Spălarea banilor. Situaţie-premisă. Caracterul subsecvent al infracţiunii. Consecinţe cu privire la subiectul activ
| Comentarii |
|
Infracţiunea de spălare a banilor, asemenea infracţiunilor de tăinuire şi favorizare a infractorului, este distinctă de infracţiunile prin care s-a obţinut produsul său. Caracterul subsecvent al infracţiunii de spălare a banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o altă infracţiune care constituie situaţia-premisă. Deci subiectul activ al celor două infracţiuni nu poate fi una şi aceeaşi persoană.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 147/19.01.2011
Prin sentinţa penală nr. 171/22.10.2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia penală, s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen., iar în temeiul acestui ultim text a fost condamnat inculpa-
tul P.G. la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare. In baza art. 65 alin. (2) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani.
In baza art. 71 alin. (2) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
In baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C. pen. In baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi participatie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
In baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului pe o perioa-
dă de 4 ani şi 6 luni. In baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei închisorii, precum şi
suspendarea pedepsei complementare. In baza art. 359 C. proc. pen. s-a
atras atenţia inculpatului asupra cauzclor de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, prevăzută de art. 83 C. pen.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmen-te, SC G.I. SRL, să plătească părţii civile A.N.A.F., prin D.G.F.P. Sibiu, suma de 14.461 lei, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Inculpatul a fost asociat unic şi administrator la SC G.I. SRL, cu sediul în com. Cristian, jud. Sibiu. Obiectul principal de activitate al societăţii era recuperarea deşeurilor şi resturilor metalice reciclabile, sens în care erau achiziţionate o serie de asemenea produse de la diverse societăţi, acestea fiind apoi comercializate către beneficiul SC R.C.S. SA - Filiala Sebeş.
In actul de sesizare s-a reţinut că în perioada anilor 1999-2003 s-a înregistrat în contabilitatea SC G.I. SRL un număr de 128 facturi fisca-
le false, de aprovizionare, de la furnizori inexistenţi. In acelaşi timp nu s-au înregistrat în contabilitate o parte din veniturile realizate. Prin aceste modalităţi, inculpatul a creat statului un prejudiciu de 3.299.638.320 lei.
S-a apreciat că acuzaţia adusă inculpatului este întemeiată numai în parte. Astfel, din verificările încrucişate efectuate în contabilitatea SC G.I. SRL şi SC R.C.S. SA rezultă că inculpatul nu a înregistrat în contabilitatea firmei sale, cu ştiinţă, 19 facturi fiscale de vânzare către beneficiarul din Sebeş, cu o valoare totală de 512.457.824 lei, toate acestea în perioada decembrie 2001 - decembrie 2002. Inculpatul nu contestă această situaţie dar într-o apărare de conjunctură invocă argumente neconvingătoare de genul că ar fi predat actele contabilei, dar nu ştie care anume, pentru că în această calitate au fost mai multe persoane etc.
S-a apreciat că, aşa cum rezultă din expertiza contabilă întocmită de expertul B.G., s-a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 144.605.933 lei, compus din 135.215.095 lei reprezentând TVA şi 9.390.838 lei reprezentând impozit pe venit.
Inculpatul a mai fost acuzat şi pentru că în perioada anilor 1999-2003 s-au înregistrat în contabilitatea SC G.I. SRL 128 facturi fiscale false de aprovizionare de la diverşi furnizori, care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ. Despre 107 dintre acestea se arată că aparţin altor societăţi comerciale decât celor care le-au emis, iar 21 facturi nu au fost
comercializate prin distribuitori autorizaţi. In acest fel, înregistrările contabile nu ar reflecta operaţiuni reale, cu consecinţa evidenţierii unor cheltuieli fictive şi implicit a diminuării impozitului pe profit şi a deducerii nelegale a TVA.
Din conţinutul rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică a scrisului reiese că 41 din cele 128 facturi, emanând aparent de la diverşi furnizori din ţară, au fost scrise de învinuit, trei dintre acestea au fost scrise de soţia lui, martora P.M. şi două au fost scrise de fiul lui, P.D.
