ICCJ. Decizia nr. 64/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 64/2005
Dosar nr. 12/2005
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia din 25 septembrie 2003, emisă în dosarul nr. 518/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, procurorul desemnat să examineze plângerea formulată de petiţionarul M.G. împotriva episcopului V.P. (G.V.), vicar patriarhal, administrator al SC L. SRL, a dispus neînceperea urmăririi penale, faţă de acesta, pentru infracţiunile prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, de art. 288, 289, 291 şi 246 C. pen.
S-a învederat că, în perioada mai - iulie 2003, M.G. s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cu mai multe plângeri, prin care a solicitat cercetarea administratorului SC L. SRL, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, constând în aceea că ar fi dispus efectuarea de plăţi nejustificate pentru telefoane mobile şi pentru achitarea chiriei unor angajaţi, a aprobat decontarea de bonuri de benzină consumate cu autoturismele proprietate personală ale salariaţilor, precum şi folosirea în interes personal, de către unii salariaţi, a autoturismelor societăţii.
Constatându-se că administrator al SC L. SRL este vicarul patriarhal-episcop V.P. (V.G.), Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a înaintat plângerea, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Ulterior, printr-o plângere din 9 septembrie 2003, M.G. a solicitat cercetarea administratorului societăţii menţionate, şi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289, 291, 288 şi 246 C. pen.
În motivarea noii plângeri, s-a arătat că administratorul SC L. SRL a emis şi semnat Decizia nr. 234 din 13 februarie 2003, prin care, în vederea rentabilizării acestei societăţi, erau restructurate mai multe posturi, între care şi postul de şef serviciu tehnic, ocupat de petiţionar.
S-a susţinut că această decizie, folosită ulterior de societate în faţa instanţei, cu ocazia soluţionării litigiului de muncă, ar conţine date nereale, că administratorul societăţii a depus la instanţă, înscrisuri din care rezulta că au fost disponibilizate 22 persoane, iar nu 7 persoane, cum s-a menţionat în decizie, precum şi că menţiunea de pe preaviz, despre primirea unui exemplar, nu corespunde realităţii, deoarece data de pe ştampila societăţii este 17 iulie 2003, în timp ce la menţiunea de primire este trecută data de 19 februarie 2003.
Petiţionarul a mai susţinut că prin aprobarea desfacerii contractului său individual de muncă, administratorul societăţii, folosind abuziv atribuţiile funcţiei deţinute, i-a lezat interesele personale.
Prin rezoluţia din 25 septembrie 2003 s-a subliniat că, în urma verificărilor ce s-au efectuat, au rezultat următoarele:
În baza HG nr. 1087/2000 şi HG nr. 1106/2001, Patriarhia Română a preluat în administrare şi folosinţă, de la SC C. SA, Complexul L., pe o perioadă de 49 ani.
Pentru administrarea Complexului a fost constituită SC L. SRL, având asociat unic Patriarhia Română, care l-a numit ca administrator al societăţii, pe episcopul V.P., vicar patriarhal.
Datorită situaţiei financiare deficitare în perioada 2001 - 2002, administratorul societăţii, la propunerea Consiliului Director, a luat măsuri de reorganizare a societăţii, prin eliminarea unor posturi neeficiente, numirea în funcţii a unor persoane competente, testarea profesională a personalului şi ocuparea posturilor prin concurs.
În aceste condiţii, pe baza referatului întocmit de contabilul-şef, cu privire la activitatea economico-financiară a societăţii din anul 2002, administratorul a emis Decizia nr. 234 din 13 februarie 2003, prin care au fost desfiinţate 7 posturi, între care şi postul de şef serviciu tehnic ocupat de petiţionar.
S-a relevat că susţinerile făcute de petiţionar în sensul că, prin aceste măsuri, administratorul societăţii şi-ar fi încălcat atribuţiile de serviciu, sunt neîntemeiate, deoarece din verificările efectuate, a reieşit că măsura reorganizării societăţii a fost impusă de rezultatele financiare slabe obţinute în perioada 2001 - 2002, fiind aprobată de conducerea societăţii, în şedinţa din 13 februarie 2003.
