Tâlhărie. Furt calificat. Distincţie. Infracţiune complexă
| Comentarii |
|
Pentru a reţine infracţiunea de tâlhărie, nu este necesară concomitenţa apriorică a poziţiei subiective raportată la ambele acţiuni (cea de lovire şi cea de furt) şi este suficient ca autorul să conceapă săvârşirea numai a uneia dintre infracţiuni (în speţă lovire), urmând ca, în timpul desfăşurării acesteia, acesta să hotărască săvârşirea şi a celeilalte acţiuni.
în acest mod, concepând îmbinarea între acţiuni şi rezultatul acestora, chiar dacă rezoluţia infracţională nu a fost luată anterior săvârşirii primului act material, autorii au săvârşit o infracţiune complexă, cu poziţie subiectivă complexă.
Chiar dacă lovirea, ca acţiune adiacentă, a fost prima declanşată şi se susţine că ulterior a survenit ideea săvârşirii furtului, situaţie în care s-ar putea susţine reţinerea a două infracţiuni, infracţiunea complexă de tâlhărie nu poate fi divizată.
(Decizia nr. 413 din 2 iunie 2004 - Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 1050 din 14 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti -Secţia a Il-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 1154/2003, în baza art. 334 din Codul de procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpaţii I.D.S. şi B.M.:
- pentru inculpatul I.D.S., din art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, în art. 20 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal (două fapte);
- pentru inculpata B.M., din art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 2 lit. a) din Codul penal în art. 26 din Codul penal raportat la art. 20 din Codul penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal şi art. 208 alin. 1 -art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal (două fapte).
în baza art. 20 din Codul penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.D.S. la 3 ani închisoare.
în baza art. 26 din Codul penal raportat la art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare.
în baza art. 33 lit. a) din Codul penal raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani închisoare.
în baza art. 861 din Codul penal, s-a dispus suspendarea pedepsei sub supraveghere, cu termen de încercare pentru 8 ani, şi cu aplicarea art. 863 din Codul penal.
în baza art. 26 din Codul penal raportat la art. 20 din Codul penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, inculpata B.M. a fost condamnată la 3 ani închisoare.
în baza art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) din Codul penal şi art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal, aceeaşi inculpată a fost condamnată la 2 ani şi 6 luni închisoare.
în baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 ani închisoare.
în baza art. 861 din Codul penal, s-a dispus suspendarea pedepsei supravegheate, pe un termen de 8 ani, şi cu aplicarea art. 863 din Codul penal.
în baza art. 14 din Codul de procedură penală raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, s-a luat act că partea vătămată T.C. nu s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind recuperat în natură.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că la data de 23.07.2002, partea vătămată T.C. a vizitat-o pe inculpata B.M., în locuinţa acesteia aflându-se în vizită şi martorele B.D. şi L.V. în acelaşi apartament, în sufragerie, martorul P.A., proprietarul casei, a primit vizita inculpatului I.D.S., fost concubin al inculpatei B.M.
în jurul orelor 24,00, partea vătămată a părăsit apartamentul, întrucât a fost rugat de martore să le ducă la domiciliul cu autoutilitara sa.
în momentul când au ajuns la o intersecţie, partea vătămată a oprit, iar martorele au coborât, rămânând o perioadă scurtă de vorbă, apoi s-au îndepărtat, L.V. plecând spre domiciliul său, iar B.D. rămânând în continuare de vorbă cu partea vătămată.
în momentele următoare, inculpaţii, care au parcurs pe jos traseul urmat de partea vătămată cu maşina, s-au apropiat de cei doi, inculpata B.M. lovind pe partea vătămată şi încercând a face acelaşi lucru şi martorei, care însă s-a depărtat în fugă.
Partea vătămată T.C. a fugit o distanţă de 200 - 300 m, însă a fost ajunsă de inculpaţi, care au lovit-o din nou, iar inculpatul l-a întrebat dacă are bani asupra sa şi, la răspunsul negativ al părţii vătămate, a controlat în zona buzunarelor, fără a introduce mâna în interior.
Partea vătămată s-a refugiat în scara unui bloc, încercând să scape de inculpaţi şi a aşteptat un timp, apoi, când a considerat că inculpaţii au plecat din faţa scării, a coborât şi s-a îndepărtat în sensul opus locului unde îşi parcase maşina, pentru a nu se mai întâlni cu aceştia.
Trecând prin dreptul locului unde se afla parcată maşina şi observând portiera deschisă, inculpata B.M. a pătruns în interior şi a sustras borseta părţii vătămate, susţinută moral de inculpatul I.D.S. Ulterior au împărţit bunurile.
Tribunalul a reţinut această încadrare juridică, apreciind că trăsătura caracteristică a infracţiunii de tâlhărie este simultaneitatea acţiunilor de violenţă sau ameninţare cu acţiunea de deposedare a victimei de bunuri.
Dacă întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări nu a servit sau nu a fost realizată pentru a servi ca mijloc de a determina victima să cedeze bunul, aceasta nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie.
