Tâlhărie. Tentativă la omor calificat. Lipsa probelor în acuzare care să dovedească că inculpatul este autorul ambelor infracţiuni deduse judecăţii
| Comentarii |
|
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în speţă probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei acestuia, se impune a
se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului”. (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo, constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care aflarea adevărului, consacrat în art.3 C.proc.pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, Decizia nr. 36/A din 23
februarie 2012
Tribunalul Maramureş prin sentinţa penală nr.626 din 2.12.2011 a condamnat pe inculpatul - P.V., pentru săvârşirea :
- tentativei la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 20 C.pen. rap. la art. 175
lit. i C. pen., art. 74 lit. a C. pen., art. 76 lit. b C. pen. la pedeapsa de 5 ani
închisoare.
- tâlhărie, prev. de art. 211 alin.1, alin. 2 lit. b şi c, alin.2 indice 1 lit.b teza I C. pen. 74 lit. a C. pen., art. 76 lit. b C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a C. pen., art. 34 lit. b C.pen. s-au contopit pedepsele de mai sus, inculpatul va executa pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.
Cu consecinţele prev. de art. 71,64 lit. a teza a II-a C.pen, lit. b a aceluiaşi articol din Codul penal.
În temeiul art. 65 C.pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută la art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b C.pen. pe o durată de 2 ani.
În temeiul art. 350 C.pr.pen.s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului şi în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) deduce din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 26. 04. 2011 la zi.
În temeiul art. 14 C. pr. pen. a fost obligat inculpatul la plata de despăgubiri civile către partea civilă S.D. după cum urmează:1077 lei cu titlu de daune materiale; 8000 de euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
În temeiul art. 14 C.pr.pen.a fost obligat inculpatul la plata de despăgubirilor civiledupă cum urmează:către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă ,,Dr. Constantin Opriş,, Baia Mare, în cuantum de 5.437,49 lei, plus dobânda legală până la data plăţii efective; către partea civilă Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei, în cuantum de 2.640,59 lei plus dobânda legală până la data plăţii efective; către Serviciul Judeţean de Ambulanţă Maramureş, în cuantum de 650, 94 leiplus dobânda legală până la data plăţii efective.
În temeiul art. 7 din Legea 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat.
În temeiul art. 191 alin. 1 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 200 lei onorariu avocat, suma urmând a se vira din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul de Avocaţi Maramureş.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut înf apt următoarele:
Prin rechizitoriul nr.322/P/2011din 18 mai 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.V. pentru
tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art.20 Cod penal raportat la art.175 alin.1 lit.i Cod penal şi infracţiunii de tâlhărie prev. de art.211 alin.1, alin.2 lit.b şi c Cod penal şi alin.21 lit.b teza I Cod penal; cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal.
În actul de trimiterea în judecată s-a reţinut în sarcina inculpatului că în seara zilei de 5 octombrie 2011, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a agresat - pe uliţa CAP-uluidin localitatea Săpânţa - pe parteavătămată S.D., aplicându-i acestuia multiple lovituri, cu un parcât şi cu picioarele, peste cap şi torace, cauzându-i astfel leziuni traumatice care i-au pus viaţa în primejdie, necesitând pentru vindecare 80 -90 zile de îngrijiri medicale. După molestarea părţii vătămate, inculpatul i-a sustras acestuia telefonul mobil.
La data de 5.10.2010 partea vătămată S.D. împreună cu numiţii I.B.V. şi M.B.R. s-au deplasat in localitatea Săpânţapentru a culege mere dintr-o livadăaparţinând părţii vătămate. Cei trei au terminat de cules in jurul orelor 17,00. Au depozitat merele in saci şi pentru că persoana cu care partea vătămată discutase să vină în localitatea Săpânţa şi să-i transporte cu un autoturism merele culese, urma să sosească doar in cursul serii, în jurul orelor 21,00, cei trei s-au hotărât să meargă într-un bar situat la aprox.500 m de livadă unde au consumat băuturi alcoolice. Cât timp cei trei s-au dus în barul respectiv partea vătămată a rugat un minor ce era în zona livezii să-i păzească sacii cu merele şi alte bunuri pe care le-au lăsat in acelaşi loc, mai exact un rucsac, găleţi, o sacoşă şi secure.
În jurul orelor 21,00partea vătămată împreună cu cei doi martori au plecat din barul respectiv întorcându-se la locul unde au lăsat bunurile, ocazie cu care au constatat că minorul cu care discutase anterior şi îl rugase să aibă grijă de mere şi de celelalte obiecte, nu se mai afla acolo, iar o partedin obiectele respective dispăruseră, de fapt partea vătămată nu a mai găsit decât sacii cu mere.