S-a subliniat că reorganizarea şi măsurile luate în urma acesteia au avut ca efect îmbunătăţirea situaţiei financiare a societăţii, iar pierderea de 1.006.442.000 lei a fost recuperată, înregistrându-se şi un profit de 715.068.000 lei.
S-a învederat că, în legătură cu modul de gestionare a fondurilor de către administratorul V.G., nu s-au constatat aspecte de natură penală ori contravenţională.
De asemenea, explicându-se diferenţa dintre numărul de 7 posturi desfiinţate, prin Decizia nr. 234 din 13 februarie 2003 şi numărul de 19 persoane menţionate în anexă, s-a precizat că lista celor 19 persoane din anexă cuprinde pe salariaţii convocaţi de Consiliul Director, ca urmare a propunerii acestora pentru concediere. Conchizându-se, s-a subliniat că reducerea numărului celor concediaţi, la 7, din totalul de 19 propuşi pentru această măsură, nu constituie o contradicţie între cele două documente, ci o evoluţie firească în stabilirea unui număr mai mic de salariaţi concediaţi, decât al celor propuşi iniţial pentru această măsură, determinată de analiza concretă a cazurilor examinate.
Învederându-se că administratorul societăţii a emis Decizia nr. 234/2003, numai pentru posturile desfiinţate şi că persoanelor ce ocupau acele posturi, li s-a comunicat preavizul de 30 de zile, s-a ajuns la concluzia că actul respectiv nu conţine date nereale şi că nu s-a omis să se consemneze în ele situaţiile la care se referea.
S-a motivat că susţinerea făcută de petiţionar, în sensul că menţiunea din preaviz, referitoare la data primirii acestuia, nu ar fi reală, este neîntemeiată, întrucât preavizul i-a fost înmânat în mod real la data de 19 februarie 2003, consemnată pe actul respectiv, iar ulterior, eliberându-i-se o copie, s-a aplicat ştampila, cu specificarea datei de 17 iulie 2003, corespunzătoare zilei când i s-a predat copia.
Ca urmare, s-a conchis că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, iar pe cale de consecinţă, nu poate exista nici infracţiunea de uz de fals.
Cu privire la aspectele referitoare la legalitatea desfiinţării postului ocupat de petiţionar, s-a relevat că acestea fac obiectul litigiului de muncă din dosarul nr. 4449/LM/2003, al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a.
În concluzie, s-a arătat că nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală, deoarece din actele premergătoare efectuate rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor menţionate în plângere.
Petiţionarul M.G. a formulat plângere împotriva rezoluţiei menţionate.
Această plângere a fost respinsă prin rezoluţia din 16 octombrie 2003, emisă de procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în dosarul nr. 49229/8405/2003.
S-a motivat că, în urma verificărilor efectuate, s-a ajuns la concluzia că hotărârile luate de administratorul SC L. SRL, sunt în limitele atribuţiilor sale şi au fost adoptate cu respectarea prevederilor legale, nefiind săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
S-a mai relevat că obiectul deciziei nr. 234 din 13 februarie 2003 este diferit de cel al listei persoanelor propuse pentru concediere, astfel că nu se poate pune problema neconcordanţei între acestea, precum şi că data înmânării copiei de pe preaviz nu poate fi confundată cu data anterioară, de 19 februarie 2003, când petiţionarului i s-a înmânat originalul preavizului.
Ca urmare, s-a conchis că aceste fapte nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 C. pen. şi de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.
S-a subliniat, totodată că, verificându-se modul de folosire a fondurilor băneşti de către administratorul societăţii, s-a constatat că nici în această privinţă nu au rezultat aspecte de natură penală sau contravenţională, ci, dimpotrivă, că datorită măsurilor dispuse, s-a îmbunătăţit în mod vădit situaţia financiară a societăţii, în sensul că a fost recuperată pierderea înregistrată anterior şi chiar s-a obţinut un profit substanţial.
Făcându-se referire la susţinerea petiţionarului, că nu ar fi existat preocupare pentru clarificarea aspectelor de neglijenţă în serviciu din partea autorităţilor sesizate de el, care, prin comunicările ce i le-au trimis, i-ar fi produs o vătămare importantă intereselor sale legale, s-a relevat că verificările efectuate au scos în evidenţă că fiecare autoritate i-a răspuns petiţionarului, în limitele atribuţiilor ce-i reveneau şi cu respectarea prevederilor legii, astfel că şi sub acest aspect, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală şi temeinică.
