Judecata. Obiectul judecăţii. Sesizare "in rem"
| Comentarii |
|
Din art. 317 din Codul de procedură penală rezultă că sesizarea instanţei se face în limita faptelor şi persoanelor arătate în actul de trimitere în judecată; prin urmare, încadrarea juridică a faptelor nu este relevantă sub acest aspect.
în consecinţă, enunţarea faptei în rechizitoriu - chiar dacă nu se arată textul în care ea se încadrează - este suficientă pentru legala învestire a instanţei, sub condiţia ca fapta să fie prezentată în toate elementele care au relevanţă penală.
(Decizia nr. 2331 din 27 noiembrie 2002 - Secţia a ll-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 950 din 27.05.2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 5618/2002, s-a dispus condamnarea inculpatului M.I.F. la pedepse cu închisoarea după cum urmează:
- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism neînscris în circulaţie, prevăzută de art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, republicat, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal;
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul în perioada suspendării dreptului de a conduce, prevăzută de art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal;
- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal.
în baza art. 34 lit. b) din Codul penal au fost contopite pedepsele aplicate, inculpatul având de executat în final pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.
în baza art. 81 din Codul penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, fixat în condiţiile art. 82 din Codul penal. S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal şi a fost obligat inculpatul la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, la data de 12.07.1998, organele de poliţie au oprit pentru control autoturismul marca Nissan, ce era condus pe bd. Ferdinand de inculpatul M.I.F.
La solicitarea actelor pentru verificare, inculpatul nu a prezentat nici un document, declarând verbal că se numeşte D.N.
Procedând la verificarea datelor de stare civilă indicate de inculpat, prin sistemul radio emisie-recepţie, organele de poliţie au stabilit că aceste date nu sunt reale, situaţie în care au procedat la încheierea procesului-verbal, care a fost semnat de către inculpat. în procesul-verbal s-a reţinut că autoturismul în cauză nu este înmatriculat în circulaţie, reţinându-se datele de stare civilă prezentate în mod nereal de către inculpat. De asemenea, cu această ocazie, inculpatul a dat şi o declaraţie în faţa organelor de poliţie cu privire la situaţia reţinută în procesul-verbal de depistare pe care a semnat-o cu numele D.N.
Ulterior, s-a constatat că persoana care a declarat atât verbal, cât şi în scris, în faţa organelor de poliţie, că se numeşte D.N. se numeşte în realitate M.I.F.
Fiind audiat de către organele de poliţie, martorul D.N. a declarat că nu este şi nu a fost posesor al unui autoturism marca Nissan şi nici nu a fost la volanul acestui autoturism niciodată.
Din verificările efectuate s-a constatat că inculpatul M.I.F. posedă permis de conducere categoria B, din anul 1997, însă în perioada 10.07.1998 - 09.08.1998 acesta avea dreptul de conducere suspendat pentru o perioadă de 30 de zile, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 44 pct. 26 din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966.
Deşi legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în instanţă pentru a putea fi audiat, însă la audierea din faza de urmărire penală acesta a recunoscut săvârşirea faptelor pentru care ulterior a fost trimis în judecată.
Faţă de situaţia de fapt mai sus reţinută, instanţa a apreciat că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînscris în circulaţie, prevăzută de art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, republicat, conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având permisul de conducere suspendat, prevăzută de art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, şi fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 din Codul penal, existenţa faptelor şi vinovăţia inculpatului fiind amplu şi temeinic dovedite, iar prezumţia de nevinovăţie a inculpatului fiind fără echivoc înlăturată.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, întrucât instanţa de fond a dat o greşită încadrare juridică a faptei inculpatului, prin neaplicarea prevederilor art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat.
Examinând cauza sub aspectul motivelor de apel, cât şi sub celelalte aspecte cerute de dispoziţiile art. 371 din Codul de procedură penală, tribunalul a constatat apelul promovat de parchet ca întemeiat.
Conform art. 317 din Codul de procedură penală, judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
Din analiza dosarului cauzei rezultă că, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nr. 41/P/2002, a fost trimis în judecată inculpatul M.I.F. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. 1, art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, art. 293 din Codul penal, toate cu aplicarea art. 33 din Codul penal. Instanţa a reţinut că la data de 12.07.1998 organele de poliţie rutieră au oprit pentru control autoturismul marca Nissan, condus de inculpat. Solicitându-i-se actele pentru identificare, acesta a declarat că se numeşte D.N., cu date de stare civilă corespunzătoare acestui nume.
Ulterior, în urma cercetărilor, s-a constatat că autoturismul nu este înmatriculat în circulaţie, iar inculpatul avea permisul de conducere - categoria B - suspendat în perioada 10.07-9.08.1998.