în condiţiile în care între momentul exercitării violenţelor de către inculpaţi şi momentul însuşirii borsetei s-a scurs o perioadă relativ lungă de timp, iar la momentul însuşirii borsetei partea vătămată se afla refugiată într-o scară de bloc la o distanţă mare de maşină (circa 200 - 300 m), trăsătura caracteristică a infracţiunii de tâlhărie (respectiv simultaneitatea violenţelor cu cedarea bunului) nu este îndeplinită, situaţie în care tribunalul a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor.
în acelaşi sens, sub aspectul laturii subiective, din modalitatea concretă de desfăşurare a faptelor a rezultat că inculpaţii au luat rezoluţii infracţionale distincte, iniţial partea vătămată fiind controlată la buzunar şi lovită, apoi alergată cu intenţia vădită de a fi agresată şi, ulterior, constatând că partea vătămată nu mai cobora din scara blocului unde se refugiase, inculpaţii au decis să părăsească locul unde se aflau, deplasându-se spre strada principală.
în contextul în care, în urma deplasării spre strada principală, inculpaţii au ajuns în dreptul autoturismului părţii vătămate, care era cu uşa deschisă, este evident că inculpata B.M. a luat o nouă rezoluţie infracţională, respectiv de a sustrage bunuri din autoturism, fiind susţinută moral de inculpatul I.D.S.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptelor comise de inculpaţi, precum şi sub aspectul nelegalităţii pedepselor aplicate.
Curtea, analizând sentinţa atacată sub aspectul criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, a constatat că apelul formulat este fondat.
Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Tâlhăria este o infracţiune complexă în care la conţinutul infracţiunii de furt se adaugă conţinutul specific altor infracţiuni (ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală etc.).
Pentru a reţine infracţiunea de tâlhărie nu este necesară concomitenţa apriorică a poziţiei subiective raportată la ambele acţiuni şi e suficient ca autorul să conceapă săvârşirea numai a uneia dintre infracţiuni (în cazul nostru cea de lovire), urmând ca, în timpul desfăşurării acesteia, acesta să hotărască să săvârşească şi cealaltă acţiune. în acest mod, concepând combinarea între acţiuni (cea de lovire şi cea de furt) şi rezultatul acestora, chiar dacă rezoluţia infracţională nu a fost luată anterior săvârşirii primului act material, autorii au săvârşit o infracţiune complexă, cu poziţia subiectivă complexă ce este caracteristică.
Chiar dacă acţiunea adiacentă (lovirea) a fost prima declanşată şi s-a susţinut că ulterior a survenit ideea săvârşirii furtului, situaţie în care s-ar putea susţine reţinerea a două infracţiuni, în cauză infracţiunea complexă de tâlhărie nu poate fi divizată.
Poziţia subiectivă a autorului a fost conturată încă de la primele acte materiale (atunci când inculpatul I.D.S. a lovit-o şi a căutat-o în buzunare pe partea vătămată) şi chiar instanţa a consfinţit această conexitate subiectivă prin reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii de tentativă la tâlhărie.
Ca atare, insistenţa celor doi inculpaţi în săvârşirea altor acte materiale (faptul că au urmărit-o pe partea vătămată, încercând să o bată, până când aceasta s-a refugiat într-o scară de bloc unde inculpaţii nu au mai avut acces şi faptul că apoi i-au sustras bunuri din autoturism) nu poate fi interpretată ca o rezoluţie infracţională diferită, ci ca o consumare a tentativei la tâlhărie ce putea fi reţinută în prima fază.
Din faptul că inculpatul I.D.S. a căutat-o pe partea vătămată în buzunare pentru a-i lua banii, rezultă că rezoluţia infracţională pentru infracţiunea de furt a fost luată din acel moment şi, întrucât această acţiune era dublată de aplicarea de lovituri, nu se putea reţine pentru această fază decât tentativă la infracţiunea complexă de tâlhărie.
Şi pentru inculpata B.M., în acea primă fază a desfăşurării infracţiunii, nu se putea reţine decât tentativă la tâlhărie (şi nu, cum greşit a reţinut instanţa, complicitate la tentativă de tâlhărie), pentru că inculpata a desfăşurat şi ea acte materiale din conţinutul infracţiunii de tâlhărie - a aplicat lovituri părţii vătămate -, şi, ca atare, şi pentru aceasta se poate reţine că rezoluţia infracţională pentru infracţiunea de tâlhărie a fost luată în acel moment, iar faptul că partea vătămată a fugit a împiedicat consumarea acestei infracţiuni la acel moment.
Faptul că inculpata a sustras la scurt timp bunuri din autoturismul părţii vătămate a dus la consumarea infracţiunii de tâlhărie.
Faţă de aceste motive, Curtea a admis apelul Parchetului, a desfiinţat în parte sentinţa penală, conform prevederilor art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală şi, rejudecând în fond, a condamnat pe fiecare din cei doi inculpaţi la câte 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. b) şi alin. 21 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a), c) din Codul penal.
