Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 201/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 201/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 18-06-2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECȚIA PENALĂ
Dosar nr._
DECIZIA PENALĂ NR. 201
Ședința publică din data de 18 iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE – A.-M. L.
GREFIER – I.-C. C.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror D. G. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova
Pe rol fiind soluționarea contestațiilor formulate de către P. de pe lângă J. Ploiești și de către condamnatul TABUȘ A. I., fiul lui E. și al lui C., născut la 02 Mai 1987, în prezent deținut în Penitenciarul Ploiești, împotriva sentinței penale nr. 563 pronunțată de J. Ploiești la data de 28.02.2014.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns contestatorul-condamnat Tabuș A. I., asistat de apărător din oficiu, avocat F. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care:
La interpelarea instanței contestatorul-condamnat Tabuș Alexadnru I. arată că își menține contestația.
Instanța constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat acordă cuvântul în susținerea contestației.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai susține contestația având în vederea decizia Înalta Curte de Casație și Justiție din 16.06.2014 din care rezultă că nu se mai aplică încă o dată dispozițiile fostului art. 3201 Cod proc. penală.
Apărătorul contestatorului-condamnat solicită admiterea contestației, desființarea sentinței penale nr. 563 pronunțată la data de 28.02.2014 de J. Ploiești și pe cale de consecință rejudecarea contestației cu aplicarea art. 6 NCP.
Contestatorul-condamnat Tabuș Alexadnru I., având ultimul cuvânt, arată că lasă la aprecierea instanței.
Instanța analizând actele și lucrările dosarului rămâne în pronunțare cu privire la contestația formulată.
TRIBUNALUL
Prin sentința penală nr.563 pronunțată de J. Ploiești la data de 28.02.2014, în baza art. 23 din Legea 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată sesizarea de aplicare a legii penale mai favorabile, formulată de Comisia pentru evaluarea dosarelor constituită la nivelul Penitenciarului Ploiesti, privind persoana condamnată Tabus A. I., fiul lui E. si Constanta, nascut la data de 24.05.1987, CNP_, cheltuielile judiciare dispunându-se a rămâne în sarcina statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Inculpatul Tabus A. I. a fost condamnat prin s.p. 1442/31.08.2011 a Judecatoriei Ploiesti, definitiva prin decizia penala nr. 36/13.01.2012 a Curtii de Apel Ploiesti la pedepasa de 7 ani si 6 luni inchisoare.
Prin sentinta penala nr. 2401/19.11.2013 a Judecatoriei Ploiesti acelasi inculpata afost condamnat la pedeapsa de 2 ani inchisoare, iar prin sentinta penala nr. 2440/21.11.2013 a Judecatoriei Ploiesti a mai fost condamnat la pedeapsa de 2 ani si 6 luni inchisoare.
Instanța reține că pentru toate infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentintele penale mentionate anterior au fost aplicate pedepse cu închisoarea ale căror cuantum se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod Penal.
Raportat la sesizarea Comisie, instanța apreciază că art. 396 alin. 10 C.p.p. este o normă de procedură cu consecințe pe planul dreptului material, fără a îndeplini însă condițiile pentru a fi considerată o lege penală mai favorabilă. Consecințele în planul dreptului material sunt condiționate de aplicarea procedurii prevăzute de art. 375 alin. 1 și 2 C.pr.pen., condiție care evident nu este îndeplinită în cazul cauzelor penale definitiv soluționate înainte de . noului cod de procedură penală.
