ICCJ. Decizia nr. 507/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 507/2011
Dosar nr.8260/1/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1755 din 9 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 5759/2767/VIII/1/2010 din 7 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică. A fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia nr. 8438/2163/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a fost respinsă, ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul A.I.
În motivarea rezoluţiei, procurorul a reţinut că petiţionarul A.I. a formulat o sesizare împotriva magistraţilor T.G., ş.a., de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi V.C. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului şi fals intelectual.
Autorul sesizării şi-a susţinut acuzele formulate, prin aprecieri pe care le-a exprimat în legătură cu modul de soluţionare a unui recurs care a făcut obiectul dosarului nr. 255/1/2010 al Completului de 9 Judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, afirmând în acest sens că „a fost emis un act fals şi abuziv prin Decizia nr. 189/2010, împotriva actelor probatorii ataşate la cauza din dosarul nr. 255/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".
Întrucât aprecierile exprimate nu au fost de natură să demonstreze săvârşirea unor fapte penale în legătură cu judecarea dosarului susmenţionat şi constatându-se, în plus, că sesizarea a fost trimisă de A.I. împreună cu mai multe asemenea sesizări, motivate stereotip, indiferent de magistraţii pe care îi vizează (ceea ce conturează o preocupare în sine în acest sens a petentului, justificată doar de propria-i percepţie, fără o determinare obiectivă) procurorul de caz a dispus respingerea, ca neîntemeiată a plângerii formulate de acesta.
Prin rezoluţia nr. 5759/22767/VIII-1/2010 din data de 7 iulie 2010, procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată plângerea numitului A.I. împotriva rezoluţiei nr. 8438/2163/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
În considerentele susmenţionatei rezoluţii s-a reţinut, că nu poate fi reţinută nicio încălcare a dispoziţiilor legale care să contureze comiterea vreunei infracţiuni anume şi că nu au fost respectate dispoziţiile art. 222 C. proc. pen. pentru a fi necesară declanşarea procesului penal şi învestirea organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea vreunei fapte prevăzută de legea penală.
Împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată a formulat plângere petentul A.I. în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
În plângerea depusă în scris la dosarul cauzei, petentul a susţinut că prin rezoluţia atacată şi menţinută de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, „a fost emis un act fals şi abuziv împotriva actelor probatorii".
Verificând rezoluţia atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului dosarului prima instanţă a constatat că plângerea petentului este nefondată.
Astfel, prin raportarea conţinutului plângerii dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen. s-a apreciat că plângerea adresată de petent organelor de urmărire penală nu îndeplinea condiţiile de fond şi de formă, de natură a forma convingerea acestora că s-a produs cu adevărat o vătămare şi că trebuie iniţiate cercetări aşa cum a cerut petentul, iar din situaţia de fapt expusă în actul de sesizare nu se conturau elementele concrete ale infracţiunilor reclamate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.
Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a menţiunilor prevăzute expres de dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerinţelor legale privind conţinutul plângerii reprezentând o condiţie de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conţinut precis şi constituind, totodată, o precauţiune împotriva plângerilor neîntemeiate şi a exercitării abuzive a dreptului de petiţionare.
Prin raportarea considerentelor teoretice anterior expuse conţinutului cererii cu soluţionarea căreia petentul a investit prima instanţă (cerere intitulată formal „plângere penală") se constată că în mod just prima instanţă a apreciat-o ca nefondată, deoarece aceasta nu îndeplineşte condiţiile expres reglementate de norma precitată şi, totodată, nu furnizează date din care să reiasă caracterul eronat al soluţiei anterior dispusă de către procuror prin rezoluţia contestată.
Astfel, se reţine că prima instanţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. a dat o evaluare proprie justă actelor dosarului, precum şi o corectă interpretare şi aplicare reglementărilor legale incidente, hotărârea atacată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 1755 din 9 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6457/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 506/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 508/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
