Judecata. Rolul activ al instantei. Aflarea adevărului
| Comentarii |
|
Potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, iar, potrivit art. 4 din Codul de procedură penală, instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
în vederea aflării adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească o cauză sub toate aspectele pe bază de probe, sarcina administrării acestora revenind în faza de judecată instanţei.
în situaţia în care inculpatul are o atitudine de nerecunoaştere a faptei care i se impută, obligaţia instanţei este de a depune toate diligentele pentru administrarea celorlalte probatorii, chiar şi în situaţia în care inculpatul nu ar insista în aceasta, căci o asemenea activitate este esenţială pentru aflarea adevărului în cauză.
(Decizia nr. 493 din 10 martie 2004 - Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 1500 din 11 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, în baza art. 26, raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal, inculpatul T.M. a fost condamnat la 4 ani închisoare.
în baza art. 83 din Codul penal, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 9 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1271/1998 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, care a fost cumulată cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca în final inculpatul să execute 4 ani şi 9 luni închisoare.
In baza art. 88 din Codul penal, s-a dedus prevenţia de la 9.05.1996 la 15.04.1997 şi s-a dispus arestarea inculpatului conform art. 350 din Codul de procedură penală.
în baza art. 26, raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul S.Ş. la
4 ani închisoare.
în baza art. 350 din Codul de procedură penală, s-a dispus arestarea inculpatului.
în baza art. 26, raportat la art. 208 - 209 alin. 1 lit. a), f) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul S.N. la 4 ani închisoare.
în baza art. 350 din Codul de procedură penală, s-a dispus arestarea inculpatului.
în baza art. 116 din Codul penal, s-a interzis inculpatului S.N. dreptul de a se afla în Bucureşti pe o durată de 2 ani.
în baza art. 14, raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, s-a luat act că nu s-au formulat pretenţii civile în cauză.
în fapt, s-a reţinut că, la data de 24.08.2001, poliţişti din cadrul DGPMB -Serviciul Poliţiei Judiciare, aflându-se în misiune ordonată pentru depistarea şi prinderea în flagrant a hoţilor ce fură din genţi şi buzunare, în jurul orelor 7,00, în timp ce se aflau în staţia RATB "Vasile Milea", s-au sesizat că un grup format din 6 bărbaţi şi o femeie urmăreau atent genţile şi buzunarele persoanelor ce se aflau în staţie.
Din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie cu această ocazie rezultă că cele 7 persoane, care, ulterior, au fost identificate ca fiind M.E., C.C., M.I., S.E., T.M., S.N. şi S.Ş., au urcat în autobuzul 105 pe la uşa din mijloc şi au mers până la staţia "Grozăveşti", timp în care au încercat să fure de la mai mulţi călători, însă nu au reuşit.
De la staţia "Drumul Taberei" au traversat strada şi s-au urcat în troleibuzul nr. 69, mergând până la staţia RATB "Favorit".
De aici, s-au urcat în autobuzul 168 şi, între staţiile "Favorit" şi "Orizont", în dreptul uşii de la mijloc, au înconjurat-o pe N.l. care avea o geantă pe umăr şi, profitând de neatenţia acesteia şi de aglomeraţia pe care au creat-o, M.E. a sustras din geanta părţii vătămate un portofel de culoare albastră pe care imediat l-a pasat lui C.C.
în momentul în care cele 7 persoane au coborât la staţia RATB "Orizont" poliţiştii i-au imobilizat, atenţionând-o totodată pe partea vătămată cu privire la cele întâmplate, care, după .ce s-a controlat, a declarat verbal că i s-a furat din geantă un portofel ce conţinea suma de 7.000 lei, buletinul de identitate şi înscrisuri personale.
în momentul imobilizării, C.C. a reuşit să arunce portofelul peste gard în curtea unei unităţi militare, fiind recuperat şi restituit părţii vătămate.
Prin Rechizitoriul nr. 2745/P/2001 al Tribunalului Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a unora dintre făptuitori şi s-a disjuns cauza faţă de inculpaţii S.Ş., T.M. şi S.N., întrucât aceştia s-au sustras urmăririi penale.
Fiind audiaţi în faza de urmărire penală, iar inculpatul T.M. şi în cadrul cercetării judecătoreşti, cei trei inculpaţi nu au recunoscut că l-au ajutat pe M.E. la săvârşirea infracţiunii, T.M. declarând că nu cunoaşte nici o persoană din grupul care a fost reţinut de poliţie din autobuzul 168.
Aceste susţineri au fost înlăturate de prima instanţă, care a apreciat că nu sunt decât simple afirmaţii, nesusţinute de materialul probator administrat în cauză şi în special de procesul-verbal întocmit de organele de poliţie, fiind evident că inculpaţii se cunoşteau, s-au deplasat cu mai multe mijloace de transport iar în autobuzul 168 au exercitat acte de înlesnire a sustragerii de către M.E. a portofelului aparţinând părţii vătămate N.l.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii S.N. şi T.M.
Inculpatul T.M. a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea audierii martorilor, arătând că prima instanţă nu a insistat în desfăşurarea cercetării judecătoreşti, ci şi-a însuşit punctul de vedere al parchetului, fără a depune diligenţe pentru aducerea martorilor în instanţă.
Prin Decizia penală nr. 1514/A din 31.10.2003 a Tribunalului Bucureşti -Secţia a ll-a penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în cauză.
