ICCJ. Decizia nr. 59/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 59/2005
Dosar nr. 235/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 decembrie 2002, petiţionarul I.M. a formulat plângere penală, cerând să fie cercetată C.E., judecător la Curtea de Apel Craiova, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi de neglijenţă în serviciu.
Petiţionarul a susţinut, prin plângere, că magistratul menţionat a motivat sentinţa civilă nr. 137 din 30 martie 1998, pronunţată în dosarul nr. 1008/A/1997, al Curţii de Apel Craiova, referindu-se la probe neverificate, precum şi că a soluţionat greşit această cauză pe fond.
Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluţia din 28 ianuarie 2003, dată în dosarul nr. 637/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul C.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, 249 şi 289 C. pen.
S-a învederat că din verificările efectuate a rezultat că hotărârea a fost pronunţată pe baza înscrisurilor depuse de părţi la dosarul cauzei, iar în motivarea soluţiei s-a făcut referire la aceste înscrisuri.
S-a mai relevat că susţinerea formulată de petiţionar, în sensul că unele înscrisuri nu ar fi veridice, nu este de natură a antrena răspunderea judecătorului, cât timp înscrisurile respective nu au fost contestate în cursul judecăţii.
Făcându-se referire şi la prevederile art. 3 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, s-a subliniat că aceştia pronunţă hotărârile pe baza convingerilor proprii, formulate în urma administrării probelor, iar modul în care apreciază probele şi interpretează dispoziţiile legii, nu poate constitui temei al răspunderii penale, câtă vreme nu se dovedeşte că s-a urmărit prejudicierea uneia dintre părţi.
S-a mai arătat că hotărârile judecătoreşti pot fi cenzurate, potrivit legii, prin exercitarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, reformarea unei sentinţe fiind de competenţa exclusivă a instanţelor de control judiciar.
S-a subliniat, de asemenea, că petiţionarul a formulat plângere, numai împotriva judecătorului de la prima instanţă, deşi soluţia pronunţată de acesta a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie, prin respingerea recursului.
În urma comunicării rezoluţiei, I.M. a formulat la data de 4 martie 2003, plângere împotriva acesteia, solicitând să fie infirmată.
Anterior comunicării rezoluţiei, la data de 30 ianuarie 2003, acelaşi petiţionar s-a adresat Procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu o nouă plângere penală, prin care, referindu-se la aspectele menţionate în prima plângere, a solicitat să fie efectuate cercetări şi faţă de L.V., B.V., I.N., judecători la Curtea Supremă de Justiţie, precum şi faţă de magistratul-asistent L.R., în legătură cu pronunţarea deciziei nr. 518 din 4 martie 1999, prin care secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul declarat de petiţionar, împotriva sentinţei civile nr. 137/1998, a Curţii de Apel Craiova.
Prin rezoluţia din 5 martie 2003, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus respingerea, pe fond, a noii plângeri formulate de I.M., precum şi completarea dispozitivului rezoluţiei din 28 ianuarie 2003, în sensul neînceperii urmăririi penale şi faţă de L.V., B.V., I.N., judecători la Curtea Supremă de Justiţie, precum şi faţă de L.R., magistrat asistent la aceeaşi instanţă, pentru infracţiunile prevăzute de art. 288, 289 şi 249 C. pen.
I.M. a formulat plângere, la data de 21 martie 2003, împotriva rezoluţiei procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, solicitând infirmarea acestei rezoluţii şi să se dispună începerea urmăririi penale faţă de magistraţii împotriva cărora s-a plâns.
Prin rezoluţia prim-adjunctului Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din 31 martie 2003, s-a dispus respingerea plângerii formulate de I.M. împotriva rezoluţiei procurorului din 28 ianuarie 2003, precum şi a rezoluţiei procurorului şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din 5 martie 2003.
Motivându-se, s-a învederat că ambele rezoluţii, la care se referă plângerea, sunt legale şi temeinice şi că, în realitate, petiţionarul nu este mulţumit de felul în care a fost soluţionat procesul, dar pentru îndreptarea hotărârilor judecătoreşti, care eventual ar fi greşite, se pot exercita căile de atac prevăzute de lege, reformarea acestora fiind numai de competenţa instanţelor de control judiciar.
