ICCJ. Decizia nr. 62/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 62/2005
Dosar nr. 320/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea penală adresată la 17 mai 2004, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petiţionarul O.M. a susţinut că S.N. şi N.E. au săvârşit, faţă de el, infracţiunile de insultă şi calomnie prevăzute de art. 205 şi 206 C. pen., cerând să fie judecaţi pentru comiterea lor şi să se facă demersurile necesare, în vederea ridicării imunităţii lor parlamentare.
În motivarea plângerii, s-a învederat că N.E., în calitate de purtător de cuvânt al Partidului Naţional Liberal, precum şi S.N., în calitate de parlamentar, ar fi făcut, în repetate rânduri, afirmaţii de natură a-l discredita pe petiţionar, atribuindu-i, în mod nejustificat, comiterea unor grave abuzuri, precum şi faptul că ar fi încercat, prin intermediul altei persoane, să determine pe candidatul Partidului Naţional Liberal, D.A., la alegerile locale din iunie 2004, să renunţe la această candidatură.
Întrucât persoanele vizate aveau calitatea de deputat, plângerea a fost transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind format dosarul nr. 319/P/2004, al secţiei de urmărire penală şi criminalistică.
Prin rezoluţia din 21 iunie 2004, procurorul desemnat să examineze plângerea, a dispus neînceperea urmăririi penale, faţă de deputaţii S.N. şi N.E., pentru infracţiunile prevăzute de art. 205 şi 206 C. pen.
S-a motivat că singura faptă concretă afirmată, referitoare la încercarea de determinare a lui D.A. să renunţe la candidatura, din partea Partidului Naţional Liberal, pentru funcţia de primar, în schimbul unui post de viceprimar din partea Partidului Social Democrat, nu este de natură a-l expune pe petiţionar, unei sancţiuni penale, administrative sau disciplinare ori oprobriului public.
S-a mai subliniat că atât această relatare, cât şi celelalte afirmaţii atribuite celor doi deputaţi fac parte din discursuri cu conţinut politic, ţinute în perioada electorală, precum şi că, prin preluarea unor informaţii publicate anterior, despre implicarea petiţionarului în comiterea unor abuzuri, ilegalităţi şi acte de corupţie, cei doi parlamentari nu au comis infracţiunea de insultă.
S-a învederat că, în raport cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, unor astfel de afirmaţii critice, care privesc activitatea politică a unei persoane, nu le sunt aplicabile prevederile art. 8 din Convenţie, referitoare la respectarea vieţii private. S-a relevat, în acest sens, că dreptul la libera exprimare într-o societate democratică implică folosirea de informaţii şi idei care pot şoca sau nelinişti, iar pentru un om politic, limitele criticii admisibile sunt chiar mai largi, decât pentru un om obişnuit.
Făcându-se referire şi la hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a apreciat că, pentru un ales al poporului, libertatea de exprimare este deosebit de preţioasă, deoarece acesta îi reprezintă pe alegători, le semnalează preocupările şi le apără interesele, iar intervenţia organelor judiciare se justifică numai atunci când este necesară, s-a ajuns la concluzia că faptele imputate celor doi deputaţi, prin plângere, nu pot constitui infracţiunile de insultă şi de calomnie prevăzute de art. 205 şi 206 C. pen.
La data de 19 iulie 2004, petiţionarul a formulat plângere împotriva acestei rezoluţii, depunând-o la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Constituindu-se dosarul nr. 4104/2004 al secţiei penale a instanţei supreme, la care a fost ataşat dosarul nr. 319/P/2004, la termenul din 19 noiembrie 2004, s-a pus în discuţie admisibilitatea plângerii, în raport cu prevederile art. 275 şi urm. C. proc. pen.
Constatând inadmisibilitatea plângerii formulată de petiţionarul O.M., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 261 din 19 noiembrie 2004, a dispus respingerea acesteia.
S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 2781, cu referire la art. 275 - 278 C. proc. pen., plângerea este inadmisibilă, deoarece, înainte de a formula plângere la instanţă, petiţionarul nu s-a conformat dispoziţiei de a se adresa mai întâi, cu plângere, la procurorul ierarhic superior celui care a dat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
S-a relevat că numai în cazul în care plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale ar fi fost respinsă de către procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care este procurorul ierarhic superior al procurorului care a dat rezoluţia, petiţionarul era îndreptăţit să se adreseze cu plângere, instanţei.
Conchizându-se, s-a învederat că datorită nerespectării acestor cerinţe ale art. 278 C. proc. pen., plângerea adresată de petiţionar, direct Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este inadmisibilă.
Împotriva sentinţei, petiţionarul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale i-a fost comunicată printr-o adresă semnată de însuşi procurorul şef al secţiei din care făcea parte procurorul care a dat rezoluţia, astfel că nu se poate considera că acesta, în calitate de procuror ierarhic superior, nu şi-ar fi însuşit soluţia şi motivarea din rezoluţie.
Recursul nu este fondat.
În adevăr, aşa cum corect s-a arătat prin considerentele sentinţei, prin art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale poate fi adresată instanţei, numai după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 C. proc. pen.
Or, în raport cu dispoziţiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen., orice plângere împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror, se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de Procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cum, în speţă, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost dată de un procuror din secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este evident că în conformitate cu dispoziţiile textului de lege menţionat, plângerea împotriva rezoluţiei respective trebuia adresată procurorului şef al acestei secţii.
Rezultând că această cerinţă procedurală nu a fost respectată înainte de sesizarea instanţei, prin plângerea adresată în temeiul art. 2781 C. proc. pen., faţă de prevederea de la art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., că dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute totdeauna sub sancţiunea nulităţii, care nu poate fi înlăturată în nici un mod şi se ia în considerare în orice stare a procesului, chiar din oficiu, se constată că în mod corect s-a dispus respingerea plângerii, ca inadmisibilă, datorită nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la adresarea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Susţinerea din motivele de recurs ale petiţionarului, formulată în sensul că semnarea comunicării de către însuşi şeful secţiei, căreia aparţinea procurorul ce a emis rezoluţia, ar demonstra că acesta şi-a însuşit soluţia şi motivarea din rezoluţie, nu poate fi luată în considerare, deoarece, pe lângă că acea comunicare nu este semnată de şeful secţiei, ci de alt procuror în numele său, o cerinţă procedurală referitoare la modul de sesizare, prevăzută de lege în mod expres cum să fie realizată, nu poate fi suplinită prin presupuneri deduse din alte acte, având semnificaţii diferite, cum este adresa de comunicare a unei soluţii.
Aşa fiind, soluţia primei instanţe, de respingere a plângerii, pe motiv că nu au fost respectate cerinţele legale referitoare la adresarea acesteia, este temeinică şi legală.
În consecinţă, urmează a se dispune respingerea recursului declarat de petiţionarul O.M., ca nefondat, cu obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul O.M. împotriva sentinţei nr. 261 din 19 noiembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 60/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 63/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
