Judecată. Recuzare. Incheiere prin respingere. Regimul căii de atac.
| Comentarii |
|
încheierea prin care instanţa s-a pronunţat asupra unei cereri de recuzare nu poate fi atacată separat, ci este supusă căii de atac o dată cu fondul cauzei.
Prin încheierea din 29 februarie 2000, pronunţată în dosarul nr.16/2000, Tribunalul Ialomiţa a respins, ca nefondată, cererea de recuzare a judecătorului M.T., formulată de inculpatul A.P.L., motivat de faptul că nu sunt întrunite condiţiile art.47 alin.2 C.pr.pen., întrucât împrejurarea că judecătorul în cauză a mai soluţionat cereri de prelungire a duratei arestării preventive nu atrage incompatibilitatea acestuia.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul A.P.L. Recursul este inadmisibil.
Potrivit art.52 alin.6 C.pr.pen., încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse nici unei căi de atac.
Având în vedere că normele de procedură sunt de strictă interpretare, rezultă că încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este supusă căii de atac o dată cu fondul cauzei, după cum rezultă din dispoziţiile art.3851 alin.3 C.pr.pen., care prevăd că recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii.
Această împrejurare rezultă şi din faptul că atunci când legiuitorul a socotit că încheierea poate fi atacată separat cu recurs, a prevăzut în mod expres acest lucru, cum este cazul căii de atac contra încheierii privind măsurile preventive, reglementată de dispoziţiile art.141 C.pr.pen.
(Secţia a ll-a penală, decizia nr.314/2000)
NOTĂ: Soluţia Curţii este în acord cu interpretarea dată dispoziţiilor art.52 alin.ultim C.pr.pen. atât de către doctrină, căt şi de jurisprudenţă (a se vedea în acest sens dec. penală nr.361/1995 a C.A.B. secţia a ll-a penală, publicată în Culegere de practică judiciară penală 1995-Ed.Continent XXI - pag.210; dec.pen. nr.1/1996 şi nr.124/1996 ale C.A.B. - secţia a ll-a penală, publicate în Culegere de practică judiciară penală 1996 - Ed.Holding Reporter -pag.286; dec.pen. nr.586/1998 a C.A.B. secţia a ll-a penală, publicată în Culegere de practică judiciară penală 1998-Ed.AII Beck- pag.261; dec.pen. nr.687/1999 a C.A.B. secţia I penală, cu notă critică, publicată în Culegere de practică judiciară în materie penală 1999- Ed.Rosetti - pag.447).
Intr-o opinie contrară s-ar putea susţine că omisiunea cuprinsă în art.52 alin.ultim C.pr.pen., în sensul de a se preciza expres calea de atac şi caracterul său separat, este doar o scăpare a legiuitorului, care nu corespunde intenţiei sale. Credem că situaţiile în care obiectivitatea şi imparţialitatea subiecţilor procesuali oficiali este pusă sub semnul întrebării reclamă nu numai o soluţionare rapidă, ci şi definitivă; acest mod de abordare preîntâmpină situaţiile în care ulterior, în căile de atac, aşadar mult mai târziu faţă de momentul soluţionării „în primă instanţă" a cererii de recuzare, se constată că soluţia iniţială, de respingere a cererii de recuzare a fost netemeinică şi nelegală. Constatarea vătămării intereselor şi drepturilor legale ale persoanei care a formulat cererea va putea avea drept consecinţă inclusiv desfiinţarea soluţiei dată cauzei pe fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, afectându-se astfel, în mod esenţial, celeritatea rezolvării conflictului de drept penal dedus judecăţii.
în acelaşi sens ar putea fi invocat şi un argument de interpretare, a aceluiaşi art.52 alin.ultim C.pr.pen. raportat la art.361 alin.2, respectiv art.3851 alin.2. C.pr.pen. De vreme ce, potrivit ultimelor texte legale menţionate, încheierile pot fi atacate cu apel, respectiv- recurs, însă numai o dată cu fondul, respectiv cu sentinţa sau decizia recurată, apare ca inutilă preocuparea legiuitorului de a se referi la posibilitatea atacării încheierii prin care s-a soluţionat cererea de recuzare, câtă vreme interpretarea dată dispoziţiilor art.52 alin.ultim C.pr.pen. ar conduce practic la acelaşi rezultat.
Desigur, argumentul folosit şi în motivarea soluţiei analizate, în sensul că, atunci când a dorit ca încheierile să fie atacate separat, legiuitorul a prevăzut-o expres, pare de neînlăturat. Este motivul pentru care, de lege ferenda, apreciem că se impune o precizare expresă a legiuitorului în ce priveşte atacarea încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, venind eventual şi cu alte precizări necesare în materia recuzării, cum ar fi de pildă cu privire la compunerea completului care soluţionează cererea de recuzare sau la recuzarea instanţei de recurs.(Judecator Ionut-Mihai Matei)
