Judecata. Probe. Neaudierea martorilor şi a părţii vătămate. Consecinţe
| Comentarii |
|
Neîndeplinirea de către prima instanţă a obligaţiei de a audia nemijlocit martorii şi partea vătămată, făcând în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, atrage nulitatea relativă a hotărârii, ce nu poate fi invocată decât în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală.
în consecinţă, o astfel de critică nu poate fi primită în recurs, din moment ce inculpaţii nu au invocat-o în termenul prevăzut de lege, apelurile lor vizând alte aspecte, prin decizia pronunţată astfel acoperindu-se neregularităţile comise de prima instanţă.
(Decizia nr. 637 din 8 aprilie 2003 - Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 1600 din 9.10.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în baza art. 208 - 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 lit. c) din Codul penal, a fost condamnată inculpata M.G. la 3 ani închisoare.
în baza art. 26 raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), e) şi f) şi alin. 2 lit. d) din Codul penal, a fost condamnată aceeaşi inculpată la 3 ani închisoare.
în baza art. 33 lit. a) şi 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
în baza art. 208 - 209 alin. 1 lit. a) şi f) şi alin. 2 lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul M.l. la 4 ani închisoare.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: La data de 27.07.2002, în jurul orelor 10,15, în autobuzul 205, în momentul în care acesta a oprit în staţia P., inculpata, profitând de aglomeraţie, a sustras cu mâna dreaptă un portmoneu de culoare neagră din piele din buzunarul stâng al pantalonilor unui bărbat de aproximativ 20 de ani. Apoi, inculpata s-a deplasat printre călători în partea din mijloc a autobuzului şi s-a oprit la platforma din mijloc lângă un bărbat de 45 de ani, identificat ulterior în persoana inculpatului M.l.
Acesta a fost văzut în momentul în care a deschis cu mâna dreaptă o geantă aflată pe umărul stâng al unei femei, din care a sustras o sacoşă din plastic pe care a dat-o inculpatei M.G., aceasta ascunzând-o sub bluză în partea stângă.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, criticând-o pe aspectul încadrării juridice şi arătând că fapta inculpaţilor de a sustrage un portmoneu în care se aflau bani şi acte de identitate întruneşte elementele constitutive ale. infracţiunii prevăzute de art. 208 -209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 lit. b) din Codul penal.
în ce priveşte apelul inculpaţilor, acesta a vizat cuantumul pedepselor, fiecare dintre inculpaţi considerând că pedeapsa ce i-a fost aplicată este excesiv de aspră.
Prin Decizia penală nr. 83/A din 27.01.2003 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, a fost admis apelul parchetului, desfiinţată în parte sentinţa şi în fond schimbată încadrarea juridică pentru cei doi inculpaţi (în cazul inculpatei M.G. prin descontopirea pedepsei rezultante) în art. 208 - 209 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 lit. b) din Codul penal, text în baza căruia au fost condamnaţi inculpata M.G. şi inculpatul M.l. la câte 3 ani şi, respectiv, 4 ani închisoare.
Au fost respinse ca nefondate apelurile inculpaţilor.
împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs cei doi inculpaţi.
Inculpatul M.l. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. 1 pct. 14 şi 171 din Codul de procedură penală. A susţinut că instanţa de fond a încălcat drepturile procesuale prevăzute de art. 4 şi 5 din Codul de procedură penală, întrucât, deşi inculpatul a stăruit în audierea în instanţă a martorilor din acte, a părţii civile şi a părţii vătămate, având în vedere că el nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, această cerere a fost respinsă. La instanţa de apel a revenit asupra acestei cereri, însă acest lucru nu s-a consemnat.
în ce o priveşte pe inculpata M.G., aceasta, ca şi inculpatul M.I., a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 14 din Codul de procedură penală, solicitând ca pedeapsa ce i-a fost aplicată să fie diminuată, fiind excesiv de aspră.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare în care se încadrează, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate.