Petiţionarul M.G. a formulat plângere împotriva rezoluţiilor menţionate, solicitând desfiinţarea acestora, de către instanţă şi restituirea cauzei, procurorului, în vederea începerii urmăririi penale faţă de G.V.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 171 din 29 iunie 2004, a respins plângerea, cu motivarea că din actele dosarului rezultă că faptele la care petiţionarul se referă, nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor ce le impută administratorului SC L. SRL.
S-a subliniat, prin considerentele sentinţei, că procurorul care a emis rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, a ajuns la o concluzie corectă, care este rezultatul examinării complete şi juste a actelor dosarului, iar aspectele ce privesc încetarea controlului individual de muncă al petiţionarului, fac obiectul unui dosar aflat în curs de soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte şi litigii de muncă.
Concluzionându-se, s-a arătat că solicitarea petiţionarului de a se desfiinţa rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale şi a se trimite cauza, procurorului, în vederea începerii urmăririi penale, este lipsită de suport probator.
Împotriva sentinţei, petiţionarul a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 1, pct. 10, pct. 171 şi pct. 18 C. proc. pen.
- În cadrul primului motiv de casare, s-a susţinut că au fost încălcate grav, normele de procedură privind competenţa după calitatea persoanei, deoarece soluţionarea plângerilor sale a fost tergiversată prin transmiterea lor la instituţii şi, apoi, la instanţe cărora nu le revenea competenţa după calitatea persoanei.
- Prin cel de al doilea motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., petiţionarul a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra legalităţii funcţionării unui consiliu director la o societate cu răspundere limitată şi a îndemnizaţiilor lunare primite de membrii acestui consiliu, cu privire la probele administrate şi cererile formulate în legătură cu atribuţiile administratorului, precum şi cu privire la probele administrate şi a cererilor formulate în legătură cu exactitatea datelor prezentate prin organigramele societăţii, înainte şi după concediere, care au fost semnate de administrator şi directorul executiv.
- Prin cel de al treilea motiv de casare, petiţionarul a susţinut că s-a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece dosarul a fost îndrumat iniţial la Judecătoria sectorului 4, că motivarea din sentinţă este eronată, întrucât lipseşte din expunere prezentarea elementului material al infracţiunii de fals intelectual, iar concluzia din sentinţă, că rezoluţia este corectă, nu ţine seama de faptul că nu s-a examinat plângerea, şi sub aspectul că procurorul nu a răspuns la critica adusă rezoluţiei nr. 838/P/2003 din 5 februarie 2004.
- În fine, prin cel de al patrulea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., s-a susţinut că, datorită nerespectării principiilor de drept privind legalitatea procesului, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare şi egalitatea părţilor în proces, instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale, a aplicat greşit legea şi a comis o gravă eroare de fapt.
Recursul nu este fondat.
- Referitor la primul motiv de casare, este de observat că, în adevăr, datorită nemenţionării de către petiţionar, a rangului ce-l avea administratorul SC L. SRL, în ierarhia Înaltului Cler Ortodox, plângerea formulată împotriva sa, a fost îndrumată, în fazele iniţiale, la parchete şi instanţe cărora nu le revenea competenţa de a o soluţiona.
Dar, din moment ce rezoluţiile împotriva cărora s-a plâns petiţionarul, au fost emise de procurori competenţi după calitatea persoanei vizate (episcop-vicar patriarhal), iar sentinţa este pronunţată de judecători de la instanţa supremă, competenţi să soluţioneze cauza, în raport cu dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. e) C. proc. pen., este evident că în cauză nu se justifică invocarea lipsei de competenţă, după calitatea persoanei, la care se face referire prin primul motiv de recurs.
- Cu privire la susţinerea că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor fapte având legătură cu legalitatea funcţionării unui Consiliu director la societatea al cărei administrator era V.G., este de observat că acest aspect excede limitelor cu care poate fi învestită să judece o instanţă penală, care nu poate să se pronunţe decât asupra faptelor de încălcare a legii ce atrag răspunderea penală, iar nu şi asupra chestiunilor ce vizează constituirea şi funcţionarea organelor de conducere ale unei societăţi comerciale.
