ICCJ. Decizia nr. 57/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 57/2005
Dosar nr. 256/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, emis la 4 februarie 2002, inculpatul P.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., a infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a infracţiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 din acelaşi cod.
S-au reţinut următoarele fapte:
1. Aflând că G.G. a fost disponibilizat în luna mai 1999, de la SC M. SA Mârşa, unde fusese lăcătuş, inculpatul P.V. i-a propus acestuia, să înfiinţeze pentru o perioadă de 2 ani, în schimbul sumei de 100 mărci germane pe lună, o societate comercială cu profil de activitate în domeniul construcţiilor.
Prin această propunere, inculpatul a urmărit ca societatea ce dorea să o înfiinţeze, să-şi desfăşoare activitatea sub controlul său deplin şi să beneficieze, în acelaşi timp, de avantajele create, pentru cei disponibilizaţi, prin OUG nr. 7/1997, modificată prin OUG nr. 52/1998.
În urma obţinerii acordului, inculpatul a îndeplinit toate formalităţile necesare înfiinţării SC D.S.SRL şi a vărsat capitalul social, singura contribuţie adusă de G.G. constând în semnarea actelor ce s-au întocmit.
Pentru a avea garanţia că va coordona numai el, activitatea SC D.S. SRL, inculpatul a menţionat, la art. 8 alin. (1) din statutul acesteia, că societatea va fi administrată şi reprezentată de către el, care va avea puteri depline şi va hotărî singur. În acelaşi scop, inculpatul a specificat, în actul de înfiinţare, că administratorul nu va putea fi revocat pe toată durata funcţionării societăţii.
S-a subliniat, prin rechizitoriu, că este semnificativ faptul că sediul societăţii a fost indicat în Sibiu, la domiciliul inculpatului, fără să i se stabilească vreo sumă de bani pentru chirie sau ca indemnizaţie pentru activitatea ce urma să o presteze în calitate de administrator.
În acest fel, inculpatul a urmărit doar ca societatea să beneficieze de scutire de impozit timp de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 36 din O.U.G nr. 98/1999, potrivit cărora persoanele aflate în situaţia lui G.G., erau scutite de impozit pe profit timp de 2 ani, dacă au înfiinţat societăţi comerciale noi, în termen de 6 luni de la data disponibilizării.
În aceste condiţii, pentru a beneficia de scutire de impozit, inculpatul a autentificat, la 9 iunie 1999, statutul SC D.S. SRL, iar la data de 11 iunie 1999, această societate a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului Sibiu.
Prin OUG nr. 217/1999, au fost abrogate prevederile art. 36 din OUG nr. 98/1999, astfel că şi societatea înfiinţată de inculpat, în numele lui G.G., a intrat în categoria societăţilor comerciale obligate la plata impozitului pe profitul realizat.
Dispărând interesul ca societatea să rămână înregistrată, ca aparţinând asociatului unic G.G., inculpatul P.V. a preluat prin cesionare, în baza actului adiţional încheiat la 27 ianuarie 2000, părţile sociale deţinute de asociatul unic.
Conchizându-se, prin rechizitoriu s-a dedus că din această succesiune de fapte, rezultă că înfiinţarea SC D.S. SRL, în numele lui G.G., care a avut o poziţie fictivă, a constituit o manoperă frauduloasă, realizată de inculpat, cu scopul de a nu plăti impozitul pe profit, ce era datorat statului.
S-a reţinut că, în urma operaţiunilor comerciale efectuate în anul 1999, societatea comercială înfiinţată de inculpat, în numele lui G.G., a înregistrat un profit brut de 7.131.307.244 lei, pentru care, beneficiind în mod nejustificat de scutire de impozit, conform art. 36 din OUG nr. 98/1999, nu a plătit bugetului statului, suma de 2.709.896.752 lei, pe care ar fi trebuit să o achite cu titlu de impozit pe profit.
