinzându-se la realizarea unei armonioase proporţoionalităţi între imperativul stabilităţii raporturilor juridice civile şi cerinţa aflării adevărului, legea procesuală civilă, între altele, prin art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a statuat asupra posibilităţii reformării unei hotărâri irevocabile, în cadrul controlului judiciar exercitat asupra acesteia, prin declararea unui recurs în anulare.
Cale extraordinară de atac fiind, reformarea hotărârii atacate era condiţionată de probarea cazului invocat, respectiv de exercitarea recursului în anulare, în condiţiile restrictive determinate de legea procesuală civilă.
Astfel, potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în redactarea anterioară abrogării acestuia, Pprocurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărâri judecătoreşti irevocabile, „când, prin hotărârea atacată, s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică".
Aşadar, potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în redactarea anterioară abrogării acestuia, o hotărâre irevocabilă poate fi reformată pentru nelegalitate sau/şi neteminicie
Însă caracterul restrictiv al reformării hotărârii atacate priveşte, sub aspectul tezei I a textului menţionat, îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: încălcarea unei norme imperative şi, determinarea unei soluţii greşite pe fond. ca urmare a nesocotirii acesteia. Acest caz, impune precizarea de către titularul recursului în anulare. a normei imperative încălcate, ceea ce în cauză nu se constată.
Totodată, sub aspectul tezei a II-a a art. 330 pct. 2 C. proc. civ., este vizată neteminicia vădită a hotărârii atacate, constând în nesusţinerea hotărârii atacate, de probele administrate, fie în sensul văditei contradicţii între soluţia adoptată şi concluzia pe care acestea o impun, fie pronunţarea hotărârii în temeiul unor probe neadministrate, neaflate la dosarul cauzei.
În fine, motivele de nelegalitate sau de neteminicie invocate trebuie să existe la data pronunţării hotărârii atacate.
Or, în cauză nici aceste cerinţe nu se constată a fi îndeplinite.
Astfel, prin ordinele atacate s-a dispus, în temeiul art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995, cu neobservarea dispoziţiilor art. 89 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, trecerea în rezervă a reclamantului, reţinându-se împrejurarea că în data de 20 decembrie 1998, acesta s-a deplasat, împreună cu alte persoane, pe un fond de vânătoare, unde au braconat trei căpriori, faptă pentru care s-a început urmărirea penală.
Reclamantul a făcut dovadacă s-a dispus neînceperea urmării penale sub aspectul faptei menţionate.
Motivele invocate ulterior de pârât nu se regăsesc nici în motivarea ordinelor atacate şi nici în alte probe aflate la dosarul cauzei.
Ca atare, hotărârea primei instanţe se constată a fi temeinică şi legală, situaţia de fapt şi nelegalitatea ordinului atacat fiind stabilite corespunzător materialului probator administrat în cauză, aşa încât aceasta nu este supusă cazului de casare invocat de Procurorul general.
Cu referire la hotărârea instanţei de recurs, potrivit art. 104 C. proc. civ., „actele de procedură trimise prin poştă, instanţelor judecătoreşti, se socotesc îndeplinite în termen, dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal, înainte de împlinirea lui".
Borderoul depus de recurentul-pârât nu are confirmarea poştei militare.
Drept urmare, în mod judicios instanţa de recurs a apreciat că acesta nu îndeplineşte condiţiile în raport cu care să opereze dispoziţiile art. 104 C. proc. civ., aşa încât recursul în anulare se constată a fi nefondat, şi sub aspectul acestor critici.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge atât excepţiile invocate de intimatul-reclamant, cât şi recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de intimatul-reclamant C.G., ca inadmisibilă.
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 1068 din 7 noiembrie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi deciziei nr. 2236 din 6 iunie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 51/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