Deşi rechizitoriul nu a vizat şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzută şi pedepsită de art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, instanţa trebuia să se pronunţe şi sub acest aspect.
Cum instanţa nu a procedat în conformitate cu art. 317 din Codul de procedură penală, tribunalul a constatat că fapta inculpatului M.I.F., constând în aceea că, în data de 12.07.1998, a condus pe drumurile publice autovehiculul cu număr fals de înmatriculare, constituie infracţiune şi este pedepsită de dispoziţiile art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, instanţa de apel urmând a aplica o pedeapsă în spiritul cerinţelor prevăzute de art. 72 din Codul penal.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, conform art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, prin Decizia penală nr. 1517/A din 20 septembrie 2002, a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 950 din 27.05.2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare aplicată intimatului-inculpat M.I.F. în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor astfel:
- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, republicat;
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat;
- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 293 din Codul penal.
în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din Codul penal, a contopit cele patru pedepse, inculpatul având de executat pedeapsa de 1 an închisoare, pe care a sporit-o cu 6 luni, astfel încât inculpatul va executa, în final, pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
A înlăturat aplicarea art. 81 şi art. 82 din Codul penal şi art. 359 din Codul de procedură penală din sentinţa penală apelată.
A aplicat art. 71 şi art. 64 din Codul penal.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul M.I.F., criticând-o pentru netemeinicie, arătând că în mod greşit au fost înlăturate dispoziţiile art. 81 din Codul penal, referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii.
Curtea, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare, va examina hotărârea tribunalului prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, referitor la greşita aplicare a legii, caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. 3 din Codul de procedură penală, se ia în considerare din oficiu.
Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 317 din Codul de procedură penală, referitoare la obiectul judecăţii, însă soluţia pronunţată este nelegală, dat fiind că s-a procedat la condamnarea inculpatului şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, în condiţiile în care în dispozitivul rechizitoriului nu s-a menţionat expres trimiterea în judecată a inculpatului şi pentru această faptă, acesta neputând formula cereri şi apărări în raport şi de această infracţiune.
Procesul final este guvernat de principiul potrivit căruia instanţa nu se sesizează din oficiu, aceasta procedând la judecată numai în măsura în care a fost sesizată potrivit legii, principiu care rezultă şi din dispoziţiile art. 317 din Codul de procedură penală, în care se arată că judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătate în actul de sesizare a instanţei.
Din art. 317 din Codul de procedură penală rezultă că sesizarea instanţei se face în limita faptelor şi persoanelor arătate în actul de trimitere în judecată, prin urmare, încadrarea juridică a faptelor nu este relevantă sub acest aspect.
în consecinţă, enunţarea faptei penale în rechizitoriu, chiar dacă nu se arată textul în care ea se încadrează, este suficientă pentru legala învestire a instanţei. Pentru satisfacerea cerinţelor art. 317 din Codul de procedură penală este însă necesar ca fapta să fie prezentată cu toate elementele ce au relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, spre a se înlătura orice îndoială cu privire la obiectul judecăţii şi a se crea inculpatului posibilitatea să se apere, iar instanţa să se pronunţe asupra faptei respective.
în speţă, conform dispozitivului rechizitoriului, inculpatul M.I.F. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. 1, art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, şi art. 293 din Codul penal, infracţiuni pentru care a şi fost condamnat de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, prin decizia penală anterior menţionată, a dispus condamnarea inculpatului şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, referitor la conducerea pe drumurile publice a unui autoturism cu număr fals de înmatriculare.
Curtea a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 317 din Codul de procedură penală, chiar în condiţiile efectului devolutiv al apelului, în raport de împrejurarea că infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti.
Dat fiind că prin dispozitivul rechizitoriului nu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, tribunalul nu putea să dispună condamnarea recurentului şi pentru această faptă în calea de atac a apelului exercitată de parchet, ci trebuia să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru a se aprecia şi cu privire la această infracţiune şi pentru a da inculpatului posibilitatea să-şi facă eventualele apărări.
Având în vedere aceste considerente, Curtea, conform art. 38515 pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, a admis recursul declarat de inculpat, a casat ambele hotărâri şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Cu prilejul rejudecării cauzei, prima instanţă va avea în vedere criticile formulate de parchet în apel, însă cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 317 din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă fapta pentru care tribunalul a dispus condamnarea inculpatului a fost determinată (descrisă) în cuprinsul actului de sesizare a instanţei prin toate elementele constitutive care să ateste neîndoielnic vocaţia la încadrarea juridică corespunzătoare.
