JUDECATĂ. RECUZARE. INCOMPATIBILITATE. CONSECINŢE.
| Comentarii |
|
Prin introducerea cererii de recuzare a membrilor completului de judecată, instanţa devine incompatibilă.
Continuându-se activitatea procesuală după introducerea cererii de recuzare sunt încălcate dispoziţiile legale relative la compunerea instanţei, iar nerespectarea acestora este sancţionată cu nulitate absolută, conform art.197 alin.2 C.pr.pen.
Prin încheierea de şedinţă din 26.09.2000 a Tribunalului Teleorman, pronunţată în dosarul nr.3420/2000, privind pe inculpatul R.I., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă - prev.de art.257 C.pen., s-a dispus admiterea cererii formulate de procuror, menţinerea şi prelungirea
duratei arestării preventive a inculpatului pe o durată de 30 de zile, de la 30.09.2000 la 29.10.2000, scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea cererii de recuzare a întregului tribunal.
împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs inculpatul, invocând încălcarea de către Tribunal a dispoziţiilor relative la compunerea instanţei (constând în aceea că a continuat activitatea procesuală după introducerea cererii de recuzare), prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute.
Recursul este fondat.
Din practicaua încheierii de şedinţă recurată, rezultă că, la termenul din 26.03.2000, la apelul făcut în şedinţă publică a răspuns inculpatul R.I., în stare de arest preventiv şi asistat de avocat.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care avocatul a depus la dosar o cerere de recuzare a Tribunalului Teleorman, solicitând scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea cererii de recuzare. Instanţa a luat act de cererea de recuzare a întregului tribunal, însă a apreciat că se poate pronunţa cu privire la cererea de prelungire a duratei arestării preventive a inculpatului şi s-a pronunţat în sensul prelungirii acesteia cu 30 zile.
Procedând astfel, instanţa a continuat activitatea procesuală după introducerea cererii de recuzare, respectiv după ce a devenit incompatibilă.
Dispoziţiile care reglementează incompatibilitatea sunt privitoare la compunerea instanţei şi nerespectarea acestora se sancţionează cu nulitatea absolută.
Pe de altă parte, este de menţionat că prelungirea duratei arestării preventive, dispusă în mod legal de instanţa competentă a expirat la 30.09.2000, iar Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată după această dată, respectiv la 6.10.2000, pentru judecarea recursului, situaţie în care o nouă . prelungire a duratei arestării preventive a inculpatului nu mai poate fi luată în discuţie.
în consecinţă, în baza art.38515 pct.2 lit.d C.pen., Curtea va admite recursul inculpatului, va casa în parte încheierea de şedinţă şi, rejudecând, va respinge cererea de prelungire a duratei arestării preventive şi va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Opinie separată
Un judecător nu devine incompatibil decât în urma soluţionării unei cereri de recuzare, iar nu din momentul depunerii unei astfel de cereri.
Se ignoră art.52 alin.4 C.pr.pen., care stabileşte că, în caz de admitere a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
Numai legea poate stabili cazurile în care cursul justiţiei poate fi întrerupt, cum este cazul problematicii strămutării, dar nu şi a recuzării.
Aşa fiind, deoarece recuzarea a fost respinsă, măsura de prelungire a arestului preventiv luat până la 29.10.2000 nu încalcă nici o dispoziţie legală.
(Secţia a ll-a penală, decizia nr. 1671/2000) NOTĂ: în opinia noastră soluţia este greşită. în opinia separată s-a susţinut, în mod corect, credem, că se ignoră dispoziţiile art.52 alin.4 C.pr.pen.
într-adevăr, sub aspect procedural, legea (art.52 alin.2 Cod. pr. penală) arată că examinarea cererii de recuzare se face de îndată.
Legiuitorul nu a prevăzut, în această situaţie, un caz de suspendare a judecării.
Dimpotrivă, pentru a nu exista îndoială asupra actelor ori măsurilor dispuse în cauză până în momentul admiterii recuzării, legea arată că instanţa va stabili în ce măsură acestea se menţin.
Legea se referă la acte şi măsuri dispuse în cauză până în momentul admiterii recuzării, deci până la soluţionarea cererii şi nu până la momentul formulării acestei cereri.
Pe de altă parte, credem că hotărârea este discutabilă şi referitor la menţionarea incompatibilităţii, la care se face referire în considerentele deciziei.
în literatura de specialitate (V.Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1980, pag.278-280; I.Neagu - Drept procesual penal - Editura Academiei R.S.R., Bucureşti 1988, pag.243) s-a arătat că incompatibilitatea este o instituţie care nu este subsumată noţiunii de „compunere a instanţei", aceasta din urmă fiind o problemă ce priveşte procesul (penal sau civil), ca activitate judiciară.
Fiind instituţii distincte, au regim sancţionator diferit: astfel, în cazul compunerii greşite a instanţei, sancţiunea este nulitatea absolută, în conformitate cu art.197 alin.2 C.pen., iar în cazul incompatibilităţii sancţiunea este nulitatea relativă, prev.de art.197 alin.1 şi 4.
Este diferit, de asemenea, regimul de constatare a încălcării dispoziţiilor legale privitoare la instituţiile pe care le analizăm.
Un alt argument în sprijinul acestei opinii sunt dispoziţiile art.52 alin.4 C.pr.pen., la care s-a făcut deja referire. Potrivit acestui text de lege, organul judiciar are posibilitatea ca, în cazul unei incompatibilităţi constatate, să menţină actele îndeplinite ori măsurile dispuse, ceea ce conduce la concluzia că sancţiunea pe care o atrage incompatibilitatea este nulitatea relativă şi nu cea absolută. (Judecator Ioana Surdescu)