2. În perioada 31 decembrie 1999 - 30 septembrie 2000, în care a îndeplinit funcţia de administrator al SC D.S. SRL Sibiu, inculpatul P.V., fără să justifice scopul şi destinaţia banilor, a ridicat în mod repetat, de la casieria acestei societăţi, diferite sume de bani, totalizând 1.075.309.700 lei.
Toate aceste sume, a căror lipsă s-a descoperit cu ocazia unui control efectuat de Direcţia Controlului Financiar de Stat Sibiu, au fost restituite de inculpat, astfel că prejudiciul cauzat de el, societăţii comerciale menţionate, este recuperat în întregime.
3. În cursul anului 1999, în derularea unor activităţi de construcţii, SC D.S. SRL a folosit 12 muncitori, cu care a încheiat contracte de prestări servicii.
În baza acestor contracte, muncitorii respectivi erau retribuiţi săptămânal, sumele plătite fiind consemnate în state de plată lunare, ce erau semnate de beneficiari.
Deşi avea cunoştinţă despre obligaţia menţionării în evidenţa contabilă a acestor operaţiuni, inculpatul nu a luat nici o măsură pentru înregistrarea în acte, a sumelor ridicate de la casierie, pentru efectuarea plăţilor şi nici în vederea justificării acelor plăţi.
În acest fel, nu s-au calculat şi virat la bugetul de stat sumele datorate pentru asigurările sociale, totalizând 30.447.750 lei, aceste sume fiind achitate abia în cursul anului 2000.
Concluzionându-se, s-a considerat că:
- Fapta inculpatului de a înfiinţa o societate comercială cu răspundere limitată, în numele unei persoane disponibilizate, utilizând doar numele acesteia, în scopul eludării dispoziţiilor legale privind plata către bugetul de stat, a impozitului pe profit, sustrăgându-se în acest fel, prin inducerea în eroare a organelor fiscale, de la obligaţia de plată a sumei de 2.709.896.752,53 lei, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.
- Fapta aceluiaşi inculpat, de a ridica în mod repetat de la casieria SC D.S. SRL, al cărei administrator era, diferite sume de bani, fără să justifice cheltuirea acestora, prejudiciind societatea respectivă, cu 1.075.309.700 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de utilizare a creditului societăţii, în scopuri contrare intereselor acesteia, prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
- Fapta inculpatului de a nu menţiona, în evidenţa contabilă a SC D.S. SRL, actele de plată şi serviciile prestate de către persoanele angajate în anul 1999, pe bază de convenţie civilă, sustrăgându-se, astfel, obligaţiei de plată a sumelor datorate bugetului asigurărilor sociale, constituie infracţiunea de fals, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Judecătoria Sibiu, sesizată cu judecarea cauzei, prin sentinţa penală nr. 693 din 4 iunie 2002, a schimbat încadrarea juridică, din art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., în art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., declinându-şi competenţa de a judeca, în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia penală.
Tribunalul Sibiu, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 112 din 28 mai 2003, a schimbat încadrarea juridică, din infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 130/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru care l-a condamnat pe inculpat, la 10 milioane lei amendă, constatând că această pedeapsă este graţiată în întregime, potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2002.
Făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., precum şi a infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Totodată, a fost respinsă cererea de despăgubiri formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu.
În motivarea sentinţei, s-au învederat următoarele:
- Cu privire la infracţiunea de înşelăciune, s-a relevat că singura probă ce poate fi invocată în sprijinul reţinerii acestei infracţiuni, este declaraţia dată de martorul G.G., la urmărirea penală, care a arătat că inculpatul i-ar fi propus înfiinţarea societăţii, pe care să i-o înstrăineze după doi ani.
Făcându-se referire la revenirea martorului G.G. din instanţă, când a precizat că, în realitate, el i-a solicitat inculpatului să-l ajute în obţinerea unui loc de muncă, iar acesta l-a sfătuit să facă o firmă, după care l-a ajutat la întocmirea formalităţilor necesare şi a acceptat să fie administratorul firmei, pentru că el (martorul) nu se pricepea, prin considerentele sentinţei s-a ajuns la concluzia că nu se poate reţine că inculpatul ar fi urmărit înşelarea statului, prin înfiinţarea acelei firme.
