Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 699/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 699/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 19-05-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. D.
SECȚIA PENALĂ
SENTINȚA PENALĂ NR. 699
Ședința publică de la 19 mai 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE C. G. C. - judecător
Grefier R. I. T.
Pe rol deliberarea și pronunțarea sentinței cauzei penale având ca obiect contestația la executare formulată de către condamnatul G. M., în prezent deținut în Penitenciarul C., privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Prezența părților și dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 12.05.2014, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având în vedere dispozițiile art. 391 alin. 1 NCPP a dispus ca deliberarea și pronunțarea să se facă la o dată ulterioară, respectiv 19.05.2014.
T.
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 375 din data de 31.01.2014, Judecătoria C. a admis excepția necompetentei materiale a Judecătoriei C. iar în temeiul art 39,42, 460 alin 6 si 461 alin 2 Cpp a dispus declinarea competentei de soluționare a contestației la executare formulata de contestatorul G. M. deținut în Penitenciarul C., în favoarea Tribunalului D..
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului D. la data de 17.02.2014.
În ședința publică din data de 17.03.2014, persoana condamnată a învederat că obiectul prezentei cereri îl constituie aplicarea legii penale mai favorabile, declarația în acest sens fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei, fila 12.
Față de cele învederate de condamnat, s-a dispus atașarea la dosar de către penitenciar a fișei de evaluare, copia mandatului de executare a pedepsei închisorii, sentințele penale de condamnare și să se comunice dacă pentru condamnat a fost formulată sesizare de către Comisia de Evaluare din cadrul Penitenciarului, soluția pronunțată și dacă a rămas definitivă.
Prin adresa nr. N_/PCDJ/22.04.2014, Penitenciarul C. a înaintat înscrisurile solicitate și a comunicat că s-a apreciat de către Comisia de evaluare din cadrul penitenciarului că nu este cazul să se sesizeze instanța cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile.
Analizând actele dosarului și dispozițiile legale incidente, instanța reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 116 din 23.06.1998 pronunțată de T. O., s-a dispus în baza art. 174-176 lit. a C.p. condamnarea inculpatului G. M. la 20 de ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a și b C.p. pe o durată de 5 ani. În baza art. 20 C.p. rap. la art. 174-176 lit. a C.p. a condamnat pe același inculpat la 10 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a și b C.p. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 217 alin. 4 C.p. a fost condamnat același inculpat la 5 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a C.p. și 34 lit. a C.p. și 34 alin. 2 C.p. s-a hotărât ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 20 ani închisoare cu aplicarea unui spor de 5 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 25 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a și b C.p. pe o durată de 5 ani.
Împotriva sentinței penale nr. 116 din 23.06.1998 pronunțată de T. O., inculpatul G. M. a formulat apel la Curtea de Apel C. care prin decizia penală nr. 596 din 12.11.1998 a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței penale nr. 116 din data de 23.06.1998 pronunțată de T. O. în dosarul nr. 500/1998.
Sentința a rămas definitivă prin nerecurarea d.p. nr. 596/12.11.1998 a Curții de Apel C..
În baza sentinței penale nr. 116 din 23.06.1998 pronunțată de T. O. s-a emis MEPI nr. 116/02.02.1999 de către T. O., executarea pedepsei începând la data de 04.11.1997.
Principial, cu privire la sesizarea Comisiei de Evaluare din cadrul penitenciarului, instanța constată că, Curtea Constituțională a statuat în considerentele Deciziei nr. 1470/2011 că aplicarea legii penale mai favorabile este un adevărat principiu, ceea ce înseamnă că, în ipoteza unei situații tranzitorii, legea penală mai favorabilă se aplică în toate cazurile.
Așadar, principiul retroactivității legii penale mai favorabile este obligatoriu, ceea ce înseamnă că ori de câte ori organele judiciare sunt în prezenta unei legi noi mai favorabile trebuie să o aplice, chiar dacă nu există dispoziții privind modul de incidență al acestei legi. În lipsa unor norme de aplicare, organul judiciar va aplica legea nouă mai favorabilă în temeiul art. 15 alin. 2 din Constituție. Referitor la modul de soluționare a conflictelor de legi în timp în materie penală, regula generală este că se vor aplica întotdeauna normele penale mai blânde, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă este mai favorabilă decât reglementarea internă se va aplica, însă, dacă este mai restrictivă, nu se va aplica, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție, potrivit cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile.