Din practicaua sentinţei recurate rezultă că, mai înainte de dezbaterile în fond, apărătorii inculpaţilor au insistat în audierea martorilor, a părţii civile şi a părţii" vătămate, arătând că nu sunt de acord cu aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, cu privire la declaraţiile date de martori. Cu toate acestea, instanţa de fond a făcut aplicarea art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, a constatat terminată cercetarea judecătorească, acordând cuvântul pe fond.
Este adevărat că, în condiţiile în care inculpaţii nu au recunoscut faptele în modalitatea expusă în rechizitoriu, instanţa de fond, având obligaţia de a-şi exercita atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului, trebuia să procedeze la reaudierea nemijlocită a martorilor şi a celorlalte părţi, lucru ce în speţă nu s-a întâmplat, fiind astfel încălcate principiile înscrise în art. 4 şi 5 din Codul de procedură penală, art. 289 din Codul de procedură penală.
Tot astfel, este adevărat că legea permite prin derogare de la principiul nemijlocirii ca martorii să nu mai fie audiaţi de către instanţă, sens în care, potrivit art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, se dă citire depoziţiei date în cursul urmăririi penale, de care se va ţine seama la judecarea cauzei.
Această derogare este însă condiţionată de imposibilitatea audierii martorilor şi nu se referă şi la celelalte părţi, cum ar fi partea vătămată sau partea civilă.
Prin urmare, în măsura în care instanţa nu a făcut nici un demers pentru audierea nemijlocită a martorilor, ea nu poate face aplicarea art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, cu atât mai mult cu cât inculpaţii au insistat în audierea acestora. Simplul fapt că martorii sau părţile vătămate nu locuiesc în România, ci în Republica Moldova, nu reprezintă un motiv pentru neaudierea nemijlocită a acestora, nefiind în situaţia în care audierea lor nu mai este posibilă, pentru a se putea face aplicarea art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Cu toate acestea însă, Curtea a constatat că sancţiunea nerespectării principiilor sus-enunţate nu este nulitatea absolută, căci nu se regăseşte în nici una dintre ipotezele prevăzute de art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că în cauză ar putea fi incidenţă nulitatea relativă, care însă trebuie invocată în condiţiile reglementate de art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală.
în consecinţă, întrucât vizau măsuri dispuse de către instanţa de fond la termenul la care s-a procedat şi la judecarea cauzei în fond, cei doi inculpaţi aveau obligaţia de a invoca nerespectarea principiilor sus-menţionate, prin motivele de apel sau la primul termen de judecată în apel cu procedura completă, lucru care în cauză nu s-a întâmplat.
Din examinarea dosarului de apel rezultă că doar inculpata M.G. a formulat în scris motive de apel, fără însă a invoca nerespectarea principiilor sus-menţionate de către instanţa de fond, iar atât ea, cât şi celălalt inculpat au solicitat doar redozarea pedepsei, aspect care rezultă din practicaua deciziei recurate.
Este adevărat că în recurs cei doi inculpaţi au susţinut că ar fi reiterat în apel solicitarea de audiere a martorilor şi a părţilor vătămate, însă această susţinere nu se regăseşte în practicaua deciziei recurate, care face pe deplin dovada celor consemnate până la proba contrarie.
în concluzie, cu referire la critica formulată de inculpatul M.I., deşi ea este întemeiată, în sensul că instanţa de fond avea obligaţia de a proceda la audierea nemijlocită a martorilor şi a părţii vătămate, ea nu poate fi primită ca motiv de recurs, căci nulitatea hotărârii primei instanţe sub acest aspect are un caracter relativ şi nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu acoperirea neregularităţilor comise de prima instanţă.
în ce priveşte cea de a doua critică privind individualizarea pedepsei, comună de altfel cu aceea formulată de inculpata M.G., Curtea a apreciat că pedepsele aplicate inculpaţilor au fost corect individualizate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins ambele recursuri ca nefondate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală. (A.D.)