În cazul in care se caută să se determine o norma căreia i s-ar putea aplica principiul legii mai favorabile (mitior lex), trebuie căutate criteriile de deosebire a normelor cărora li se aplica principiul mitior lex, respectiv obiectulde reglementare al acestora, scopulin realizarea caruia au fost create și în mod obligatoriu natura ori caracterul acestora, nu doar rezultatul la care conduc cu privire la raspunderea penala. Dacă am accepta că art. 396 alin. 10 C.p.p. se poate aplica unei pedepse definitive ar insemna ca legea noua de procedura sa se aplice tuturor persoanelor aflate in aceeasi situatie, inclusiv persoanelor condamnate definitiv sau proceselor ce se află în căile de atac chiar daca judecata s-a efectuat potrivit procedurii comune și indiferent de poziția procesuală a inculpatului, ceea ce este absurd. Intentia legiuitorului a fost aceea de a acorda inculpatului care a recunoscut savarsirea faptelor si a facilitat o desfasurare mai eficace a procesului penal prin solicitarea ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in cursul urmaririi penale, o compensatieconstand in reducerea cuantumului pedepsei aplicate, dar simpla recunoastere a vinovatiei, fara ca judecata sa se faca in baza actelor de la urmarirea penala, exact în condițiile art. 375 alin. 1 - 2 C.p.p., nu poate duce la reducerea cuantumului pedepselor aplicabile inculpatului.
Totodată, chiar în ipoteza în care s-ar considera că dispozițiile art. 396 alin. 10 C.p.p.. reprezintă o normă de drept material, susceptibilă de a fi considerată o lege penală mai favorabilă, datorită prevederii unei cauze de reducere a pedepsei, instanța constată că prevederile menționate nu atrag aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen.
Prin introducerea art. 396 alin. 10 C.pr.pen, care nu face altceva decât să reia dispozițiile art. 320¹ din fostul C.pr.pen. nu s-a produs o modificare a pedepsei prevăzute de Codul penal pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat petentul în sensul prevederii unor pedepse mai ușoare, pedeapsa pentru infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea petentului rămânând tot închisoarea și avand aceleași limite speciale, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6 C.pen.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza S. P. împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Așa cum s-a arătat mai sus, Curtea a arătat că legea supremă statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale.
Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.
Curtea a arătat că art. 396 alin. 10 C.pr.pen nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 4 și art. 6 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin.(2) din Constituție reflectat în art. 6 din Codul penal.
De asemenea, trebuie observat că deținutul a beneficiat deja de aplicarea fostului articol 320/1 C.p.p. și de reducerea limitelor de pedeapsa, ceea ce ar însemnat că o nouă aplicare a art. 396 alin. 10 C.pr.pen ar conduce la aplicarea repetată și nelegală a unor reduceri ale limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Împotriva sentinței pronunțate de J. Ploiești, în termen legal au formulat contestație atât P. de pe lângă J. Ploiești, cât și persoana condamnată, solicitându-se desființarea acesteia, cu consecința reducerii pedepsei în a cărei executare se află persoana condamnată, urmare a aplicării art.3201 Cod proc. penală anterior, apreciindu-se că în cauză nu s-a dat eficiența cuvenită legii penale mai favorabile.
Contestațiile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova la data de 17.03.2014.
La termenul de judecată din data de 18.06.2014, stabilit în vederea soluționării contestațiilor, reprezentantul parchetului a învederat faptul că nu mai susține motivele contestației, având în vederea decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 16.06.2014, conform căreia, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art.6 alin.1 Cod penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se ia în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art.3201 alin.7 Cod proc. penală anterior, reținută condamnatului și valorificată în pedeapsa concretă.
Examinând contestațiile formulate prin raportare atât la actele dosarului, cât și la dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că acestea sunt întemeiate, urmând să le admită pentru următoarele considerente:
Prin s.p. nr. 1442/31.08.2011 pronunțată de J. Ploiești, definitivă prin d.p. nr.36/13.01.2012 a Curții de Apel Ploiești, inculpatul Tăbuș A. I. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 7 ani și 6 luni închisoare și peeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 alin.1 teza a II-a, lit.b Cod penal pe o durată de 5 ani, pentru comiterea a două infracțiuni, după cum urmează:
- 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 208 alin.1 – 209 alin.1 lit.a, e și alin.3 lit.f Cod penal cu aplic. art.75 lit.c Cod penal și art.3201 alin.7 Cod proc. penală;
- 7 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de distrugere și semnalizare falsă, prev. de art.276 alin.1, 3 Cod penal anterior cu aplic. art.75 lit.c Cod penal anterior, art.3201 alin.7 Cod proc. penală anterior cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal anterior;
- pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 alin.1 teza a II-a, lit.b Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza sentinței menționate a fost emis M.E.P.I. nr.1609/2011 din 16.01.2012 de către J. Ploiești.