în ce-l priveşte pe inculpatul T.M., aşa cum rezultă şi din practicaua sentinţei, reprezentantul Ministerului Public şi apărătorii inculpaţilor nu s-au opus la renunţarea audierii martorilor D.G. şi F.R.
Măsura luată de către instanţă a fost legală în raport de împrejurarea că martorii au fost citaţi pentru mai multe termene, însă nu s-au prezentat, astfel că au fost avute în vedere declaraţiile date în faza de urmărire penală.
în ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, aceasta a fost corect individualizată, avându-se în vedere pericolul social al faptei, modalitatea de săvârşire, atitudinea de nerecunoaştere, precum şi împrejurarea că acesta este recidivist.
în privinţa inculpatului S.N., tribunalul a constatat că pedeapsa aplicată acestuia a fost corect individualizată, avându-se în vedere pericolul social al faptei, modalitatea de săvârşire, precum şi starea de recidivă în care se află.
împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul T.M., solicitând a se dispune în principal achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, iar în subsidiar redozarea pedepsei.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, a cazurilor de casare în care acestea se încadrează, respectiv art. 3859 alin. 1 pct. 14 şi 18 din Codul de procedură penală, dar şi a cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, în condiţiile art. 3859 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul este fondat, însă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, iar, potrivit art. 4 din Codul de procedură penală, instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
în vederea aflării adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, sarcina administrării acestora revenind în faza de judecată instanţei.
Pe de altă parte, judecata se desfăşoară în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, ceea ce înseamnă că instanţa este obligată să administreze ea însăşi probele deja administrate în faza de urmărire penală.
Examinând dosarul de fond, Curtea a constatat că prima instanţă a încălcat toate aceste principii care guvernează desfăşurarea procesului penal sau, după caz, faza de judecată.
Astfel, deşi inculpatul, fiind audiat de către instanţă, şi-a menţinut poziţia de nerecunoaştere a faptei, instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei, la acelaşi termen la care inculpatul a fost audiat, fără a manifesta rol activ şi fără a depune în continuare diligenţe pentru readministrarea probelor din cursul urmăririi penale.
Dimpotrivă, instanţa de fond a pus ea însăşi în discuţie renunţarea la audierea martorilor din rechizitoriu, atitudine inoportună faţă de poziţia procesuală a inculpatului. Această dispoziţie procedurală înscrisă în art. 329 din Codul de procedură penală îşi găseşte aplicabilitatea în situaţia în care probatoriile administrate în cauză sunt suficiente, fiind astfel inutilă suplimentarea lor. Este, de pildă, cazul în care inculpatul recunoaşte fapta pentru care este trimis în judecată, iar probatoriile administrate până în acel moment conturează vinovăţia acestuia.
în situaţia în care, cum este şi cazul în speţă, inculpatul are o atitudine de nerecunoaştere a faptei ce i se impută, obligaţia instanţei este de a depune toate diligenţele pentru administrarea celorlalte probatorii, chiar şi în situaţia în care inculpatul nu ar insista în aceasta, căci o asemenea activitate este esenţială pentru aflarea adevărului în cauză.
Desigur, în măsura în care administrarea directă şi nemijlocită a anumitor probe nu mai este posibilă, cum este situaţia martorilor care nu mai pot fi audiaţi,se poate face aplicarea art. 327 din Codul de procedură penală, ţinându-se seama de depoziţiile date în cursul urmăririi penale.
Pentru aceasta însă trebuie să rezulte că instanţa a făcut toate demersurile necesare în vederea administrării directe şi nemijlocite a acestor probe, cum ar fi, de exemplu, citarea persoanelor a căror audiere este necesară cu mandate de aducere, aflarea noilor domicilii (în cazul în care rezultă că acestea nu mai locuiesc la adresele iniţiale).
Or, în speţă, deşi instanţa a dispus citarea părţii vătămate şi a martorilor din acte până la termenul la care inculpatul a fost audiat, ea nu a insistat nici până la acest moment şi nici ulterior în aducerea respectivelor persoane în faţa instanţei prin emiterea unor mandate de aducere.
în plus, potrivit celor deja expuse anterior, având în vedere poziţia procesuală a inculpatului, instanţa nu putea admite renunţarea la audierea martorilor din acte şi cu atât mai puţin să pună ea însăşi în discuţie acest aspect.
în aceste condiţii, menţiunea din practicaua sentinţei recurate, în sensul că "instanţa renunţă la audierea martorilor considerând că probele sunt complete, iar aceasta a devenit inutilă soluţionării cauzei", este contrară legii, încălcându-se astfel toate principiile sus-menţionate, iar hotărârea astfel pronunţată este supusă casării, în condiţiile art. 3859 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală.
Prin urmare, ţinând seama de efectul devolutiv al recursului şi de limitele acestuia, Curtea a casat nu doar hotărârea instanţei de fond, ci şi hotărârea tribunalului, care în mod nelegal a validat-o şi a trimis cauza pentru rejudecare la prima instanţă, însă numai cu privire la recurentul inculpat T.M.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere cele expuse anterior, manifestând rol activ în lămurirea cauzei sub toate aspectele în ceea ce-l priveşte pe inculpatul T.M., procedând la audierea părţilor vătămate, a martorilor din acte şi, eventual, la audierea directă şi nemijlocită a celorlalţi participanţi la fapta imputată inculpatului, care deja au fost condamnaţi anterior prin hotărâri rămase definitive.
