ICCJ. Decizia nr. 505/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 505/2010
Dosar nr.8583//1/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1638 din 1 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 72/P/2010 din 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Parchetelor Militare; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că petiţionarul A.I. a formulat plângere împotriva rezoluţiei pronunţate la 25 iunie 2010 în dosarul nr. 72/P/2010 al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a arătat că rezoluţia adoptată nu a respectat hotărârile judecătoreşti definitive şi executorii, respectiv Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi încheierile nr. 63/2003 şi nr. 53/2007, ambele ale instanţei supreme.
Prima instanţă a apreciat că plângerea este nefondată.
S-a reţinut, astfel că, prin rezoluţia din 15 iunie 2010 în dosarul nr. 72/P/2010 s-a arătat că de-a lungul timpului petentul a formulat plângeri penale împotriva tuturor procurorilor militari ce a au soluţionat numeroasele sale plângeri dispunând neînceperea urmăririi penale; toate plângerile formulate împotriva acestor rezoluţii au fost respinse de procurorul ierarhic superior. S-a reţinut că la fel de neîntemeiată este şi plângerea ce îl vizează pe colonelul magistrat L.N.
Procurorul ierarhic superior a respins la rândul său, prin rezoluţia din 15 iulie 2010, în dosarul nr. 311/II-2/2010, plângerea formulată de petiţionar în dosarul nr. 72/P/2010 la 25 iunie 2010.
S-a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 275 şi art. 277 C. proc. pen. invocate de petent şi că nu există niciun caz de incompatibilitate în ce-l priveşte pe procurorul care a efectuat actele premergătoare faţă de colonelul magistrat L.N. şi de asemenea, că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 2531 C. pen. privind conflictul de interese.
Analizând plângerea formulată prima instanţă a apreciat că aceasta nu este întemeiată.
S-a arătat că este neîntemeiată susţinerea petiţionarului în sensul săvârşirii de către colonelul magistrat L.N. a infracţiunilor de fals şi abuz în modul de soluţionare a dosarului nr. 55/P/2010 a Secţiei Parchetelor Militare, precum şi cea privind neobservarea hotărârilor judecătoreşti invocate de petent.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.
Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumit fiind de soluţia dispusă de către intimat în instrumentarea unor plângeri anterior formulate de către petent şi conferind conotaţii penale activităţii profesionale a acestuia, petentul a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică. Se reţine în acest sens că activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, care presupune interpretarea şi aplicarea legii şi, ca act final, dispunerea unor soluţii, chiar dacă acestea au nemulţumit partea, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimatul s-a limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acesteia.
Nemulţumirile referitoare la soluţia dispusă de către magistrat se impuneau a fi invocate prin parcurgerea procedurii de contestare a soluţiilor procurorului, reglementată de disp. art. 278 şi următoarele C. proc. pen., acesteia neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluţie contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres şi limitativ reglementate de legea procesuală, soluţie ce nu poate fi primită.
Se reţine, aşadar că în mod legal, temeinic şi riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus faţă de intimat soluţia de netrimitere în judecată contestată de către petent.
Astfel, infracţiunea reclamată nu există în materialitatea sa, activitatea profesională a intimatului necircumscriindu-se niciunei forme de ilicit.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 1638 din 1 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6793/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 504/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 506/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
