Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 159/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 159/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 12-06-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA PENALA
DECIZIA PENALĂ NR. 159
Ședința publică din data de 12.06. 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE – D. I.
GREFIER - C. G.
Ministerul Public a fost reprezentat prin procuror – A. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova
Pe rol fiind judecarea contestației formulată de condamnatul V. M. C., fiul lui G. și Leanaa, născut la 30.12.1991, prezent deținut în Penitenciarul Mărgineni, împotriva sentinței penale nr.955/01.04.2014 pronunțată de J. Ploiești, prin care în baza art.23 din Legea 255/2013 rap la art.595 CPP., s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petentul condamnat V. M. C., în prezent aflată în Penitenciarul Ploiești.
În baza art.275 alin.2 NCPP., a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns contestatorul condamnat V. M. C., în stare de deținere și asistată din oficiu de avocat F. C. din cadrul Baroului Prahova.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Cu permisiunea instanței avocat din oficiu F. C. a luat legătura cu contestatorul condamnat V. M. C., aflat în stare de deținere, după care arată că acesta își menține contestația formulată .
Avocat F. C., având cuvântul, pentru contestatorul condamnat V. M. C., nu mai are alte cereri de formulat
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului, ia act de susținerile părților, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat F. C., având cuvântul pentru contestatoarea condamnată V. M. C., solicită admiterea contestației, desființarea sentinței atacată și pe fond admiterea cererii și aplicarea legii mai favorabile conform disp. art. 5 și art 6 NCP. și reducerea pedepsei.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingerea contestației ca nefondată și menținerea sentinței penale pronunțată de J. Ploiești ca legală și temeinică, întrucât în mod corect instanța de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea disp. art. 6 NC.pen. pentru infracțiunile săvârșite. Contestatoarea a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani închisoare, faptă ce are corespondent în codul penal actual, în art.244 sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani închisoare. De asemenea potrivit art. 4 din Legea 187/2012 de aplicare a noului cod penal „pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul vechiului Cod penal, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal actual, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi. Cu obligarea contestatoarei la cheltuieli judiciare către stat.
Contestatoarea condamnată D. M. L., având ultimul cuvânt, lasă la aprecierea instanței în ceea ce privește contestația formulată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată:
Prin sentința penală nr.955/01.04.2014 pronunțată de J. Ploiești, în baza art.23 din Legea 255/2013 rap la art.595 CPP., s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petentul condamnat V. M. C., în prezent aflată în Penitenciarul Ploiești.
În baza art.275 alin.2 NCPP., a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 54/21.01.2013 a Judecătoriei Ploiești, def prin Dp. 500/05.04.2013 a C.A. Ploiești, petentul a fost condamnat la o pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1659/10.07.2013.
A mai retinut prima instanța că pentru infracțiunile pentru care condamnatul prin sentința penală menționată anterior, i-au fost aplicate pedepsa cu închisoarea ale căror cuantumuri se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod Penal.
Potrivit disp. art. 6 din C.p.,”când după rămânrea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau a amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.”
De asemenea, instanța a reținut și disp. art. 4 din legea nr. 187/2012 de aplicare a noului cod penal în sensul că „pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul C.p. din 1969 care nu depășește maximul special prevăzut de C.p. actual, nu poate fi redusă în urm intrării în vigoare a acestei legi”
Instanța, făcând aplicarea textelor de lege invocate la speța din prezenta cauză, constată că pedepsele aplicate petentului condamnat nu depășeșsc maximul special prevăzut în C.p. actual, astfel încât nu se impune reducerea acestora.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza S. P. împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Așa cum s-a arătat mai sus, Curtea a arătat că legea supremă statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale.
Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație contestatorul condamnat V. M. C., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegala, solicitând admiterea contestației, desființarea sentinței atacată și pe fond admiterea cererii și aplicarea legii mai favorabile conform disp. art. 5 și art 6 NCP. și reducerea pedepsei.
Tribunalul, examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate, dar si din oficiu potrivit disp.art.425/1 c.p.p. raportat la art. 417 c.p.p., apreciază contestația formulată ca nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta:
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 Noul Cod penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, legea de punere în aplicare a codului penal, pedeapsa aplicată pentru a infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Prin urmare, se constată că, în aplicarea acestor dispoziții, instanța este ținută să verifice doar dacă pedeapsa aplicată în concret printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o anumită infracțiune, depășește limita maximă a pedepsei prevăzute de legea nouă pentru acea infracțiune.
În realizarea acestui demers, se va face o corespondență între textele legale care incriminează fata concretă a persoanei condamnate, sub imperiul ambelor legi și apoi se vor compara limitele de pedeapsă.
Instanța mai constată că, spre deosebire de art. 5 din Noul Cod penal, care în reglementarea aplicării legii penale în situații în care nu s-a pronunțat încă o hotărâre de condamnare, și care face vorbire de aplicarea legii mai favorabile, ceea ce implică o analiză a tuturor instituțiilor privind răspunderea penală, art. 6 obligă instanța să compare numai pedeapsa prevăzută de legea nouă cu pedeapsa definitiv aplicată, restul dispozițiilor sentinței de condamnare, de exemplu tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni sau al stării de recidivă, fiind intrate în puterea lucrului judecat. Singura derogare deci de la aplicarea principiului puterii lucrului judecat privește doar reducerea pedepsei aplicate, până la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea comisă.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.
În raport de considerentele arătate mai sus și având în vedere în principal dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, legea de punere în aplicare a codului penal, potrivit cărora pedeapsa aplicată pentru a infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi, tribunalul va respinge contestația formulată de contestatorul condamnat V. M. C., împotriva sentinței penale nr.955/01.04.2014 pronunțată de J. Ploiești, ca nefondată .
Văzând și disp.art. 275 al.2. c.p.p.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația formulată de contestatorul condamnat V. M. C., fiul lui G. și Leanaa, născut la 30.12.1991, prezent deținut în Penitenciarul Mărgineni, împotriva sentinței penale nr.955/01.04.2014 pronunțată de J. Ploiești, ca nefondată.
În baza art. 275 alin.2 c.p.p. obligă contestatorul la 50 lei, cheltuielile judiciare către stat.
Onorariul apărătorului din oficiu în cuantum 100 lei va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.06.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
D. I. C. G.
Fiind în C.O.semneaza P. grefier
Red. D.I.
Tehn.DC
d.f._ J. Ploiești
j.f. I. G.
4 ex./ 15.07. 2014
Operator de date cu caracter personal nr.4058
| ← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 201/2014.... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 646/2014.... → |
|---|
