Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 200/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 200/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 18-06-2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECȚIA PENALĂ
Dosar nr._
DECIZIA PENALĂ NR. 200
Ședința publică din data de 18 iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE – A.-M. L.
GREFIER – I.-C. C.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror D. G. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova
Pe rol fiind soluționarea contestației formulate de către P. de pe lângă J. Ploiești, împotriva sentinței penale nr. 562 pronunțată de J. Ploiești la data de 28.02.2014, intimat fiind condamnatul N. D. C., fiul lui I. și al lui V., născut la 21 August 1989, în prezent deținut în Penitenciarul Ploiești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul-condamnat N. D. C., asistat de apărător din oficiu, avocat F. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care:
Instanța constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat acordă cuvântul în susținerea contestației.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai susține motivele contestației, având în vederea decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 16.06.2014, conform căreia, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art.6 alin.1 Cod penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se ia în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art.3201 alin.7 Cod proc. penală anterior, reținută condamnatului și valorificată în pedeapsa concretă.
Apărătorul contestatorului-condamnat solicit respingerea contestației formulate de P. de pe lângă J. Ploiești.
Contestatorul-condamnat, având ultimul cuvânt, arată că lasă la aprecierea instanței.
Instanța analizând actele și lucrările dosarului rămâne în pronunțare cu privire la contestația formulată.
TRIBUNALUL
Prin sentința penală nr.562 pronunțată de J. Ploiești la data de 28.02.2014, în baza art. 23 din Legea 255/2013 raportat la art. 595 C.pr.p., a fost respinsă ca neîntemeiată sesizarea de aplicare a legii penale mai favorabile, formulată de Comisia pentru evaluarea dosarelor constituită la nivelul Penitenciarului Ploiesti, privind persoana condamnată N. D. C., fiul lui I. si V., CNP_, cheltuielile judiciare dispunându-se să rămână în sarcina statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Inculpatul N. D. C. a fost condamnat prin s.p. 834/23.04.2013 a Judecatoriei Ploiesti, definitiva prin nerecurare la pedepasa de 2 ani si 6 luni inchisoare.
Inculpatul N. D. C. a fost condamnat si prin s.p. 987/07.05.2013 a Judecatoriei Ploiesti la pedepasa de 2 ani inchisoare.
Instanța reține că pentru infracțiunea pentru care deținutul a fost condamnat prin s.p. 834/23.04.2013 a Judecatoriei Ploiesti, definitiva prin nerecurare la pedepasa de 2 ani si 6 luni inchisoare au fost aplicate pedepse cu închisoarea ale căror cuantum se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod Penal.
De asemenea, instanta mai retine ca pentru infractiunea pentru care persoana privata de libertate a fost condamanata prin s.p. 987/07.05.2013 a Judecatoriei Ploiesti la pedepasa de 2 ani inchisoare au fost aplicate pedepse cu închisoarea ale căror cuantum se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod Penal.
Raportat la sesizarea Comisie, instanța apreciază că art. 396 alin. 10 C.p.p. este o normă de procedură cu consecințe pe planul dreptului material, fără a îndeplini însă condițiile pentru a fi considerată o lege penală mai favorabilă. Consecințele în planul dreptului material sunt condiționate de aplicarea procedurii prevăzute de art. 375 alin. 1 și 2 C.pr.pen., condiție care evident nu este îndeplinită în cazul cauzelor penale definitiv soluționate înainte de . noului cod de procedură penală.
În cazul in care se caută să se determine o norma căreia i s-ar putea aplica principiul legii mai favorabile (mitior lex), trebuie căutate criteriile de deosebire a normelor cărora li se aplica principiul mitior lex, respectiv obiectul de reglementare al acestora, scopul in realizarea caruia au fost create și în mod obligatoriu natura ori caracterul acestora, nu doar rezultatul la care conduc cu privire la raspunderea penala. Dacă am accepta că art. 396 alin. 10 C.p.p. se poate aplica unei pedepse definitive ar insemna ca legea noua de procedura sa se aplice tuturor persoanelor aflate in aceeasi situatie, inclusiv persoanelor condamnate definitiv sau proceselor ce se află în căile de atac chiar daca judecata s-a efectuat potrivit procedurii comune și indiferent de poziția procesuală a inculpatului, ceea ce este absurd. Intentia legiuitorului a fost aceea de a acorda inculpatului care a recunoscut savarsirea faptelor si a facilitat o desfasurare mai eficace a procesului penal prin solicitarea ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in cursul urmaririi penale, o compensatie constand in reducerea cuantumului pedepsei aplicate, dar simpla recunoastere a vinovatiei, fara ca judecata sa se faca in baza actelor de la urmarirea penala, exact în condițiile art. 375 alin. 1 - 2 C.p.p., nu poate duce la reducerea cuantumului pedepselor aplicabile inculpatului.