S-a impus a se lămuri două aspecte.
Primul aspect a vizat împrejurarea dacă facturile, respectiv înregistrările contabile, reflectă sau nu operaţiuni reale. Deşi în rechizitoriu s-a susţinut că operaţiunile ar fi fost fictive, din raportul de expertiză al expertului B.G. şi din supliment a reieşit că mărfurile achiziţionate cu cele 128 de facturi au intrat în totalitatea lor în circuitul economic, societatea înregistrând venituri din vânzarea acestora şi TVA aferentă acestor venituri. Cumpărătorul mărfurilor achiziţionate de inculpat prin cele 128 de facturi a fost SC R. SA Câmpeni, Sebeş, operator specializat în colectarea fierului vechi. Legat de acest aspect, expertiza contabilă ulterioară a celor trei experţi nu conţine un punct de vedere clar, tranşant, oferind instanţei doar variante între care să opteze. Cert este însă că nici cei trei experţi preocupaţi mai mult de aspecte colaterale nu neagă ele plano realitatea operaţiunilor comerciale în sine.
A doua împrejurare s-a referit la o eventuală falsificare a facturilor de către inculpat sau de către alte persoane (soţie, fiu şi contabilă), la instigarea acestuia.
Fără îndoială că inculpatul a completat personal cel puţin o parte din facturi, dar în împrejurări care denotă că nu a facut-o cu intenţia comiterii unor falsuri; în declaraţiile date nu neagă completarea de facturi, dar precizează că a scris facturile unor ţigani care nu ştiau să scrie şi îi cereau
acest lucru. In tot acest context mai trebuie avute în vedere şi două împrejurări notorii, respectiv că intră în preocupările membrilor etniei rome colectarea deşeurilor de fier vechi şi că în foarte multe cazuri aceştia sunt analfabeţi.
Inculpatul nu a verificat datele de identificare ale furnizorilor din cele 28 facturi fiscale care l-ar fi putut conduce la constatarea că unele dintre acestea nu sunt înscrise în Registrul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului sau că altele au date de identificare inexistente sau atribuite altor societăţi. Experţii contabili au arătat însă că, deşi avea obligaţia solicitării de la aceştia a datelor de identificare, totuşi nu avea posibilitatea materială a verificării lor. Or, această imposibilitate obiectivă nu poate fi imputată inculpatului cu titlu de culpă.
Aşa fiind, nu s-a putut reţine în sarcina inculpatului că s-ar face vinovat de evaziune fiscală şi fals material în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu cele 128 facturi.
Cât priveşte determinarea de către inculpat, cu intenţie, a martorilor P.M., P.D.I. şi I.M., să săvârşească infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, este de observat că, cerându-le să scrie unele dintre facturi, de altfel puţine la număr dovedite ca aparţinându-le, aceasta nu poate fi reţinută ca atare. Este greu de crezut că dacă inculpatul ar fi urmărit să-i determine la a comite un fals, să procedeze de o manieră atât de evidentă, cum ar fi dictarea datelor firmelor sau scrierea lor iniţială de el însuşi cu creionul.
Pentru aceste considerente, nici participaţia improprie la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu poate fi reţinută ca fiind comisă, lipsindu-i intenţia ca element al laturii subiective.
In discuţie mai este infracţiunea de spălare de bani în variantele prevăzute de art. 23 lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu privire la suma de 1.444.000.000 lei cu care inculpatul ar fi creditat societatea, ştiind că aceştia provin din evaziune fiscală. Cu alte cuvinte, inculpatul a avut calitatea de subiect activ al ambelor infracţiuni.
In opinia Ministerului Public, este posibil ca aceeaşi activitate infracţională să fie susceptibilă de a primi două încadrări juridice distincte, pentru infracţiuni săvârşite una subsecvent celeilalte. Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, pentru că s-ar încălca principiul non bis in idem.
Infracţiunea de spălare a banilor, asemenea infracţiunilor de tăinuire şi favorizare a infractorului, sunt infracţiuni distincte de infracţiunile prin care s-a obţinut produsul infracţiunii. Caracterul subsecvent al infracţiunii de spălare a banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o altă infracţiune care este situaţia-premisă. Deci subiectul activ al celor două infracţiuni nu poate fi una şi aceeaşi persoană.