Pe de altă parte, regula aplicării legii penale mai favorabile vizează numai normele dreptului penal substanțial, iar nu și normele procesual penale. În acest sens, instanța reține dispozițiile art. 6 alin. 1 NCP care stipulează următoarele: când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Dispozițiile art. 6 NCP se corelează însă cu cele ale art. 595 NCPP, potrivit cărora când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsura educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsa mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia masuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 4 și 6 NCP după caz.
În altă ordine de idei, aplicarea legii penale mai favorabile presupune o primă condiție de bază și anume o succesiune de legi penale care să prevadă o faptă ca infracțiune, dar cu deosebire în ceea ce privește condițiile de sancționare.
În doctrina penală s-au sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condițiile de incriminare, condițiile de tragere la răspundere penală și condițiile referitoare la pedeapsă.
Criteriile menționate vor fi evaluate nu în general ci în mod concret, adică în raport cu toate instituțiile de drept penal incident în cauza respectivă: tentativă, participație penală, unitate și pluralitate de infracțiuni, stările și circumstanțele de agravare și de atenuare. Această evaluare trebuie să conducă instanța de judecată la identificarea legii mai favorabile în întregul ei, cu excluderea totală a celeilalte legi, neputând combina dispozițiile mai favorabile din legile care se succed spre a crea o a treia lege, deoarece legea este o creație a legiuitorului și nu a judecătorului.
Determinarea legii penale mai favorabile nu se limitează numai la examinarea condițiilor normelor de incriminare din legile penale succesive, și de asemenea are în vedere influența pe care și celelalte reglementări, care au o independență relativă în raport cu dispozițiile care privesc fapta săvârșită o au asupra situației juridice a condamnatului.
Tot astfel, alegerea legii mai favorabile poate fi influențată de reglementarea unității și pluralității de infracțiuni, de participația penală, de sistemul de individualizare a pedepselor și de alte instituții juridico penale, determinând alte concluzii decât cele care s-ar desprinde din absolutizarea unora dintre criteriile de determinare a legii mai favorabile enunțate.
În cazul concursului de infracțiuni dacă există legi succesive atât în privința stabilirii existenței fiecărei infracțiuni concurente, cât și legi succesive în privința tratamentului penal al concursului, nu se disociază evaluările–una privind infracțiunile concurente și alta privind tratamentul penal al concursului de infracțiuni–, ci legea mai favorabilă aplicabilă va fi cea care până la final, luând în calcul și tratamentul penal al concursului, este mai favorabilă.
Aceste soluții se desprind din concepția după care aplicarea legii penale mai favorabile se analizează nu numai în raport cu fiecare infracțiune, ci și în raport cu celelalte instituții incidente în stabilirea și aplicarea pedepsei (G. A. Coordonator – Explicații preliminare ale noului cod penal, Universul Juridic 2010).
Atât doctrina cât și practica judiciară fac deosebire între dispozițiile care se referă la condițiile de existență ale concursului și recidivei, și cele care se referă la tratamentul penal al concursului și recidivei. Dacă dispozițiile din prima categorie se aplică autonom în raport cu dispozițiile de incriminare, cele din a doua categorie se vor evalua global, împreună cu toate elementele, inclusiv încadrarea juridică a faptei, care influențează stabilirea pedepsei concrete pentru fapta săvârșită în stare de recidivă sau concurs (V. Dongoroz).
De aceea, instanța trebuie în aplicarea art. 6 NCp și 595 NCpp să compare pedeapsa aplicată cu maximul pedepsei pe care ar fi putut sa o primească condamnatul potrivit legii noi, deci nu numai pedeapsa prevăzută de lege pentru respectiva infracțiune, ci și toate cauzele de atenuare sau agravare incidente în situația respectivă, spre a se verifica și a se preveni ca persoana în cauză să nu execute un plus de pedeapsă care nu mai este prevăzut pe legea nouă.