Pe de altă parte, se constată că prin conţinutul lor concret, probele şi cererile ce se pretinde că nu au fost luate în considerare de instanţă, nu sunt de natură a determina schimbarea soluţiei pronunţate în proces.
De altfel, faţă de caracterul generalizant al considerentelor sentinţei şi de soluţia pronunţată, se impune deducţia că probele şi cererile la care se referă petiţionarul, au fost examinate de către prima instanţă, care le-a evaluat în raport cu conţinutul de ansamblu al materialului probator din dosar.
- În ceea ce priveşte criticile formulate, în sensul că s-ar fi făcut o greşită aplicare a legii şi că însăşi sentinţa ar fi contrară legii, este de observat că, aşa cum s-a arătat cu ocazia examinării primului motiv, îndrumarea iniţială a dosarului la alt parchet şi la altă instanţă, decât cele cărora le revenea competenţa, în raport cu calitatea persoanei vizate prin plângere, determinată şi de lipsa precizărilor necesare din partea petiţionarului, nu justifică aprecierea că sentinţa ar fi contrară legii sau că s-ar fi făcut o greşită apreciere a legii, câtă vreme rezoluţiile au fost emise de procurori din parchetul căruia îi revenea competenţa să examineze plângerea, iar sentinţa a fost pronunţată de instanţa supremă, a cărei competenţă de soluţionare a cauzei este în afara oricărei discuţii.
În acelaşi timp, susţinerile referitoare la pretinse erori de argumentare sau la omisiuni din considerentele sentinţei nu sunt susceptibile de a fi luate în considerare, cât timp soluţia pronunţată îşi găseşte justificare în motivarea de ansamblu din cuprinsul hotărârii, iar împrejurările ce rezultă din actele dosarului, nu sunt de natură a o infirma.
Totodată, contrar celor susţinute de recurent, în cadrul motivului 3 de casare, rezoluţia din dosarul penal nr. 838/P/2003, dată la 5 februarie 2004, nu putea fi examinată în acest proces, deoarece face obiectul unei alte cauze, privind săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 277 şi 278 din Legea nr. 53/2003.
- Cu privire la criticile aduse sentinţei prin ultimul motiv de casare, este de reţinut că principiile la care se referă petiţionarul-recurent, menite a asigura desfăşurarea procesului penal în conformitate cu cerinţele legii şi a garanta aflarea adevărului, au fost respectate atât de procurorii care au examinat, succesiv, plângerile, cât şi de instanţa de judecată, iar situaţia de fapt reţinută şi avută în vedere la adoptarea soluţiei, corespunde pe deplin realităţii.
Sub acest aspect, deşi, prin specificul lor, actele premergătoare nu pot asigura decât verificări limitate la esenţa chestiunilor ce fac obiectul unei plângeri de natura celei formulate de petiţionar, în cauză s-au administrat, totuşi, probe suficiente şi lămuritoare, astfel că, în urma examinării lor, procurorul căruia i s-a repartizat cauza, a avut posibilitate să dea o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale judicios motivată, iar procurorul ierarhic superior, care a examinat plângerea asupra primei rezoluţii, să-şi argumenteze la rândul său, cu temeinicia necesară, rezoluţia de respingere a acelei plângeri.
Ca urmare, dispunând de acest material probator, edificator pentru lămurirea cauzei, prima instanţă s-a pronunţat asupra plângerii cu care a fost sesizată, pe baza unor împrejurări de fapt neîndoielnic stabilite, susceptibile a împiedica producerea oricărei erori.
Aşa fiind, se constată că în mod corect s-a dispus, de către prima instanţă, respingerea plângerii formulate de petiţionarul M.G. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de V.G., emisă la data de 25 septembrie 2003, în dosarul nr. 518/P/2003, al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În consecinţă, fiind neîntemeiate criticile aduse sentinţei, prin motivele de casare formulate de petiţionar şi cum nu se constată alte motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat să fie respins, ca nefondat, cu obligarea petiţionarului să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.G., împotriva sentinţei nr. 171 din 29 iunie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 63/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 65/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