Nu s-a dovedit că banii cu care inculpatul şi-a creditat societatea
provin din evaziune fiscală. In primul rând, cum reiese din depoziţiile martorilor I.M., contabila firmei în perioada decembrie 2000 - martie 2005, şi P.I., şefii filialei R. Sebeş, această din urmă societate facea cu întârziere plăţile către societatea inculpatului, ceea ce îl obliga ca aproape lunar să îşi crediteze firma. în al doilea rând, din depoziţiile altor martori, cum ar fi P. V. şi I.C., rezultă că în perioada anilor 1999-2004, l-au împrumutat pe inculpat cu sume cuprinse între 10 milioane lei şi 40 milioane lei pentru ca acesta să-i plătească pe cei care îi aduceau marfa.
Apărării astfel formulate de inculpat nu i-a fost opusă nicio probă din partea acuzării, nici prin rechizitoriu şi nici în timpul cercetării judecătoreşti.
Faţă de aceasta, Tribunalul a apreciat că nu poate reţine că există infracţiunea de spălare de bani.
In concluzie, s-a reţinut că inculpatul se face vinovat de infracţiunea de evaziune fiscală doar cu privire la cele 19 facturi care nu au fost înregistrate în contabilitate, sustrăgându-se în acest fel de la plata obligaţiilor
fiscale către stat. In legătură cu aceasta a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termenul legal, inculpatul P.G. şi partea civilă A.N. A.F., prin D.G.F.P. Sibiu, aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia penală nr. 68/A/14.09.2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a admis apelul declarat de partea civilă A.N.F.P., prin
D.G.F.P. Sibiu şi, în consecinţă, a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 171/22.10.2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia penală, numai sub aspectul laturii civile a cauzei. Rejudecând în fond, a majorat cuantumul despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat inculpatul P.G. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.I. SRL, în favoarea părţii civile A.N.A.F., prin D.G.F.P. Sibiu, de la 14.461 lei la 329.964 lei, cu dobânzi şi penalităţi până la data plăţii efective.
In esenţă, Curtea a constatat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că cele 128 de facturi îndeplinesc calitatea de document justificativ şi că acestea atestă operaţiuni comerciale reale.
Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cursul cercetării judecătoreşti de către experţii M.L., V.M.A. şi N.I., cele 128 facturi îndeplinesc doar condiţiile de formă, nu şi pe cele de fond, pentru a putea constitui un document justificativ.
Având în vedere inadvertenţele constatate, faptul că facturile au fost completate de inculpat sau de apropiaţi ai acestuia, iar societăţile pretinse furnizoare nu au desfaşurat relaţii comerciale cu societatea administrată de inculpat, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută calitatea de document justificativ pentru cele 128 facturi înregistrate în contabilitate, acestea neatestând operaţiuni comerciale reale.
Curtea a mai reţinut şi faptul că inculpatul a avut o poziţie oscilantă raportat la facturile în litigiu.
In consecinţă, Curtea a constatat că sunt fondate criticile aduse sentinţei atacate de apelanta A.N.A.F., prin D.G.F.P. Sibiu, inculpatul procedând în mod nelegal la deducerea TVA în cuantum de 1.063.184.769 lei.
A constatat că, prin înregistrarea în contabilitatea societăţii a contravalorii celor 128 facturi fiscale fictive, precum şi prin neînregistrarea în
contabilitate a tuturor facturilor emise beneficiarilor, societatea administrată de inculpat s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale în cuantum total de 3.299.638.3201 lei, din care 1.516.183.807 lei reprezintă impozit pe profit, impozit pe venit microîntreprinderi şi TVA, iar 1.783.454.513 lei reprezintă dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Referitor la apelul inculpatului, Curtea a constatat că acesta este nefondat, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 nefiind aplicabile având în vedere, în primul rând, momentul până la care inculpatul avea posibilitatea legală de a achita prejudiciul pentru a uza de beneficiul conferit de lege, prejudiciul stabilit de instanţa de fond fiind achitat în cursul judecării apelului.
