Plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Stabilirea competenţei după calitatea persoanelor în faza de urmărire penală
| Comentarii |
|
Intrucât competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor organe de urmărire penală de grad diferit, fiind vorba despre o infracţiune presupus săvârşită de către un notar public, cercetările în cauză urmau a fi făcute de către organul de urmărire penală superior în grad, în speţă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în condiţiile art. 45, 35 alin. 1 şi art. 281 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală.
Dacă rezoluţia atacată de petent a fost dată de un organ necompetent, va fi admisă plângerea şi infirmate toate soluţiile date în cauză de procurori.
(Decizia nr. 2799/A din 18 decembrie 2003 - Secţia a Il-apenală)
Prin Sentinţa penală nr. 1141 din 17 iunie 2002 a Judecătoriei Giurgiu, a fost respinsă plângerea formulată de petentul B.E. împotriva rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, pronunţată în Dosarul nr. 486/P/2001.
S-a reţinut că prin rezoluţia sus-menţionată s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale faţă de B.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 288, 290, 291 şi 292 din Codul penal, soluţie întemeiată pe dispoziţiile art. 228 alin. 6 din Codul de procedură penală şi art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală.
S-a constatat astfel din actele premergătoare efectuate în cauză lipsa laturii obiective, respectiv a elementului material, pentru infracţiunile prevăzute de art. 288, 290 şi 291 din Codul penal, respectiv lipsa laturii subiective, sub forma vinovăţiei cerute de lege, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 291 din Codul penal.
împotriva acestei soluţii petentul a formulat, conform art. 278 din Codul penal, plângeri, care au fost respinse succesiv de parchetele de pe lângă Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Giurgiu şi, respectiv, Curtea de Apel Bucureşti, constatându-se că măsura luată de procuror este temeinică şi legală.
Având în vedere dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi cele mai sus reţinute, pe baza actelor aflate la dosar, instanţa de fond a constatat că prin rezoluţia procurorului pusă în discuţie s-au respectat dispoziţiile art. 228 din Codul de procedură penală, iar, în fond, s-a făcut o analiză corespunzătoare a actelor premergătoare începerii urmăririi penale.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel petentul, apel care a fost respins ca tardiv prin Decizia penală nr. 49 din 5.02.2003 a Tribunalului Giurgiu.
Această din urmă decizie a fost la rândul ei casată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, prin Decizia penală nr. 780 din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a Il-a penală, constatându-se că petiţionarul a introdus calea de atac a apelului în termenul prevăzut de lege.
Cu ocazia rejudecării apelului, prin Decizia penală nr. 642 din 15.10.2003 a Tribunalului Giurgiu, acesta a fost respins ca nefondat.
Tribunalul a menţinut motivarea instanţei de fond.
împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs petiţionarul, susţinând, în principal, că unul dintre judecătorii care au pronunţat Decizia nr. 49/2003, prin care s-a soluţionat pentru prima dată apelul declarat de petiţionar, a participat şi la rejudecarea apelului său, dispusă în urma casării deciziei sus-menţionate de către Curtea de Apel Bucureşti.
A solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Giurgiu, criticând motivarea rezoluţiei date de procuror în cauză.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, cât şi a motivelor care pot fi luate în considerare din oficiu, în condiţiile art. 3859 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, însă pentru următoarele considerente:
în ce priveşte primul motiv de recurs formulat de petent, Curtea a constatat că, într-adevăr, unul dintre judecătorii care au luat parte la prima soluţionare a apelului petentului (prin Decizia nr. 49/2003 a Tribunalului Giurgiu) a participat şi la rejudecarea acestuia (prin Decizia penală nr. 642/2003 a Tribunalului Giurgiu).
Cu toate acestea însă cea de-a doua hotărâre pronunţată în cauză nu este supusă casării, în condiţiile în care cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 1 din Codul de procedură penală are în vedere imposibilitatea de a participa la rejudecarea unei cauze a judecătorului care a pronunţat hotărârea casată, înţelegând prin aceasta o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Or, în speţă, prin prima decizie a Tribunalului Giurgiu, care ulterior a fost casată de către instanţa de recurs, nu a fost soluţionat apelul pe fondul său, acesta fiind respins practic pe cale de excepţie, constatându-se în mod greşit că acesta este tardiv.