S-a învederat că precizările făcute de martorul G.G., în faţa instanţei exprimă realitatea, deoarece sunt confirmate de martorul B.D., iar înstrăinarea firmei, către inculpat, a fost explicată, ca fiind determinată de nevoia martorului de a restitui inculpatului, un împrumut de 10 milioane lei, pe care acesta i-l acordase la sfârşitul anului 1999.
- Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, s-a motivat că, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probe, nu se poate considera că elementele constitutive ale acestei infracţiuni ar fi întrunite sub aspectul laturii subiective.
S-a relevat, în acest sens, că atât din actul de control, cât şi din raportul de expertiză contabilă reiese că inculpatul, pe lângă că a ridicat unele sume de bani din casieria societăţii, unde era administrator, dar a şi creditat această societate, cu mai multe sume de bani, astfel că la 31 decembrie 2002, societatea datora inculpatului 176.936.528 lei.
Făcându-se referire la dispoziţiile art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (republicată în M. Of. nr. 33/29.01.1998), s-a ajuns la concluzia că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece nu a fost săvârşită cu rea-credinţă. S-a subliniat că din actele dosarului rezultă că, dimpotrivă, inculpatul a fost, concomitent sau alternativ, atât creditorul, cât şi debitorul societăţii, precum şi că nu a încălcat nici o normă financiară, ceea ce s-a reflectat în profitul net realizat de societate la sfârşitul anilor 1999, 2000, 2001 şi 2002.
- În fine, cu privire la infracţiunea de fals intelectual, s-a motivat că fapta inculpatului de a nu fi menţionat, în evidenţa contabilă, plăţile săptămânale efectuate celor 12 muncitori angajaţi cu contracte de prestări servicii, sustrăgându-se, astfel, obligaţiei de a achita sumele datorate bugetului asigurărilor sociale, trebuie încadrată, în raport cu dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 130/1999, prin care este încriminată, ca infracţiune, sustragerea de la plata obligaţiilor privind contribuţiile la Fondul de asigurări sociale sau la Fondul pentru ajutorul de şomaj.
Împotriva sentinţei, procurorul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 375/A din 6 noiembrie 2003, a Curţii de Apel Alba Iulia.
Recursul declarat de procuror, împotriva acestei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 3175 din 10 iunie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând temeiurile prevăzute de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 şi 8 C. proc. pen.
S-a susţinut în acest sens că, în raport cu prevederile art. 275 din Legea nr. 31/1990, fapta inculpatului, de a fi luat în mod repetat sume de bani, din fondurile societăţii comerciale la care era administrator, trebuia încadrată în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., iar nu în infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din legea menţionată.
S-a mai susţinut că achitarea inculpatului, pentru săvârşirea faptei menţionate, este consecinţa comiterii unei erori grave de fapt, deoarece nu s-a ţinut cont de caracterul irelevant al creditării societăţii de inculpat, în raport cu perioada ce s-a scurs din momentul când a ridicat sumele de bani de la casieria societăţii, până la depunerea de către el a altor sume, precum şi cu recunoaşterea inculpatului că a cheltuit în interes propriu, sumele luate.
S-a arătat, de asemenea, că operaţiunile de depunere de bani au fost efectuate de inculpat, după trecerea unui interval de timp apreciabil de la epuizarea faptei sale de ridicare de bani de la casieria unităţii, astfel că se impunea să se reţină că acea faptă constituie infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen. şi să fie condamnat, pentru săvârşirea acestei infracţiuni, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
În ceea ce priveşte constituirea SC D.S. SRL, s-a susţinut că instanţele, numai printr-o greşită apreciere a probelor administrate, au ajuns la concluzia că iniţiativa înfiinţării acestei societăţi ar fi aparţinut martorului G.G.
