Şantaj. Elemente constitutive
| Comentarii |
|
Potrivit art. 194 din Codul penal, infracţiunea de şantaj presupune acţiunea de constrângere a unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul dobândirii, în mod injust, a unui folos pentru sine sau pentru altul.
Fapta inculpaţilor, care, prin utilizarea forţei şi ameninţarea cu mutilarea, au deposedat-o pe partea vătămată de legitimaţia de şedere temporară în România, pretinzându-i, în mod injust, să le dea suma de 2.000 USD, iar după primirea sumei solicitate i-au înapoiat legitimaţia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj.
(Decizia nr. 644 din 31 martie 2004 - Secţia a 11-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 248 din 26.02.2001, pronunţată în Dosarul nr. 2588/2000 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus în baza art. 194 alin. 1 din Codul penal condamnarea inculpatului G.W. la 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.
în baza art. 88 din Codul penal, s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 26.07.1999 la 14.09.1999.
în baza art. 194 alin. 1 din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatului C.C.T. la 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.
în baza art. 88 din Codul penal, s-a dedus prevenţia de la 26.07.1999 la 14.09.1999.
în baza art. 194 alin. 1 din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatului L.H. la 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 din Codul penal.
în baza art. 88 din Codul penal, s-a dedus prevenţia de la 26.07.1999 la 14.09.1999.
în baza art. 194 alin. 1 din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatului G.F. la 1 an şi 6 luni închisoare.
în baza art. 88 din Codul penal, s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 26.07.1999 la 14.09.1999.
Din probele administrate s-a reţinut că, la data de 26.07.1999, partea vătămată X.J.J., asociat la SC "R." SRL, a sesizat DGPMB - Serviciul de Combatere a Crimei Organizate şi corupţie despre faptul că la data de 22.07.1999, în jurul orelor 11,00, în timp ce se afla în Serviciul Paşapoarte împreună cu martorii, a fost contactat telefonic de către un alt cetăţean chinez, pe nume L., care i-a comunicat că doreşte să cumpere marfă de la firma sa.
Partea vătămată a mai arătat că, în cursul aceleiaşi zile, în jurul orelor 13,30, au venit la standul său trei cetăţeni chinezi, identificaţi ulterior ca fiind inculpaţii L.H. şi G.F., însoţiţi de martorul W.Q.
Inculpaţii l-au luat cu forţa şi l-au dus în restaurantul chinezesc din incinta complexului Europa, unde îi aşteptau inculpaţii G.W. şi C.C.T.
Cei patru inculpaţi i-au Solicitat suma de 2.000 USD, ameninţându-l că, dacă până a doua zi la orele 17,00 nu le va înmâna banii, îi vor tăia o mână şi un picior.
După sesizarea făcută de partea vătămată, lucrătorii din cadrul DGPMB -Serviciul de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţie au organizat un flagrant la data de 26.07.1999, sens în care s-a luat măsura capcanării criminalistice a sumei de 2.000 USD prin inscripţia "şantaj - 26.07.1999" cu praf galben-fluorescent şi creion galben fluorescent.
La data stabilită, partea vătămată s-a întâlnit cu cei patru inculpaţi la restaurantul M. din Bucureşti.
După ce partea vătămată le-a dat inculpaţilor suma solicitată de ei (2.000 USD), a primit înapoi legitimaţia de şedere temporară în România, luată de către aceştia pentru a-l determina să le aducă banii, după care au intervenit organele de poliţie care au procedat la reţinerea persoanelor în cauză şi percheziţionarea lor corporală.
Cu această ocazie, asupra inculpatului L.H. a fost găsită suma de 2.000 USD, pe care a fost pusă în evidenţă, cu ajutorul lămpii fluorescente, inscripţia "şantaj -26.07.1999".
Inculpaţii nu au recunoscut învinuirile aduse. Inculpatul G.W. a recunoscut că i-a cerut părţii vătămate suma de 2.000 USD, însă în contul unei datorii pe care o avea faţă de el martorul W.Q.M., lucru pe care îl poate dovedi cu o chitanţă de mână.
După traducerea chitanţei respective, din conţinutul acesteia rezultă faptul că martorul W.Q.M. a primit într-adevăr suma de 2.000 USD, dar fără a se menţiona scopul său şi persoana de la care a primit aceşti bani.
Din cele reţinute mai sus a rezultat că între inculpatul G.W. şi partea vătămată nu existau relaţii comerciale, motiv pentru care nu există nici o cauză ca acesta să ceară restituirea vreunei sume de bani de la numitul X.J.J.
Relevante pentru stabilirea vinovăţiei inculpaţilor sunt declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Faţă de modul de săvârşire a faptei, de gradul de pericol concret al acesteia, de lipsa antecedentelor penale ale inculpaţilor, de lipsa de sinceritate a acestora pe parcursul procesului penal, de faptul că inculpaţii L.H. şi G.F. s-au sustras cercetării judecătoreşti în timp ce ceilalţi doi s-au prezentat aproape la fiecare termen de judecată, instanţa de fond i-a condamnat pe cei patru inculpaţi la pedepse cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege, a căror executare se face în regim de detenţie.
împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel peste termen inculpatul L.H., solicitând repunerea în termenul de apel faţă de data declarării apelului în termen legal după încarcerare, iar pe fond să se constate nelegalitatea soluţiei cauzei cu lipsă de procedură, desfiinţarea sentinţei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
S-a depus la dosar Adresa Direcţiei Generale a Penitenciarelor nr. 39964/2003, din care rezultă că apelantul a fost încarcerat la 6.06.2003.
în raport de această dată, data declarării apelului, 16.06.2003, este în termenul legal de apel, motiv pentru care apelul a fost repus în termenul de apel, conform art. 365 alin. 1 din Codul de procedură penală.
Pe fondul apelului instanţa a reţinut:
Apelantul a fost cercetat în stare de arest preventiv, în baza Ordonanţei de arestare nr. 575/1999. Cu acea ocazie şi-a indicat domiciliul în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa.
Cei trei inculpaţi au avut, pe parcursul cercetării, apărători aleşi, care puteau să le comunice îndatoririle în eventualitatea liberării lor.
în prezenţa traducătorului apelantul a dat declaraţii asupra modalităţii de săvârşire a infracţiunii.
Pe parcursul anchetei a fost pus în libertate la 14.09.1999, prin Decizia penală nr. 629 din 13.09.1999 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, iar rechizitoriul a fost înlocuit la 21.02.2000.
Inculpatul apelant avea obligaţia de a se interesa de soarta dosarului şi eventual de a anunţa organul de anchetă de eventuala sa mutare, schimbând reşedinţa.
După sesizarea instanţei, aceasta a îndeplinit toate cerinţele legale de citare a inculpatului, chiar şi la adresa indicată de către Serviciul Paşapoarte care a atestat un ultim domiciliu, Bucureşti, bd. N. (21.04.2000), adresă la care a fost citat, ca şi la adresa indicată la cercetări. S-a solicitat adresa la Inspectoratul Poliţiei de Frontieră.
în final, instanţa a folosit toate modalităţile de citare, la cele două domicilii şi prin afişare, astfel că din acest punct de vedere procedura de judecată a fost legală.
Tribunalul Bucureşti- Secţia I penală, prin Decizia penală nr. 165/A din 9.02.2004, a repus în termenul de apel apelul declarat de inculpatul L.H.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul L.H. împotriva Sentinţei penale nr. 248/2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
în baza art. 88 din Codul penal, s-a computat prevenţia de la 6.06.2003 la zi şi de la 26.07.1999 la 14.09.1999.
în baza art. 160b din Codul de procedură penală, art. 350 din Codul de procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului L.H.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul L.H., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
Judecata la instanţa de fond s-a făcut fără citarea legală a inculpatului. Acesta a fost citat în municipiul Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, fără a se indica o adresă exactă, şi prin afişare la uşa Consiliului Local al Sectorului 2. S-a arătat că inculpatul a fost citat şi la o adresă din Bucureşti, bd. N., dar inculpatul nu a domiciliat niciodată la această adresă unde funcţiona SC "Z." SRL, societate la care inculpatul a fost asociat, care însă nu mai funcţiona din anul 1998.
A arătat că domiciliul inculpatului este în str. A., sector 4. A apreciat că judecata la fond a avut loc cu lipsa de procedură, fiind încălcate dispoziţiile art. 291 şi art. 177 alin. 1 din Codul de procedură penală, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Hotărârea instanţei de apel este contrară legii, apreciindu-se că instanţa nu a examinat cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, limitându-se la cele invocate în susţinerea repunerii în termen a apelului, însă nu a audiat inculpatul. De fapt, inculpatul nu a fost niciodată audiat de instanţe, nu i-au fost încuviinţate probe şi nu a fost soluţionat fondul cauzei, pe care instanţa de apel era obligată să-l rezolve.
A apreciat că în mod greşit s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 194 din Codul penal, în mod greşit a fost individualizată pedeapsa, în raport de dispoziţiile art. 72 din Codul penal, şi în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 117 din Codul penal.
A considerat că fapta dedusă judecăţii nu există şi a solicitat achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. 1 lit. a) sau d) din Codul de procedură penală.
A apreciat că instanţa de fond nu a avut în considerare gradul redus de pericol social al infracţiunii, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului.
în drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 21 (referitor la soluţionarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citate), pct. 171 (în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii) şi pct. 14 (referitor la greşita individualizare a pedepsei) din Codul de procedură penală.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză, sub aspectele invocate de inculpat şi prin prisma cazurilor de casare menţionate, Curtea a constatat că recursul formulat nu este fondat, soluţiile instanţei de fond şi a celei de apel fiind legale şi temeinice.