Practica judiciara este și ea în sensul aplicării în concret a legii penale mai favorabile, luând in considerare legea în ansamblu cu toate instituțiile care au relevanță juridică asupra stabilirii și aplicării pedepsei.
Din perspectiva noțiunii de lege penală mai favorabilă, regăsită în jurisprudența obligatorie, prezintă relevanță similară și decizia de recurs în interesul legii nr. 8/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la incidența cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepselor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 (lege în vigoare și ulterior datei de 1 februarie 2014). Astfel, in cuprinsul deciziei in interesul legii s-a decis că legea penală mai favorabilă este cea prin care se instituie principiul potrivit căruia în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziții mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive.
Aplicarea combinată, în aceeași cauză, a dispozițiilor mai favorabile infractorului din două sau mai multe legi succesive ridică probleme de conformitate cu jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale în aplicarea principiului consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție. Caracterul axiomatic al acestui principiu constituțional și interpretarea ce trebuie dată conceptului de ”lege penală mai favorabilă” în acord cu exigentele constituționale au fost în mod expres consacrate în două decizii relativ recente ale Curții.
Curtea Constituționala a statuat prin decizia nr. 1483/2011: determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
De asemenea, prin Decizia nr. 1470/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituțională a statuat că "determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.
Prin decizia nr. 206/2013, Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 17 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta". Curtea a mai statuat, prin Decizia nr. 1415/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, că "atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii." Același principiu al obligativității deciziilor pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate inclusiv in ceea ce privește considerentele este expus in mod expres si in decizia Curții Constituționale nr. 3/2014.
Dispozițiile art. 10 si art. art. 15 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal nu consacră instituții de drept penal autonome în materia pluralității de infracțiuni și nu legitimează procesul de interpretare a 5 alin. 1 din Codul penal în această accepțiune.
Stabilirea tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni conform legii noi, atunci când cel puțin una dintre infracțiuni a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru cealaltă a fost aplicată legea veche, mai favorabilă, constituie o expresie a principiului activității legii penale consacrat de art. 3 din Codul penal (iar nu o normă dată în aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen). Cât timp una dintre infracțiunile componente ale pluralității a fost comisă sub legea nouă, înseamnă că întreaga pluralitate si-a desăvârșit configurația sub această lege, justificându-se, prin urmare, aplicarea legii noi atât infracțiunii comise pe perioada activității sale, cât si tuturor situațiilor cu relevantă juridică născute/finalizate în acest interval.
Așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, rațiunea introducerii art. 10 a fost exclusiv aceea a eliminării controverselor legate de tratamentul penal al pluralității de infracțiuni în situații tranzitorii, ce au însoțit . Codului penal din 1969, legiuitorul optând pentru soluția majoritară regăsită în practica acelei perioade.
Noțiunea de ”instituție de drept penal autonomă” nu se regăsește în vreuna dintre normele Codului penal în vigoare ori ale Legii nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a acestui act normativ. Expunerea de motive ce însoțește ambele legi menționate nu operează nici măcar tangențial cu acest concept care, din punct de vedere al consacrării legale, se conturează mai degrabă ca o noțiune inedită, de sine stătătoare.
Desigur că, în exercitarea prerogativei constituționale consacrate de art. 61 alin. 2 din legea fundamentală, legiuitorul este îndreptățit să modifice normele legale ori să adopte altele noi, menite să faciliteze procesul de interpretare și aplicare a legii de către instanțele judecătorești.
În egală măsură, lui îi revine însă obligația de a asigura previzibilitatea legii, ceea ce presupune claritate si coerentă în reglementare, precum și o corelare atentă a textelor, astfel încât să se elimine, pe cât posibil, divergențele de interpretare și aplicare.
În situația în care pedeapsa pentru concursul de infracțiuni a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă sub legea veche, iar apoi intră în vigoare NCP, verificarea incidenței legii penale mai favorabile presupune din nou o analiză în două etape: într-o primă etapă se analizează fiecare dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, verificându-se dacă acestea nu depășesc limita maximă prevăzută de legea nouă. Dacă este cazul, se va proceda la reducerea pedepselor care depășesc noul maxim special, potrivit art. 6 NCP. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă nu depășește limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 39 NCP.