S-a învederat că, în raport cu ansamblul împrejurărilor ce rezultă din actele dosarului, nu se putea pune temei pe declaraţia făcută în instanţă de martorul G.G., deoarece aceasta este infirmată de însuşi modul cum a fost înfiinţată societatea comercială menţionată, precum şi de felul în care s-a derulat întreaga activitate, încât trebuia să se considere că prezintă credibilitate, numai relatările făcute de martorul respectiv în timpul urmăririi penale, care confirmă neîndoielnic scopul fraudulos urmărit de inculpat.
Conchizându-se, s-a arătat că se impunea ca inculpatul să fie condamnat şi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.
Recursul în anulare nu este fondat.
În adevăr, potrivit art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (republicată în M. Of. nr. 33/29.01.1998), în care a fost încadrată, prin rechizitoriu, fapta inculpatului de a fi ridicat unele sume de bani de la casieria societăţii comerciale unde era administrator, constituie infracţiunea de folosire cu rea-credinţă, de către fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, a bunurilor sau creditului de care se bucură societatea, „într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect".
Or, aşa cum s-a subliniat prin considerentele deciziei pronunţate în recurs, instanţa de judecată, învestită cu judecarea unei fapte penale având legătură cu activitatea comercială, are îndatorirea să examineze şi dispoziţiile legale aplicabile în raport cu specificul acestei activităţi.
În această privinţă, este de observat că, pentru exercitarea activităţii comerciale, legiuitorul român a stabilit un ansamblu de reguli menit să asigure un cadru corespunzător, adecvat specificului acesteia, urmărindu-se apărarea intereselor publice, a creditului comercial, protejarea intereselor terţilor şi a comercianţilor înşişi.
În conformitate cu aceste reguli, stabilite prin acte normative cu forţă de lege, în urma îndeplinirii formalităţilor legale prescrise, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică, devenind subiect autonom de drept.
Ca persoană juridică, societatea comercială are voinţă de sine stătătoare, ce nu se confundă cu voinţele asociaţilor care o compun, aceştia având, la rândul lor, statut juridic propriu sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor, distinct de cel al societăţii comerciale.
În raport cu acest cadru legislativ, patrimoniul societăţii comerciale fiind distinct de patrimoniile asociaţilor ce o compun, este supus reglementărilor specifice, menite să asigure realizarea obiectului activităţii pentru care a fost înfiinţată.
În aceste condiţii, în vederea stabilirii naturii răspunderii juridice pentru o faptă având legătură cu îndeplinirea atribuţiilor în cadrul unei societăţi comerciale, se impune ca fapta respectivă să fie examinată, în primul rând, prin prisma raporturilor reglementate prin dispoziţiile specifice dreptului comercial.
Sub acest aspect, din moment ce prima instanţă a avut suficiente temeiuri, însuşite şi de cele două instanţe de control judiciar, se reţine că ridicarea de către inculpat, a unor sume de bani, de la casieria societăţii al cărei administrator era, nu constituie acte de traficare cu rea-credinţă a bunurilor sau valorilor acelei societăţi, în mod corect s-a ajuns la concluzia că, sub aspectul laturii subiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată la data de 29 ianuarie 1998.
A considera altfel, ar însemna să fie lipsită de conţinut, condiţia ca fapta să fie comisă cu rea-credinţă, subliniată în mod expres prin prevederea din textul de lege menţionat, ceea ce ar fi contrar spiritului unei astfel de legi cu caracter special.
Mai mult, din examinarea materialului probator administrat rezultă, aşa cum în mod just au considerat şi cele trei instanţe care s-au pronunţat, succesiv, în cauză, că faptele reţinute în această privinţă, în modalitatea concretă în care au fost săvârşite, pe lângă că, datorită lipsei relei-credinţe, nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, dar nici nu sunt susceptibile de a fi încadrate în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen.
Este adevărat că prin art. 275 din Legea nr. 31/1990, se precizează că „faptele prevăzute în prezentul titlu, dacă constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracţiuni mai grave, se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile acolo prevăzute".