Împotriva acestei din urmă rezoluţii, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul I.M. a formulat plângere la instanţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 34 din 26 februarie 2004, a respins plângerea, ca neîntemeiată.
S-a motivat că plângerea nu este fondată, întrucât din conţinutul acesteia rezultă că, în realitate, petiţionarul nu se referă la abuzuri din partea magistraţilor pe care i-a reclamat, ci critică hotărârile pe care aceştia le-au pronunţat.
S-a subliniat, prin considerentele sentinţei, că hotărârile judecătoreşti, fiind pronunţate pe baza propriilor convingeri ale judecătorilor, aprecierea dată de ei, probelor şi interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile, în cauza dedusă judecăţii, nu pot constitui temei al răspunderii lor penale, cât timp nu s-a dovedit că s-a urmărit prejudicierea drepturilor uneia dintre părţi.
Petiţionarul I.M. a declarat recurs împotriva sentinţei, susţinând că instanţa a comis o gravă eroare prin constatarea temeiniciei celor trei rezoluţii, că nu s-a ţinut seama că hotărârile la care el s-a referit, sunt motivate pe bază de probe false, neverificate, că dosarele nu au fost examinate de organele de urmărire penală şi de instanţă, precum şi că în mod greşit s-a considerat că el a criticat doar hotărârile pronunţate.
Conchizând, petiţionarul a solicitat să se constate că, în realitate, a cerut efectuarea urmăririi penale faţă de magistraţii împotriva cărora s-a plâns şi judecarea acestora, pentru infracţiunile comise cu ocazia pronunţării hotărârilor.
Ca urmare, s-a cerut casarea sentinţei, infirmarea rezoluţiei prim-adjunctului procurorului general şi trimiterea dosarului, la procuror, în vederea reluării sau începerii urmăririi penale.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea sentinţei, în raport cu criticile formulate, se constată că prima instanţă a arătat considerentele ce au impus concluzia că rezoluţia din 31 martie 2003, a primului adjunct al Pprocurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este legală şi temeinică.
Ansamblul materialului probator administrat în cadrul actelor premergătoare, în mod deosebit conţinutul hotărârilor la care petiţionarul s-a referit, justifică neîndoielnic soluţiile adoptate prin cele trei rezoluţii criticate.
În această privinţă, deşi, prin specificul lor, actele premergătoare nu pot asigura decât verificări privind esenţa chestiunilor ce fac obiectul plângerilor, în cauză s-au efectuat, totuşi, probe suficiente şi de natură a lămuri problemele la care petiţionarul s-a referit, încât examinarea lor a dat posibilitate procurorilor care au emis, succesiv, cele trei rezoluţii, precum şi primei instanţe, să adopte soluţii corecte, bazate pe un material probator susceptibil să prevină producerea oricărei erori.
Referirea prin rezoluţiile procurorilor şi prin considerentele sentinţei, la specificul hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în conformitate cu convingea intimă a judecătorilor, formată pe baza probelor administrate, nu poate fi înlăturată doar pe motiv că petiţionarul a manifestat suspiciuni de natură subiectivă, inerente unei părţi interesate, cât timp nu există temeiuri că membrii completului ar fi urmărit să prejudicieze drepturile uneia dintre părţi.
De aceea, în mod justificat, atât prin rezoluţiile succesive ale celor trei procurori, cât şi prin sentinţă, s-a învederat că, în lipsa unor elemente care să îndreptăţească neîndoielnic suspectarea judecătorilor de urmărirea prejudicierii drepturilor uneia dintre părţile în proces, nu se poate recurge la plângerea penală împotriva lor, ci trebuie exercitate căile specifice de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
A proceda altfel, ar însemna să fie înlăturat principiul egalităţii părţilor în proces, recurgerea abuzivă la plângerea penală îndreptată împotriva judecătorilor care nu au soluţionat cauza în sensul dorit de o anumită parte, fiind un mijloc de presiune împotriva instanţei, de natură a defavoriza părţile care nu s-au plâns şi a crea atmosferă de suspiciune dăunătoare înfăptuirii actului de dreptate în cazul dedus judecăţii.
În consecinţă, constatându-se lipsa de temeinicie a criticilor aduse sentinţei, de petiţionarul I.M., urmează ca recursul declarat de acesta să fie respins, ca nefondat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul I.M. împotriva sentinţei nr. 34 din 26 februarie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 57/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 6/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