Instanța va proceda doar la aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de legea nouă, iar reducerea rezultantei se va face numai în măsura în care ea depășește maximul la care se poate ajunge potrivit legii noi. Aceasta deoarece rațiunea dispozițiilor din art. 6 NCP nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalității, înlăturând partea din pedeapsă care depășește maximul aplicabil sub legea nouă.
Instanța, de asemenea, are în vedere și deciziile nr. 1/14.04.2014 și 6/26.05.2014 a ÎCCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
În speța de față, așadar, pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 Cod proc. pen., instanța urmează să analizeze, în ordinea menționată, următoarele aspecte:
- aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce privește limitele maxime de pedeapsă, avându-se în vedere aplicarea cauzei legale de reducere privitoare la tentativă pentru cea de a doua infracțiune;
- aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce privește tratamentul juridic sancționator privitor la concursul de infracțiuni.
1. În ceea ce privește limitele de pedeapsă mai favorabile, instanța urmează să stabilească limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat, ținând cont ce cauza legală de reducere privitoare la tentativă pentru cea de a doua infracțiune.
Astfel, instanța reține următoarele:
a) Dispozițiile art. 21 din C.pen. din 1968 au corespondent în dispozițiile art. 33 N.C.p., ce prevăd același tratament sancționator, reducerea limitelor pedepsei cu 1/2, în cazul în care infracțiunea a rămas în forma tentativei, potrivit dispozițiilor art. 32 NCP, instituție similară celei prevăzute de art. 20C.pen. din 1968, urmând a fi reținute la stabilirea limitelor de pedeapsă potrivit legii noi.
Instanța, de asemenea, are în vedere Decizia nr. 6/26.05.2014 a ÎCCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că în cazul tentativei limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată.
b) Infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de dispozițiile art. 174 – 176 lit. a din Codul penal din 1969 este reglementată de dispozițiile art. 188 alin. 1 rap. la art. 189 alin. 1 lit. h NCP, fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul Cod penal limitele pedepsei fiind prevăzute de la 15 ani la 25 de ani.
Limitele de pedeapsă prevăzute de art. 188 alin. 1 rap. la art. 189 alin. 1 lit. h NCP se încadrează între 15 ani și 25 ani închisoare.
Față de cele reținute, instanța constată că pedeapsa principală de 20 ani închisoare aplicată inculpatului pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 174 – 176 lit. a din Codul penal din 1969 nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, care este de 25 ani închisoare.
c) Tentativa la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de dispozițiile art. 20 rap. la art. 174 - 176 lit. a din Codul penal din 1969 este reglementată de dispozițiile art. 32 rap. la art. 188 alin. 1 rap. la art. 189 alin. 1 lit. h NCP, fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul Cod penal limitele pedepsei fiind prevăzute de la 15 ani la 25 de ani.
Limitele de pedeapsă prevăzute de art. 188 alin. 1 rap. la art. 189 alin. 1 lit. h NCP, în urma aplicării art. 32 NCP se încadrează între 7 ani și 6 luni și 12 ani și 6 luni închisoare.
Față de cele reținute, instanța constată că pedeapsa principală de 10 ani închisoare aplicată inculpatului pentru comiterea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de dispozițiile art. 20 rap. la art. 174 - 176 lit. a din Codul penal din 1969 nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, care este de 12 ani și 6 luni închisoare.
d) Infracțiunea de distrugere prevăzută de dispozițiile art. 217 din Codul penal din 1969 este reglementată de dispozițiile art. 253 alin. 1, 4 C. pen., fiind sancționată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul Cod penal limitele pedepsei fiind prevăzute de la 2 ani la 7 ani.
Limitele de pedeapsă prevăzute de art. 253 alin. 1, 4 NCP se încadrează între 2 ani și 7 ani închisoare.
Față de cele reținute, instanța constată că pedeapsa principală de 5 ani închisoare aplicată inculpatului pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 217 din Codul penal din 1969 nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, care este de 7 ani închisoare.
2. În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile referitoare la tratamentul juridic sancționator privitor la concursul de infracțiuni, instanța urmează să compare pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului cu limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 39 alin. 1 lit. b C. pen., luându-se în calcul pedepsele reduse la maximul special prevăzut de legea nouă.