Astfel, referitor la primul motiv de recurs formulat, privind soluţionarea cauzei la prima instanţă fără ca procedura de citare cu inculpatul să fi fost legal îndeplinită:
Potrivit art. 291 din Codul de procedură penală, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Potrivit art. 177 din Codul de procedură penală, inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, iar dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal a indicat un alt loc pentru a fi citat, va fi citat la locul indicat.
în caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală sau instanţa de această schimbare.
în cazul în care nu se cunoaşte adresa unde locuieşte inculpatul şi nici locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.
Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că recurentul inculpat, după punerea sa în libertate, şi-a schimbat adresa, însă nu a înştiinţat instanţa despre această modificare, astfel că prima instanţă a soluţionat cauza cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează instituţia citării.
De altfel, prima instanţă a făcut toate demersurile legale în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu recurentul inculpat, dispunând citarea acestuia la adresa indicată de inculpat (anterior punerii în libertate), la adresa comunicată de Serviciul Independent de Paşapoarte Străine şi Probleme de Migrări al Municipiului Bucureşti şi prin afişare la uşa Consiliului Local al Sectorului 2.
în condiţiile în care inculpatul şi-a schimbat adresa, acestuia îi incumba obligaţia, conform legii, să anunţe unde urmează să-i fie înmânate actele de procedură.
Instanţa de apel a examinat cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, reluând într-adevăr considerentele primei instanţe. însă culpa procesuală aparţine inculpatului în ceea ce priveşte faptul că în cursul cercetării judecătoreşti acesta nu a fost audiat, nu a propus probe. De altfel, atitudinea procesuală a inculpatului este echivalentă cu sustragerea acestuia de la judecată.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs invocat de inculpat, referitor la solicitarea de achitare şi, respectiv, reindividualizare a pedepsei aplicate, nu este fondat.
Astfel, potrivit art. 194 din Codul penal, infracţiunea de şantaj presupune, în primul rând, o acţiune de constrângere, adică o acţiune prin care i se impune unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale. Această constrângere trebuie să fie de natură a produce o stare de temere. De asemenea, constrângerea trebuie să fie exercitată prin violenţă sau ameninţare.
Violenţa este un act de constrângere fizică a persoanei. Ea poate fi exercitată în orice mod şi prin orice mijloace.
Constrângerea, exercitată prin violenţă sau ameninţare, trebuie să aibă ca obiect determinarea persoanei să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.
Pentru existenţa infracţiunii de şantaj nu este necesar ca pretenţiile făptuitorului să fie satisfăcute.
Infracţiunea de şantaj se săvârşeşte cu intenţie directă, iar latura subiectivă a infracţiunii include şi scopul dobândirii, în mod injust, a unui folos pentru sine sau pentru altul, scopul fiind practic elementul esenţial care o deosebeşte de infracţiunea de ameninţare.
Or, în cauză, din probele administrate, a rezultat că inculpatul a săvârşit infracţiunea de şantaj.
în cauză, a rezultat indubitabil că inculpatul, în scopul obţinerii unui folos material (2.000 USD), a constrâns-o pe victimă, prin ameninţare, să-i remită o sumă de bani.
Astfel, în ziua de 22.07.1999, inculpaţii, prin forţă şi ameninţarea cu mutilarea, au deposedat-o pe partea vătămată de legitimaţia proprie de şedere, pretinzându-i în mod injust, prin ameninţare, să le dea suma de 2.000 USD.
După ce partea vătămată le-a dat inculpaţilor suma solicitată, a primit înapoi legitimaţia de şedere temporară în România.
Curtea nu a putut reţine că fapta săvârşită de inculpat nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, în sensul dispoziţiilor cuprinse în art. 181 din Codul penal.
Fapta săvârşită de inculpat a adus o atingere gravă atât asupra libertăţii morale a unei persoane, cât şi asupra avutului acesteia, aspect care rezultă din modul şi mijloacele de săvârşire a faptei (pe baza unui plan prestabilit, prin ameninţare cu mutilarea de către patru persoana împreună, împrejurări care au creat o puternică stare de temere), din scopul urmărit (obţinerea în mod injust a unei sume de bani), din urmarea produsă.
Curtea a apreciat că şi pedeapsa aplicată a fost corect individualizată, în raport de dispoziţiile art. 72 din Codul penal, respectiv: limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru şantaj (care sunt cuprinse între 6 luni şi 5 ani), natura infracţiunii, gradul de pericol social concret, precum şi persoana inculpatului care este infractor primar, dar a avut o atitudine procesuală nesinceră, încercând, în pofida probelor certe privind vinovăţia sa, să obţină înlăturarea răspunderii penale.
în raport de aceste considerente, Curtea, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul L.H.