Partea vătămată S.D. le-a cerut celor doi martori care îl însoţeau să-l aştepte, în timp ce aceasta a plecat să-l caute pe băiatul respectiv la o casă din apropiere, unde se vedea lumină şi unde partea vătămată intenţiona sa obţină relaţii cu privire la acel copil. Partea vătămată a ajuns la casa martorei H.I. şi l-a întrebat pe socrul acesteia H.I. dacă nu-l cunoaşte pe minorul „a D.” interesându-se totodată unde locuieşte acesta.Pentru că socrul martorei i-a spus părţii vătămate că nu ştie unde locuieşte, victima a plecat la o altă casă, mai exact la locuinţa martorei G.M.V.. După ce partea vătămată a primit răspuns negativ şi din partea numitei G.M.V., a ieşit din curtea casei respective, iar în stradă, victima a fost lovită de către inculpatul P.V. cu un par şi cu picioarele, inculpatul aplicându-i multiple lovituri de mare intensitate asupra capului şi a coastelor, cauzându-i astfel leziuni traumatice care i-au pus viaţa în primejdie.
Conform concluziilor medico - legale ale raportului de expertiză emis la data de 10.05.2011 de către Serviciul medico - legal Maramureş - Baia Mare, rezultă că„1 -numitul S.D. prezintă leziuni traumatice care s-au putut produse prin lovire cu corpuri dure (par, picior încălţat) şi comprimare între două planuri dure (picior încălţat şi sol)
2 Leziunile necesită pentru vindecare 80 - 90 zile de îngrijiri medicale.
3 Leziunile au pus în primejdie viaţa susnumitului.
4 Leziunile pot data de 5.10.2010.
5 Poziţia victimă - agresor a fost iniţial victima în ortostatism, apoivictima căzută la pământ, lovită cu corpuri dure şi comprimată între două planuri dure (picior încălţat - sol).
6. Opiniem că susnumitul nu rămâne cu vreo infirmitate, dar rămâne cu o invaliditate permanentă de 34 % (treizecişipatru %).
Agresiunile exercitate de către inculpatul P.V. asupra părţii vătămate au fost văzute de sora şi respectiv cumnatul inculpatului care au strigat la inculpat să înceteze să-l mai lovească pe partea vătămată pentru că dacă va mai continua, o să-l omoare. Când inculpatul a încetat a-l mai lovi peS.D., acesta intrând în curte împreună cu soţii G., partea vătămată S.D. şi-a luat telefonul mobil şi a sunat la 112, inculpatul s-a reîntorsşi a lovit pe partea vătămată cu o bâtă peste mână aruncându-i astfel şi deposedând victima de telefonul mobil marca LG în valoare de 800 Ron. Inculpatul a aplicat o singură lovitură părţii vătămate de această dată după care a părăsit zona respectivă. La scurt timp martorii I.B.V. şi M.B.R. au găsit pe partea vătămată S.D. plin de sânge, căzut în şanţul de lângă uliţă în apropierea casei soţilor
G. şi au telefonat la 112 anunţând ambulanţa şi poliţia.
În drept, fapta inculpatului P.V. care la data de 5.10.2010, în loc public a aplicat multiple lovituri de mare intensitate cu un par şi cu picioarele asupra capului şi toracelui părţii vătămate S.D., cauzându-i acestuia leziuni traumatice care i-au pus viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat prev.de art. 20 C.pen. rap. la art. 175 lit. i C. pen., art. 74 lit. a C. pen., art. 76 lit. b C. pen. pentru care l-a condamnat pe inculpat la pedeapsade 5 ani închisoare.
În drept, fapta inculpatului P.V. care la data de 5.10.2010 pe timp de noapte, înarmat, în loc public, l-a deposedatprin violenţă pe partea vătămată S.D. de telefonul mobil marca LG în valoare de 800 Ron realizează elementele constitutive ale infracţiunii detâlhărie, prev. de art. 211 alin.1, alin. 2 lit. b şi c, alin.2 indice 1 lit.b teza I C. pen. 74 lit. a C. pen., art. 76 lit. b C. pen.pentru carel-a condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare.
Constatând că infracţiunile de mai sus sunt săvârşite în concurs real, tribunalula contopit pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.
La reţinerea vinovăţiei inculpatului, tribunalul a avut în vedere ansamblul probator administrat în cauză.