La data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede pentru infracțiunile pentru care deținuta a fost condamnată, pedepse cu limite maxime mai mici decât pedepsele aplicate acesteia pentru infracțiunea de înșelăciune.
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 Noul Cod penal, „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim”.
De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, legea de punere în aplicare a codului penal, „pedeapsa aplicată pentru a infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
Prin urmare, se constată că, în aplicarea acestor dispoziții, instanța este ținută să verifice doar dacă pedeapsa aplicată în concret printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o anumită infracțiune, depășește limita maximă a pedepsei prevăzute de legea nouă pentru acea infracțiune.
Sub acest aspect, tribunalul constată că judecătorul fondului a realizat o judicioasă interpretare a dispozițiilor art.6 alin.1 Cod penal și ale art.4 din Legea nr. 187/2012, de punere în aplicare a Codului penal, concluzionând că pedeapsa aplicată persoanei condamnate pentru comiterea infracțiunii de furt calificat nu depășește limita maximă prevăzută de actuala reglementare, astfel încât nu se impune reducerea sa.
În privința, însă, a pedepsei aplicate pentru comiterea infracțiunii de distrugere și semnalizare falsă, prev. de art.276 alin.1, 3 Cod penal anterior cu aplic. art.75 lit.c Cod penal anterior, art.3201 alin.7 Cod proc. penală anterior cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal anterior (ce are corespondent în prezent art.332 alin.1 Cod penal cu aplic. art.77 lit.d Cod penal și art.35 alin.1 Cod penal rap. la art.396 alin.10 Cod proc. penală), se observă că aceasta nu mai poate fi menținută, limita maximă prevăzută de actuala reglementare fiind de 7 ani închisoare, astfel încât se impune reducerea acesteia la maximul prevăzut de noua lege.
În continuare, dată fiind împrejurarea că în cauză s-a dispus condamnarea numitului Tăbuș A. I. pentru un concurs de infracțiuni, instanța va avea în vedere și dispozițiile deciziei nr.1/14.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M.O. nr.349/13.05.2014, urmând, astfel, ca după compararea pedepselor aplicate pentru infracțiunile concurente să procedeze la analizarea pedepsei rezultante, pedeapsa rezultantă definitiv stabilită urmând a fi comparată cu pedeapsa rezultantă ce s-ar stabili conform legii noi. Ca atare, pedepsele rezultate în urma operației de reducere, dacă va fi cazul, vor fi ipotetic contopite conform regulilor prevăzute de art.39 noul Cod penal și numai dacă rezultanta obținută va fi mai mică decât cea stabilită de instanță, se va proceda la reducerea pedepsei date spre executare inițial.
Astfel, comparând pedeapsa rezultantă stabilită prin hotărârea definitivă, cea de 7 ani și 6 luni închisoare, cu pedeapsa ce ar rezulta prin aplicarea dispozițiilor art.39 noul Cod penal, conform cărora atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, condamnatul va executa pedeapsa cea mai grea, la care se va adăuga o treime din totalul restului pedepselor, cea de 9 ani, se observă că cea din urmă este mai mare decât cea stabilită potrivit legii vechi, prin urmare se constată lipsa de efect a dispozițiilor art.6 Cod penal.
Nici pedeapsa complementară aplicată nu depășește durata de 5 ani, cea maximă pentru care poate fi dispusă potrivit noilor reglementări, astfel că se constată că în privința condamnatului nu sunt incidente prevederile art.6 Cod penal.