Această dispoziţie este aplicabilă, însă, numai în măsura în care faptele incluse în titlul menţionat (VIII) întrunesc trăsăturile specifice ale unor alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau legi speciale.
Or, potrivit art. 2151 alin. (1) C. pen., infracţiunea de delapidare, în care se cere, prin recursul în anulare, să fie schimbată încadrarea juridică, constă în „însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează", în timp ce actele comise de inculpat, în calitate de administrator al societăţii comerciale, nu pot fi echivalate, datorită specificului lor, nici uneia dintre aceste modalităţi de comitere a infracţiunii de delapidare, în accepţiunea textului de lege care o încriminează.
În această privinţă, este de observat că luarea de către inculpat a unor sume de bani de la societatea al cărei unic administrator era, concomitent cu depunerea de sume de bani de către el, la societate, în aceeaşi perioadă de timp, astfel că, potrivit raportului de expertiză contabilă, la 31 decembrie 2003, societatea datora inculpatului suma de 176.936.528 lei, nu pot fi considerate decât acte specifice în cadrul relaţiei între administrator şi societatea comercială administrată de inculpat, care nu au nimic comun cu modalităţile de săvârşire a infracţiunii de delapidare, în condiţiile în care, în fiecare an, el a reuşit să asigure societăţii, obţinerea unui profit însemnat.
Aşa fiind, se constată că instanţele nu au avut temeiuri pentru a schimba încadrarea juridică a faptei menţionate, în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., iar soluţia de achitare a inculpatului, pentru infracţiunea prevăzută de art. 166 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, este pe deplin justificată.
Pe de altă parte, reevaluarea aprecierilor făcute de instanţe, cu privire la probele existente în dosar, referitor la săvârşirea, de către inculpat, a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., impune confirmarea soluţiei de achitare ce a fost pronunţată.
Aşa cum s-a subliniat prin considerentele sentinţei şi ale deciziei pronunţate în apel, în dovedirea săvârşirii de către inculpat, a infracţiunii menţionate, au fost invocate doar prezumţii de vinovăţie, deduse din declaraţiile făcute de martorul G.G., la urmărirea penală.
Or, bazându-se pe relatările făcute de martorul G.G., în faţa primei instanţe, pe explicaţiile date de acesta, cu privire la motivul pentru care i-a solicitat inculpatului să fie unic administrator al societăţii comerciale, el mulţumindu-se cu câştigul lunar pe care acesta i-l asigura, coroborate cu declaraţia martorului inginer B.D., care a relatat că, folosindu-se de relaţiile ce le avusese cu inculpatul din perioada în care îi fusese şef la Uzina Mecanică Mârşa, l-a rugat personal să-l ajute pe G.G. să înfiinţeze firma, instanţele care s-au pronunţat în cauză, au dat o justă apreciere de ansamblu, materialului probator din dosar.
În aceste condiţii, în lipsa oricăror probe care să demonstreze că prin înfiinţarea SC D.S. SRL, inculpatul ar fi urmărit să sustragă această firmă de la obligaţia de a plăti impozite statului, iar nu să ajute pe fostul său coleg de serviciu G.G., să desfăşoare o activitate comercială, în mod corect s-a considerat de instanţe că nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, doar pe simple supoziţii.
În atare situaţie, rezultând că instanţele au apreciat corect materialul probator administrat cu privire la fapta încadrată în dispoziţiile art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., nu se poate considera că soluţia de achitare a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, ar fi consecinţa comiterii unei erori grave de fapt, în sensul prevederilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
În consecinţă, neputându-se reţine că hotărârile atacate ar conţine aspectele de încălcare esenţială a legii şi de vădită netemeinicie, la care se face referire prin recursul în anulare, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 112 din 28 mai 2003 a Tribunalului Sibiu, deciziei penale nr. 375/A din 6 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia şi deciziei nr. 3175 din 10 iunie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul P.V.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 54/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 59/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