Abia cu ocazia rejudecării apelul a fost soluţionat pe fondul său, fiind respins ca nefondat.
în aceste condiţii, Curtea a apreciat că judecătorul care a participat şi la rejudecarea cauzei nu se afla în situaţia de incompatibilitate sus-menţionată, astfel încât critica petiţionarului este nefondată.
în ce priveşte cealaltă critică, Curtea a constatat că din plângerea formulată de petiţionar rezultă că acesta a reclamat săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288, 290, 291 şi 292 din Codul penal de către numiţii B.M. (fratele său) şi N.P. (concubina fratelui său), susţinând, în esenţă, că aceştia au procedat la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare referitor la casa părintească a petentului, precum şi la suprafaţa de 3.400 mp, în condiţiile în care numitul B.M. dobândise printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat anterior cu tatăl său doar suprafaţa de 1.000 mp.
Curtea a reţinut că organele judiciare, fiind sesizate cu o plângere, sunt obligate să o încadreze în drept ele însele, nefiind ţinute aşadar de încadrarea pe care persoana care face plângerea o dă faptelor expuse în plângere.
Prin urmare, organul de urmărire penală avea obligaţia de a stabili, în urma situaţiei de fapt reclamate de petent, care sunt infracţiunile pentru care urmează a se efectua cercetări şi, corespunzător, care sunt persoanele faţă de care aceste cercetări se vor efectua, cu observarea şi respectarea normelor de competenţă prevăzute de Codul de procedură penală.
în loc să procedeze astfel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu a cercetat plângerea petentului exclusiv sub aspectul infracţiunilor menţionate de acesta în plângere, omiţând să observe că ceea ce se reclamă în fapt este încheierea unui contract de vânzare-cumpărare privind o suprafaţă de teren mai mare decât cea pe care vânzătorul o putea justifica cu acte.
Astfel, din acest contract de vânzare-cumpărare, autentificat de notarul public U.M. prin încheierea de autentificare nr. 1413 din 4.07.2000, rezultă că numitul B.M. a vândut cumpărătoarei N.P. un teren în suprafaţă de 3.361,423 mp, menţionându-se în contract că imobilul înstrăinat a fost dobândit de vânzător de la B.T. pe baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2610/1990.
Or, acest din urmă contract se referea exclusiv la suprafaţa de 1.000 mp, existând aşadar o diferenţă între suprafaţa deţinută cu acte de B.M. şi cea pe care el a înstrăinat-o ulterior prin contractul de vânzare-cumpărare pus în discuţie.
Cum încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare a fost realizată de către un notar public, rezultă că cercetările parchetului trebuiau să se refere şi la acesta din urmă, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din Codul penal, aflată în conexitate cu celelalte infracţiuni reclamate de petent în plângere.
în mod corespunzător, parchetul trebuia să constate că, întrucât competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor organe de urmărire penale de grad diferit, fiind vorba despre o infracţiune presupus săvârşită de către un notar public, cercetările în cauză urmau a fi făcute de către organul de urmărire penală superior în grad, în speţă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în condiţiile art. 45, 35 alin. 1 şi art. 281 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că prin hotărârile pronunţate în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii, fiind afectat astfel de cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală, întrucât rezoluţia atacată de petent a fost dată de un organ necompetent, sens în care recursul petentului a fost admis, au fost casate ambele hotărâri şi, în fond, a fost admisă plângerea acestuia, au fost infirmate toate soluţiile pronunţate în sistemul Ministerului Public în legătură cu plângerea respectivă, începând cu Rezoluţia nr. 486/P/2001 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, trimiţându-se cauza la organul de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru a se face cercetări atât faţă de persoanele indicate de petiţionar în plângere, cât şi faţă de notarul public care a întocmit actul în litigiu sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 288, 289, 290, 291 şi 292 din Codul penal.
Cheltuielile judiciare în prezentul recurs rămân în sarcina statului.