Din această perspectivă relevantă este declaraţia părţii vătămate datăîn cursul judecăţii care relatează „cel care m-a lovit a ieşit, a traversat strada, l-am văzut că avea mersul legănat şi avea o bâtă în mână şi i-am reţinut vocea. Sunt sigur că era aceeaşi voce pe care am auzit-o şi azi în sala de judecată la inculpat. Sunt sigur că el e şi ca statură şi ca voce”. Această declaraţie a părţii vătămate se coroborează cu declaraţia martorei G.M. care audiată de tribunal a afirmat „de la mama mea am aflat că acel bărbat a fost bătut de unchiul meu P.”.
De altfel acuzaţiile reţinute în sarcina inculpatului sunt confirmate şi de declaraţiile martorilor G.T. şi H.I. (dosarul instanţei), dar şi de restul probelor testimoniale administrate.
De asemenea, din declaraţia inculpatului care deşi nu recunoaşte infracţiunile de care este acuzat, a rezultat că acesta confirmă indirect agresiunea exercitată asupra părţii vătămate, inculpatul arătând, cu ocazia audieriiîn faţa tribunalului că „era în cursul unei seri în jurul orelor 7,30 - 8,00 seara, când reţin doar că la ieşirea din curtea surorii mele am împins o persoană, dar nu ştiu cine era”. Tribunalul nu-şi însuşeşte însă apărările inculpatuluiîn sensul că nu acesta este cel care a agresat pe partea vătămată cauzându-i leziunile descrise în actul medico - legal, întrucât susţinerile nu îşi găsesc suport probator.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, tribunalul a avut în vedere împrejurările concrete în care au fost comise infracţiunile, gradul de pericol social concret al acestora determinat şi de modalitatea şi mijloacele de săvârşire, dar faptul că inculpatul nu are antecedente penale, acest ultim aspect fiind reţinut în favoarea
inculpatului ca şi circumstanţă atenuantă, ceea ce a determinat ca pedepsele aplicate să fie situate sub limita minimă specială prevăzută pentru fiecare infracţiune.
Având în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite de inculpat precum şi împrejurările cauzei, tribunalul a aplicat inculpatului pedeapsa accesoriea interzicerii drepturilor prev.la art.64 lit.a teza a II-a Cod penal şi litb a aceluiaşi articol din Codul penal.
În temeiul art. 65 C.pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută la art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b C.pen. pe o durată de 2 ani.
În temeiul art. 350 C.pr.pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului şi în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) deduce din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 26. 04. 2011 la zi.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat căpartea vătămată S.D. s-a constituit parte civilă la nivelul sumelor arătate în cuprinsul memoriilor depuse la dosar formulând pretenţii faţă de inculpat în cuantum de 7.833 lei plus cuantumul pensiei pentru trei luni de zile reprezentând despăgubiri materiale, precum şi 100.000 euro daune morale. Tribunalul a apreciat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pretenţiile formulate de partea civilă sub titlu de daune materiale fiind întemeiate şi justificate în parte mai exact la nivelul sumei de 1077 Ron constând în: 20 Ron transport Ocna Sugatag - Baia Mare (luna mai), 20 Ron transport Ocna - Sugatag- Baia Mare (luna iunie), 20 Ron transport Ocna Sugatag BaiaMare (20 august); 22 septembrie - 80 Ron transport Ocna Sugatag - Baia Mare şi 150 Ron contravaloarea zilei de muncă pentru martorii M. şi I., 20 octombrie - 80 Ron transport Ocna - Sugatag- Baia Mare şi 150 contravaloarea ziua de muncăpentru martorii M. şi I., 16 septembrie - 20 Ron transport Ocna - Sugatag- Baia Mare, 80 Ron taxa copii xerox şi 8 Ron taxa xerox, 14 octombrie - 40 Ron taxa copii xerox, 4 Ron taxa xerox, 20 Ron transport Ocna -Sugatag- Baia Mare, 30 octombrie - 20 Ron transport Ocna Sugatag - Baia Mare, 250 Ron cheltuieli ocazionate de internarea în spital a părţii vătămate, 29 noiembrie
- 40 Ron transport Ocna Sugatag - Baia Mare, 75 Ron contravaloarea zilei de muncă pentru martorul M.
De asemenea, având în vedere că părţii vătămate i-a fost cauzatpe lângă prejudiciul fizic dovedit cu actele de la dosar şi un prejudiciu psihic şi moral fiind victima unei infracţiuni săvârşite cu o violenţă deosebită, tribunalul l-a obligat pe inculpat şi la plata a 8000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de daune morale către partea civilă S.D..