Mai mult, inculpatul a înţeles să conteste cuantumul prejudiciului cauzat şi a achitat doar prejudiciul stabilit prin hotărâre, de către instanţa de fond, astfel că în cauză nu au fost întrunite cumulativ cerinţele textului
legal invocat (în acelaşi sens s-a pronunţat şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 2342/22.05.2007).
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.G., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând decizia atacată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, art. 10 din Legea nr. 241/2005 nefiind incident în cauză, întrucât inculpatul nu a achitat prejudiciul în termenul prevăzut de acest text de lege.
Astfel, norma legală invocată prevede: „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de Legea nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecaţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar”.
Aşadar, pentru a beneficia de dispoziţiile art. 10 teza a IlI-a din Legea nr. 241/2005, ar fi trebuit ca inculpatul să achite prejudiciul cauzat D.F.P. Sibiu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată. Or, în speţă, inculpatul a achitat suma de 14.461 lei abia în apel, situaţie în care nu i se poate aplica o sancţiune administrativă potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate. Mai mult, inculpatul nu a achitat întreaga sumă pretinsă de partea civilă cu titlu de despăgubiri civile, ci suma stabilită în sarcina sa prin hotărârea primei instanţe, contestată de partea civilă sub acest aspect.
Critica inculpatului vizând soluţionarea laturii civile a cauzei se circumscrie cazului de casare invocat, şi anume art. 3851' pct. 10 C. proc. pen., întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce este de natură să influenţeze soluţionarea acţiunii civile.
Instanţa de apel nu a procedat la o analiză a constatărilor şi concluziilor expertizelor de specialitate, cu arătarea temeiurilor de fapt şi de drept care determină instanţa să reţină sau să înlăture una sau alta dintre aceste expertize (analiză care se impunea cu atât mai mult cu cât cel de-al doilea raport de expertiză nu cuprindea concluzii certe, clare şi neechivoce, oferind instanţei două variante de răspuns), ceea ce atrage incidenţa art. 385y pct. 10 C. proc. pen.
Distinct de acest aspect, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 329.964 lei care a fost solicitată de partea civilă D.G.F.P. Sibiu şi care nu a fost stabilită printr-un raport de expertiză întocmit de un organ independent, ci printr-un proces-verbal (nr. 1/16.05.2005), întocmit de inspectorii părţii civile, ceea ce încalcă garanţiile unui proces echitabil în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului.
Mai mult, instanţa de apel l-a obligat pe inculpat la plata dobânzilor şi penalităţilor la suma de 329.964 lei până la data plăţii efective, cu toate că a constatat că, din totalul acestei sume, 151.618 lei reprezintă impozit pe profit, impozit pe venit microîntreprinderi şi TVA şi suma de 178.345 lei reprezintă dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente impozitelor de mai sus, calculate prin proces-verbal nr. 1/16.05.2005, conform O.G. nr. 92/2003, republicată.
Or, obligarea în continuare a inculpatului la plata unor dobânzi şi penalităţi calculate la o sumă de bani ce reprezintă dobânzi şi penalităţi aferente impozitelor neplătite s-a considerat a fi contrară legii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385‘; pct. 171 C. proc. pen.
Mai întâi, s-a impus precizarea că în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 210/2005 privind aprobarea O.G. nr. 20/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of. nr. 580 din 05.07.2005, noţiunile de „dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere” au fost înlocuite cu noţiunea de „majorări de întârziere”.
Potrivit art. 21 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, republicată, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului de stat sunt creanţe fiscale principale, iar majorările de întârziere stabilite conform legii sunt obligaţii de plată accesorii.
Articolul 119 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede în mod expres că „nu se datorează majorări de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de obligaţii fiscale accesorii”. Aşadar, legea interzice obligarea unei persoane la plata unor sume de bani cu titlu de majorări de întârziere calculate la o sumă datorată cu acelaşi titlu, de majorări de întârziere, aşa cum a procedat instanţa de apel.