Totodată, chiar în ipoteza în care s-ar considera că dispozițiile art. 396 alin. 10 C.p.p.. reprezintă o normă de drept material, susceptibilă de a fi considerată o lege penală mai favorabilă, datorită prevederii unei cauze de reducere a pedepsei, instanța constată că prevederile menționate nu atrag aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen.
Prin introducerea art. 396 alin. 10 C.pr.pen, care nu face altceva decât să reia dispozițiile art. 320¹ din fostul C.pr.pen. nu s-a produs o modificare a pedepsei prevăzute de Codul penal pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat petentul în sensul prevederii unor pedepse mai ușoare, pedeapsa pentru infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea petentului rămânând tot închisoarea și avand aceleași limite speciale, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6 C.pen.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza S. P. împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Așa cum s-a arătat mai sus, Curtea a arătat că legea supremă statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale.
Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.
Curtea a arătat că art. 396 alin. 10 C.pr.pen nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 4 și art. 6 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispozițiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenția unei pedepse mai ușoare care să impună reducerea sancțiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin.(2) din Constituție reflectat în art. 6 din Codul penal.
De asemenea, trebuie observat că deținutul a beneficiat deja de aplicarea fostului articol 320/1 C.p.p. și de reducerea limitelor de pedeapsa, ceea ce ar însemnat că o nouă aplicare a art. 396 alin. 10 C.pr.pen ar conduce la aplicarea repetată și nelegală a unor reduceri ale limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Împotriva sentinței pronunțate de J. Ploiești, în termen legal a formulat contestație P. de pe lângă J. Ploiești, solicitând desființarea acesteia, cu consecința reducerii pedepsei în a cărei executare se află persoana condamnată, urmare a aplicării art.3201 Cod proc. penală anterior, apreciindu-se că în cauză nu s-a dat eficiența cuvenită legii penale mai favorabile.
Contestația a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 17.03.2014.
La termenul de judecată din data de 18.06.2014, stabilit în vederea soluționării contestației, reprezentantul parchetului a învederat faptul că nu mai susține motivele contestației, având în vederea decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 16.06.2014, conform căreia, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art.6 alin.1 Cod penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se ia în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art.3201 alin.7 Cod proc. penală anterior, reținută condamnatului și valorificată în pedeapsa concretă.
Prin urmare, având în vedere împrejurarea că în contestația declarată de procuror în favoarea persoanei condamnate, nu poate fi agravată situația acesteia, în conformitate cu disp. art.4251 alin.4 rap. la art.418 alin.2 Cod proc. penală, iar procurorul a înțeles să nu-și mențină motivele căii de atac, tribunalul va respinge contestația formulată de P. DE PE L. J. PLOIEȘTI împotriva sentinței penale nr.562/28.02.2014 pronunțată de J. Ploiești, ca fiind nefondată.
În plus, în baza art.275 alin.3 Cod proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat se va dispune să rămână în sarcina acestuia, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 lei, urmând a se avansa din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația formulată de P. DE PE L. J. PLOIEȘTI împotriva sentinței penale nr.562/28.02.2014 pronunțată de J. Ploiești, ca fiind nefondată.
În baza art.275 alin.3 Cod proc. penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 lei, se va avansa din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.06.2014.
Președinte, Grefier,
A.-M. L. I.-C. C.
Red./tehnored. A.M.L.
ex./27.06.2014
Operator de date cu caracter personal nr.4058
| ← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 648/2014.... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 5/2015.... → |
|---|
