Plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale. Hotărâre judecătorească. Cale de atac
| Comentarii |
|
Hotărârea prin care instanţa de fond se pronunţă asupra plângerii formulate împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată numai cu recurs.
(Decizia nr. 1439 din 2 octombrie 2001 - Secţia a ll-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 331 din 09.03.2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea petiţionarului T.G. împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în ceea ce priveşte accidentul de muncă suferit de petiţionar.
S-a reţinut că petiţionarul a fost angajat al S.C. "E." S.R.L., firmă având ca obiect de activitate recuperarea aluminiului, prin topirea acestuia, şi comercializarea lingourilor astfel obţinute. La data de 03.06.1999, petiţionarul, împreună cu un alt angajat, a turnat aliaj într-un lingou, iar în momentul în care se pregătea pentru a doua turnare, ca urmare a existenţei în jur a unor picături de apă, aliajul a explodat, petiţionarul suferind leziuni ce au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale, în baza art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 lit. b) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte accidentul de muncă suferit de petiţionar, şi disjungerea cercetărilor, în baza art. 38 din Codul de procedură penală, faţă de N.G., referitor la infracţiunea prevăzută de art. 289 din Codul penal.
în plângerea sa, petiţionarul a arătat că vinovată de producerea accidentului este societatea unde lucra.
Prin Decizia penală nr. 914/A din 15.06.2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală a respins ca nefondat apelul petiţionarului.
S-a reţinut că în cauză nu există o faptă prevăzută de legea penală, întrucât firma sus-menţionată a respectat măsurile prevăzute de lege referitoare la protecţia muncii, astfel încât nu a creat un pericol iminent de accidentare sau îmbolnăvire profesională a vreunei persoane încadrate.
împotriva acestor hotărâri a declarat recurs petiţionarul T.G.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit art. 1401 din Codul de procedură penală, în cazul plângerilor formulate împotriva rezoluţiei procurorului, hotărârea instanţei de fond poate fi atacată numai cu recurs. Cum, în cauză, petiţionarul a atacat hotărârea instanţei de fond, rezultă că el nu mai putea declara recurs.
Faptul că, în mod greşit, tribunalul a soluţionat cererea prin care a fost sesizat ca pe un apel nu dă dreptul petiţionarului la recurs împotriva acestei decizii.
în mod corect, tribunalul trebuia să soluţioneze sesizarea petiţionarului ca pe un recurs, dar faptul că nu a procedat aşa nu poate duce la situaţia în care o cauză pentru care nu este prevăzută decât o cale de atac să fie soluţionată prin două căi de atac.
Curtea nu poate admite recursul petiţionarului, nu poate casa decizia şi nu poate trimite cauza spre rejudecare la tribunal, întrucât, în această situaţie, ar însemna să se considere competentă să soluţioneze recursul.
NOTĂ:
Soluţia este greşită.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 02.12.1997, s-a statuat că dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care închid calea persoanei, nemulţumită de soluţia dată plângerii sale de către Ministerul Public, de a se adresa justiţiei, conform art. 21 din Constituţie, "care urmează a se aplica direct".
Deşi dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală au fost declarate, în limitele sus-arătate, neconstituţionale, legiuitorul nu s-a "grăbit" să reglementeze prin norme procedurale accesul la justiţie în această materie, astfel încât s-a ajuns la o practică neunitară atât în ceea ce priveşte soluţiile ce pot fi date unei asemenea plângeri, cât şi referitor la felul hotărârii prin care instanţa o soluţionează sau calea de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei hotărâri.
Credem că, în lipsa unor dispoziţii exprese, determinarea felului hotărârii prin care se soluţionează plângerea, respectiv a căii de atac, se poate face prin raportare la normele procedurale de drept comun.
Astfel, potrivit art. 311 din Codul de procedură penală, hotărârile judecătoreşti se împart în: sentinţe, decizii şi încheieri. Cum deciziile sunt specifice căilor de atac, rezultă că plângerile întemeiate pe dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală pot fi soluţionate prin sentinţă sau încheiere.
Sentinţa este acea hotărâre judecătorească prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza. Prin excludere, celelalte sunt încheieri.
Este evident că, pronunţând o soluţie de admitere sau respingere a plângerii, instanţa soluţionează fondul cauzei, care îl reprezintă tocmai plângerea formulată, în consecinţă, hotărârea prin care instanţa de fond soluţionează plângerea este o sentinţă.
în ce priveşte calea de atac ce poate fi exercitată împotriva sentinţei primei instanţe, dispoziţiile art. 361 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc regula că sentinţele pot fi atacate cu apel. Excepţiile de la regulă (respectiv ipotezele în care sentinţele pot fi atacate cu recurs) sunt enumerate în acelaşi articol şi nu-şi găsesc aplicarea în situaţia analizată, căci, potrivit celor deja arătate, admiţând sau respingând plângerea, prima instanţă o soluţionează pe fond, nefiind vorba despre o dezinvestire.
în consecinţă, sentinţele vor putea fi atacate cu apel, iar deciziile date în apel, cu recurs, conform art. 3851 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală.
Se poate discuta, desigur, asupra oportunităţii ambelor căi ordinare de atac în această materie, însă ea reprezintă o problemă de lege ferenda, asupra căreia legiuitorul se va pronunţa atunci când va reglementa întreaga procedură a plângerii împotriva actelor procurorului.
Revenind la speţa analizată, soluţia Curţii, de respingere a recursului ca inadmisibil, este greşită. Se folosesc în motivare argumente străine cauzei, căci nu se pot aplica prin analogie dispoziţiile art. 1401 din Codul de procedură penală care, deşi se referă tot la o situaţie în care avem de-a face cu o plângere împotriva unei măsuri luate de procuror, au în vedere exclusiv materia măsurilor preventive, fiind de strictă interpretare.
Pe de altă parte, însăşi Curtea realizează "dilema" în care se află, căci, pentru a fi consecventă cu propria opinie (în sensul că singura cale de atac în această materie este recursul), ar fi trebuit ca tribunalul să se fi constituit ca instanţă de recurs, ceea ce nu s-a întâmplat, sens în care cauza ar fi trebuit trimisă spre rejudecare. O asemenea soluţie impunea însă admiterea recursului (şi, implicit, recunoaşterea a două căi de atac!), iar nu respingerea sa ca inadmisibil.
Oricum am analiza, soluţia Curţii este nelegală, creându-se o situaţie în care, practic, părţii nemulţumite de soluţia instanţei de fond i s-a recunoscut calea apelului, negându-i-se şi calea recursului împotriva deciziei instantei de apel.