înalta Curte a admis recursul inculpatului, a casat în parte decizia penală atacată, numai cu privire la soluţionarea laturii civile şi a dispus trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului părţii civile.
Obiectul apelului l-a constituit numai apelul A.N.A.F. - D.G.F.P. Sibiu.
Examinând hotărârea primei instanţe numai cu privire la apelul A.N.A.F. - D.G.F.P., prin prisma temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de apelantă şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit caracterului devolutiv al apelului, instituit de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a apreciat că apelul A.N.A.F. - D.G.F.P. este nefondat, din următoarele considerente:
Inculpatul a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 14.460,6 lei, compus din 13.531,5 lei, reprezentând TVA, şi 939 lei, reprezentând impozit pe venit.
Cei trei experţi care au efectuat expertiza contabilă ulterioară nu au negat de plano realitatea operaţiunii comerciale în sine.
Dintr-o altă perspectivă, procesul-verbal nr. 1/16.05.2005 întocmit de A.N.A.F. - D.G.F.P. Sibiu, prin care s-a stabilit un prejudiciu de 329.964 lei, nu întruneşte atributul unui raport de expertiză întocmit de un organ independent, ceea ce încalcă garanţiile unui proces echitabil în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului.
Inculpatul a achitat părţii civile suma de 14.461 lei la care a fost obligat de prima instanţă.
Faţă de considerentele de mai sus, în temeiul art. 379 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., instanţa a respins ca nefondat apelul A.N.A.F. - D.G.F.P. Sibiu.
împotriva acestei decizii, în termen legal a formulat recurs partea civilă A.N.A.F - D.G.F.P. Sibiu, care a criticat-o prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 C. proc. pen.
Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 C. proc., înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor urma.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 14.460,6 lei, compus din 13.531,5 lei, reprezentând TVA, şi 939 lei, reprezentând impozit pe venit.
La evaluarea prejudiciului cauzat instanţa a avut în vedere raportul de expertiză şi suplimentul la expertiză întocmit de B.G., constatând că mărfurile achiziţionate cu cele 128 facturi au intrat în totalitatea lor în circuitul economic, societatea înregistrând venituri din vânzarea acestora şi TVA aferent acestor venituri. Cumpărătorul mărfurilor achiziţionate de inculpat prin cele 128 de facturi a fost SC R. SA Câmpeni, Sebeş, operator specializat în colectarea fierului vechi.
Astfel, la data la care A.N.A.F - D.G.F.R Sibiu s-a constituit parte civilă, în susţinerea cererii a depus procesul-verbal de control efectuat de inspectorii D.G.F.R Sibiu, potrivit căruia a rezultat un prejudiciu în sumă de 329,964 lei, însă prejudiciul real a fost stabilit prin expertiza contabilă şi suplimentul la aceasta, înscrisuri potrivit cărora a fost stabilit cuantumul prejudiciului la suma de 14.461 lei.
împotriva acestui raport de expertiză A.N.A.F - D.G.F.R Sibiu a formulat obiecţiuni, instanţa de fond dispunând efectuarea unei expertize de către trei experţi, expertiză care nu a modificat cuantumul prejudiciului stabilit de prima expertiză. Partea civilă a solicitat instanţei a lua în considerare procesul-verbal făcut unilateral de A.N.A.F. - D.G.F.R Sibiu, însă în ultimul ciclu procesual al apelului, conformându-se deciziei de casare a înaltei Curţi, s-a constatat că inculpatul a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 14.460,6 lei, compus din 13.531,5 lei reprezentând TVA şi 939 lei reprezentând impozit pe venit, cuantum stabilit prin raportul de expertiză şi suplimentul la expertiză întocmit, indicat anterior şi nu prin procesul-verbal nr. 1/16.05.2005 întocmit de A.N.A.F. - D.G.F.P. Sibiu, prin care s-a stabilit un prejudiciu de 329.964 lei, acesta neîntrunind atributul unui raport de expertiză întocmit de un organ independent, ceea ce încalcă garanţiile unui proces echitabil în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului.
Recursul declarat de partea civilă A.N.A.F - D.G.F.P. Sibiu a fost respins ca nefondat.