Astfel, în baza art. 38 alin. 1 NCP raportat la art. 39 alin. 1 lit. b NCP, dacă s-ar contopi pedepsele de 20 ani închisoare, 10 ani închisoare și 5 ani închisoare, și s-ar aplica pedeapsa cea mai grea de 20 ani închisoare la care s-ar adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, care este 5 ani închisoare, condamnatul ar trebui să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 25 ani închisoare.
D. urmare, instanța va constata că pedeapsa principală rezultantă de 25 ani închisoare aflată în curs de executare nu este mai mare decât pedeapsa principală rezultantă pe care ar fi primit-o condamnatul potrivit legii noi de 25 ani închisoare și, în consecință, va constata că nu se impune aplicarea art. 6 NCP cu privire la pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare pedeapsă principală.
Totodată, instanța constată că pedeapsa complementară dispusă pe o durată de 5 ani prin s.p. anterior menționată nu depășește maximul prevăzut de legea nouă, avându-se în vedere în acest sens și dispozițiile art. 66 alin. 1 NCP și art. 67 alin. 2 NCP.
În concluzie, condamnatul va executa pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare pedeapsă principală și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a și b Codul penal din 1969 în conținutul și limitele prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, d NCP pe o perioadă de 5 ani.
Instanța, în baza art. 23 din Legea 255/2013 rap. la art. 595 NCPP, va respinge ca neîntemeiată contestația la executare ca urmare a cererii formulată de condamnatul G. M..
În baza art. 275 alin. 2 NCPP instanța va obliga pe contestatorul-condamnat la plata sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul special al Ministerului Justiției, întrucât acestuia îi revine culpa procesuală în generarea acestor cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
În baza art. 23 din Legea 255/2013 rap. la art. 595 NCPP respinge ca neîntemeiată contestația la executare ca urmare a cererii formulată de condamnatul G. M., fiul lui S. și C., născut la data de 07.05.1967, în localitatea Drăgănești, jud. O., CNP_, în prezent deținut în Penitenciarul C., de aplicare a legii penale mai favorabile.
În baza art. 275 alin. 2 NCPP obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul special al Ministerului Justiției.
Cu drept de contestație în termen de 3 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.05.2014.
Președinte, Grefier,
C. G. C. R. I. T.
Red. Jud. C.G.C./10.06.2014
Tehnored. R.I.T./ 5 ex.
ROMÂNIA
T. D.
SECȚIA PENALĂ
Nr. dosar_
Emisă la 13.06.2014
Operator de date cu caracter personal 4690
Către
G. M., fiul lui S. și C., născut la data de 07.05.1967, în prezent deținută în Penitenciarul C.
Potrivit dispozițiilor art. 407 alin. 1 N.C.p.p. vă înaintăm alăturat copia sentinței penale nr.699/19.05.2014 pronunțată de T. D. în dosarul nr._ privind pe condamnatul G. M., pentru a-i fi înmânat acestuia un exemplar.
Grefier – R. I. T.
ROMÂNIA
T. D.
SECȚIA PENALĂ
Nr. dosar_
Emisă la 13.06.2014
Operator de date cu caracter personal 4690
Către
Penitenciarul C.
Potrivit dispozițiilor art. 407 alin. 1 N.C.p.p. vă înaintăm alăturat copia sentinței penale nr.699/19.05.2014 pronunțată de T. D. în dosarul nr._ privind pe condamnatul G. M., fiul lui S. și C., născut la data de 07.05.1967
Grefier – R. I. T.
ROMÂNIA
T. D.
SECȚIA PENALĂ
Nr. dosar_
Emisă la 13.06.2014
Operator de date cu caracter personal 4690
Către
P. de pe lângă T. D.
Potrivit dispozițiilor art. 407 alin. 1 N.C.p.p. vă înaintăm alăturat copia sentinței penale nr.699/19.05.2014 pronunțată de T. D. în dosarul nr._ privind pe condamnatul G. M., fiul lui S. și C., născut la data de 07.05.1967
Grefier – R. I. T.
| ← Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr. 119/2014.... | Liberare condiţionată. Art.587 NCPP. Sentința nr. 729/2014.... → |
|---|