Prin urmare, pentru argumentele expuse în precedent, tribunalul va admite contestațiile formulate de P. de pe lângă J. Ploiești și persoana condamnată Tăbuș A. I., fiul lui E. și C., născut la data de 24.05.1987 în Ploiești, jud. Prahova, împotriva sentinței penale nr.563/28.02.2014 pronunțată de J. Ploiești, și, în consecință:
Va fi desființată în parte sentința contestată, în sensul că va fi admisă în parte sesizarea Comisiei pentru evaluarea dosarelor constituită la nivelul Penitenciarului Ploiești, cu privire la condamnatul Tăbuș A. I. și, în baza art.6 Cod penal, se va reduce pedeapsa aplicată prin s.p. nr.1442/31.08.2011 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin d.p. nr.36/13.01.2012 a Curții de Apel Ploiești pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere și semnalizare falsă, prev. de art.276 alin.1, 3 Cod penal anterior cu aplic. art.75 lit.c Cod penal anterior, art.3201 alin.7 Cod proc. penală anterior cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal anterior (ce are corespondent în prezent art.332 alin.1 Cod penal cu aplic. art.77 lit.d Cod penal și art.35 alin.1 Cod penal rap. la art.396 alin.10 Cod proc. penală), la 7 ani închisoare.
În plus, se va constata că față de celelalte pedepse aplicate nu sunt incidente dispozițiile art.6 Cod penal, astfel că pedeapsa rezultantă, aceea de 7 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și b Cod penal pe o perioadă de 5 ani, se va dispune să rămână astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.
Totodată, va fi dedusă din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive, de la 09.05.2011 la zi și vor fi menținute în rest dispozițiile sentinței de condamnare nr.1442/31.08.2011 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin d.p. nr.36/13.01.2012 a Curții de Apel Ploiești.
De asemenea, se va dispune anularea M.E.P.I. nr.1609/2011 din 16.01.2012 emis de J. Ploiești și emiterea unui nou mandat de executare, conform considerentelor prezentei hotărâri, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței contestate.
În baza art.275 alin.3 Cod proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite contestațiile formulate de P. DE PE L. J. PLOIEȘTI și persoana condamnată TĂBUȘ A. I., fiul lui E. și C., născut la data de 24.05.1987 în Ploiești, jud. Prahova, împotriva sentinței penale nr.563/28.02.2014 pronunțată de J. Ploiești, și, în consecință:
Desființează în parte sentința contestată, în sensul că admite în parte sesizarea Comisiei pentru evaluarea dosarelor constituită la nivelul Penitenciarului Ploiești, cu privire la condamnatul Tăbuș A. I. și, în baza art.6 Cod penal, reduce pedeapsa aplicată prin s.p. nr.1442/31.08.2011 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin d.p. nr.36/13.01.2012 a Curții de Apel Ploiești pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere și semnalizare falsă, prev. de art.276 alin.1, 3 Cod penal anterior cu aplic. art.75 lit.c Cod penal anterior, art.3201 alin.7 Cod proc. penală anterior cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal anterior (ce are corespondent în prezent art.332 alin.1 Cod penal cu aplic. art.77 lit.d Cod penal și art.35 alin.1 Cod penal rap. la art.396 alin.10 Cod proc. penală), la 7 ani închisoare.
Constată că față de celelalte pedepse aplicate nu sunt incidente dispozițiile art.6 Cod penal, astfel că pedeapsa rezultantă, aceea de 7 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și b Cod penal pe o perioadă de 5 ani, va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.
Deduce din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive, de la 09.05.2011 la zi.
Menține în rest dispozițiile sentinței de condamnare nr.1442/31.08.2011 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin d.p. nr.36/13.01.2012 a Curții de Apel Ploiești.
Dispune anularea M.E.P.I. nr.1609/2011 din 16.01.2012 emis de J. Ploiești și emiterea unui nou mandat de executare, conform considerentelor prezentei hotărâri.
Menține în rest dispozițiile sentinței contestate.
În baza art.275 alin.3 Cod proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.06.2014.
Președinte, Grefier,
A.-M. L. I.-C. C.
Red./tehnored. A.M.L.
ex./27.06.2014
Operator de date cu caracter personal nr.4058
| ← Reabilitare judecătorească. Art.527 NCPP. Sentința nr.... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 159/2014.... → |
|---|
