ICCJ. Decizia nr. 504/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 504/2010
Dosar nr.8210/1/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1481 din 4 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.C.V. împotriva rezoluţiei nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că petentul a formulat plângere împotriva procurorului T.L.M., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, pe care l-a acuzat de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 257, art. 246, art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) Petentul a arătat că în dosarul nr. 936/42/2009/IF cu termen la data de 10 decembrie 2009, procurorul T.L.M., prin referatul nr. 1239/III/6/2009 din 22 octombrie 2009 a solicitat respingerea cererii de revizuire, că referatul este lovit de nulitate având în vedere multiplele plângeri formulate împotriva procurorului general la Consiliul Superior al Magistraturii, că acesta se afla în stare de incompatibilitate întrucât soţia, T.A.R., este vicepreşedinte al Curţii de Apel Ploieşti, instanţă ce era competentă să soluţioneze cererea de revizuire.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin ordonanţa nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2009 a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de T.L.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că fapta sesizată nu există. Totodată, s-a disjuns cauza privind pe acelaşi intimat cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 246, art. 264 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea ordonanţei procurorul a arătat că persoana vătămată nu a relevat date sau fapte concrete de corupţie, iar din celelalte acte premergătoare efectuate nu au rezultat indicii privind îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.
Plângerea formulată de petent la procurorul superior a fost respinsă prin rezoluţia nr. 131/II/2/2010 din data de 29 aprilie 2010.
Împotriva soluţiei procurorului, în termen legal, persoana vătămată a formulat plângere în faţa judecătorului, sesizând Curtea de Apel Ploieşti, instanţă care, în baza art. 39 C. proc. pen., art. 42 şi art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., şi-a declinat competenţa în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere calitatea de procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, calitate care atrăgea competenţa în primă instanţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând actele aflate în dosar şi verificând rezoluţia atacată în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. dar şi din oficiu, prima instanţă a constatat că plângerea este nefondată.
S-a reţinut că petentul nici în plângerea introductivă şi nici în declaraţia dată, nu a indicat date sau fapte concrete care să conducă la formarea convingerii rezonabile că procurorul general T.L.M. a săvârşit vreo faptă care să cadă sub incidenţa art. 257 C. pen. şi, de asemenea, că nu s-a evidenţiat nicio dovadă în sprijinul afirmaţiilor petentului, care a relevat numai generalităţi şi nu a făcut vreo referire la probe concrete de care înţelege să se folosească pentru dovedirea celor menţionate în cuprinsul plângerii introductive.
S-a apreciat că, deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatul magistrat a comis o faptă penală, în mod corect s-a dispus prin rezoluţia atacată soluţia de neîncepere a urmăririi penale pe considerentul inexistenţei infracţiunii imputate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit disp. art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumit fiind de soluţia dispusă de către intimat în cursul derulării procedurii reglementată de disp. art. 399 C. proc. pen. într-o cauză privind pe petent şi conferind conotaţii penale activităţii profesionale a acestuia, petentul a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică. Se reţine în acest sens că activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, care presupune interpretarea şi aplicarea legii şi, ca act final, dispunerea unor soluţii sau măsuri, chiar dacă acestea au nemulţumit partea, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimatul s-a limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acesteia.
Nemulţumirile referitoare la soluţia propusă de către magistrat se impuneau a fi invocate în faţa instanţei investită cu soluţionarea cererii de revizuire formulată de către petent, aceasta fiind unica modalitate aptă a conduce, eventual, la pronunţarea unei soluţii în sensul urmărit de petent, formulării apărărilor relevate în cadrul procesual legal, neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluţie contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres şi limitativ reglementate de legea procesuală, soluţie ce nu poate fi primită.
Se reţine, aşadar că în mod legal, temeinic şi riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus faţă de intimat soluţia de netrimitere în judecată contestată de către petent, deoarece infracţiunea reclamată nu există în materialitatea sa, activitatea profesională a intimatului necircumscriindu-se niciunei forme de ilicit.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.C.V. împotriva sentinţei nr. 1481 din 4 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 458/42/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 505/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
