RECURS. CAZUL DE CASARE PREVĂZUT DE ART. 385^9 PCT. 10 COD PROCEDURĂ PENALĂ. NEPRONUNŢARE ASUPRA UNOR MOTIVE DE APEL.
| Comentarii |
|
Nepronunţarea asupra unui motiv de apel care se referă la un drept ori la o facultate acordată de lege părţilor sau care avea influenţă asupra soluţionării cauzei, reprezintă, practic, o nepronunţare asupra unei cereri esenţiale, de natură să influenţeze asupra soluţiei procesului şi constituie cazul de casare al hotărârii prevăzut de art. 385^9 pct. 10 Cod procedură penală.
Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra motivelor de apel referitoare la nulitatea actelor procedurale, la inexistenţa plângerii prealabile a părţii vătămate şi la neefectuarea cercetării judecătoreşti, cad sub incidenţa art. 385^9 pct. 10 Cod procedură penală, care se ia în considerare, întotdeauna din oficiu.
Această nepronunţare echivalează cu o nerezolvare a fondului - soluţia fiind cea impusă de art. 38515 pct. 2 lit. c Cod procedură penală - admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Prin sentinţa penală nr. 281 din 9.02.1998, pronunţată de Judecătoria Buftea, în baza art. 305 lit. c Cod penal a fost condamnat inculpatul S.M. la 6 luni închisoare şi s-a constatat graţiată în întregime pedeapsa aplicată, în temeiul art. 1 din Legea nr. 137/1997.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanta de fond a reţinut că inculpatul a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei M.A., în cuantum de 1.000.000 lei lunar, însă acesta, cu rea credinţă, nu a plătit pensia mai mult de două luni, având o sumă restantă de 10.800.000 lei.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.M., criticând-o pentru nelegalitate, deoarece au fost încălcate dispoziţiile art. 222 şi 228 Cod penal, la termenul din 15.11.1997 când, deşi părţile au fost prezente, nu s-au luat declaraţiile acestora şi nu s-a avut în vedere că neplata pensiei nu s-a datorat relei credinţe a inculpatului.
Prin decizia penală nr. 1.301/A/21.10.1998, Tribunalul Bucureşti a respins apelul inculpatului, reţinând că instanţa de fond a stabilit corect vinovăţia, iar la individualizarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal.
împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul S.M.
Recursul este nemotivat, iar inculpatul, deşi citat, nu a fost prezent la dezbateri.
Examinând hotărârile, Curtea constată că hotărârea pronunţată în apel este supusă casării conform art. 385^9 pct. 10 Cod procedură penală, care potrivit art. 385^9 alin. 3 Cod procedură penală, se ia în considerare totdeauna din oficiu.
Astfel, deşi în motivele de apel formulate în scris şi susţinute oral, inculpatul a invocat o serie de nulităţi, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 222 şi 228 Cod procedură penală, în sensul că începerea urmăririi penale s-a dispus prin proces-verbal în loc de rezoluţie, că nu există plângerea prealabilă a părţii vătămate, că nu s-a efectuat cercetare judecătorească, şi că a fost condamnat greşit, fără să se facă dovada relei-credinţe, instanţa de apel nu a răspuns la nici una din aceste critici, mulţumindu-se să reţină că instanţa a stabilit corect fapta şi vinovăţia inculpatului, iar individualizarea pedepsei este temeinică.
în aceste condiţii, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale ale inculpatului (motivele de apel formulate), ci cu privire la cu totul alte aspecte, care nu au fost invocate de acesta, ceea ce constituie, practic, o nerezolvare a fondului cauzei, specifică judecăţii în apel - deoarece, potrivit art. 371 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa avea obligaţia să se pronunţe, în primul rând, asupra tuturor motivelor invocate de părţi, după care să examineze cauza şi din oficiu. (Judecator Ioana Surdescu - vicepresedinte CAB)
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 199/1999)