Având în vedere că partea vătămată S. D. a fost internată în spital conform înscrisurilor existente la dosar, în temeiul art. 14 C.pr.pen . inculpatul a fost obligat la plata de despăgubirilor civile, reprezentând cheltuielile de spitalizare suportate de instituţiile spitaliceşti,după cum urmează:
- către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă ,,Dr. Constantin Opriş,, Baia Mare, în cuantum de 5.437,49 lei, plus dobânda legală până la data plăţii efective.
- către partea civilă Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei, în cuantum de 2.640,59 lei plus dobânda legală până la data plăţii efective.
- către Serviciul Judeţean de Ambulanţă Maramureş, în cuantum de 650, 94 leiplus dobânda legală până la data plăţii efective.
În temeiul art. 7 din Legea 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat.
Împotriva soluţiei instanţei de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, partea civilă S.D. şi inculpatul P.V..
Prin motivele scrise şi orale, procurorii au solicitat admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei tribunalului şi judecând în fond dosarul, înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute greşit în favoarea inculpatului şi aplicarea unor pedepse majorate acestuia faţă de pericolul social sporit al infracţiunilor comise.
Prin apelul său partea civilă S.D. a solicitat admiterea acestuia atât sub aspectul laturii penale cât şi a celei civile. Sub aspect penal, a cerut înlăturarea circumstanţelor atenuante şi aplicarea unor pedepse majorate, şi a se constataincidenţa unor circumstanţe agravante prev.de art.75 lit.d „săvârşirea infracţiunii din motive josnice, sadice solicitând totodată Curţii a stabili ca circumstanţe agravante orice alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, raportat la modul ei de comitere potrivit art.75 alin.2 C.pen. şi cărora să li se dea eficienţa vizată de art.78 C.pen. Solicită totodatăşi obligarea inculpatului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale precum şi sumele de 7.833 lei daune materiale, 1077 lei cu acelaşi titlu calculate pe perioada iunie-decembrie 2011 şi 160 lei cheltuieli judiciare reprezentând contravaloarea transportului pentru termenele de judecată din 26.01.2012 şi 16.02.2012 pentru el şi martora G.V. (pentru aceasta doar la 16.02.2012). Arată că solicită aceste sume de la inculpat întrucât a fost sportiv de performanţă şi vânător, iar datorită consecinţelor traumatismului suferit în urma tentativei la omor calificat comisă asupra sa de către P.V., nu mai poate practica nici sportul şi nici vânătoarea.
Apărătorul din oficiu al inculpatului a solicitat admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei tribunalului şi judecând în fond cauza, a se dispune achitarea acestuia cu privire la ambele infracţiuni imputate prin actul de sesizare întrucât nu el este autorul lor, constatare ce se impune a fi făcută în temeiul art.10 lit.c şi art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen.
Arată că la dosar nu există nici probe directe şi nici probe indirecte de vinovăţie a inculpatului.
Curtea examinând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (faptele supuse judecăţii).
Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că adevărul - infracţiunile deduse spre soluţionare instanţei - este, fără echivoc, cel pe care îl înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
În conformitate cu dispoziţiile art.66 alin.1 şi art.5/2 din Codul de procedură penală, precum şi cu cele ale art.23 alin.11 din Constituţia României, orice cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, deschiderea unei proceduri judiciare penale - prin începerea urmăririi penale - nefiind posibilă decât în condiţiile prevăzute de lege.
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de
condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la pronunţarea unei decizii judecătoreşti de condamnare, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”; soluţia magistraţilor trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.
Pe lângă aceste reglementări din dreptul intern, instanţa de apel reţine că şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că: „principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării, îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu”. (plenul hotărârii nr.6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue şi Jabordo versus Spania).
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecăruia o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale”. (a se vedea hotărârea nr.27 din oct.1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).: (hotărârea Hobo Machado contra Portugaliei din 20 februarie 1996 paragraf 31; hotărârea CEDO din25 iunie 1997 în cauza Van Orshovercontra Belgiei paragraf 38; hotărârea CEDO din 16 februarie 2000 in cauza Rowe şi David contra Marii Britanii, paragraf 60 ; hotărârea CEDO din 16 februarie 2000 in cauza Fitt contra Marii Britanii, paragraf44.)
Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate”. (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 dec.1992).
Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prealabil examinării pe fond a apelurilor Parchetului, părţii civile şi a inculpatului, Curtea reţine următoarele:
În primă instanţă, în faţa Tribunalului Maramureş, inculpatul a achiesat să dea declaraţie, prin care a negat ambele infracţiuni imputate prin rechizitoriul parchetului, învederând că îşi menţine cele susţinute în faţa procurorului şi că în noaptea de 5/6 octombrie 2010 nu ştie pe cine anume a împins, nu cunoştea acea persoană, învederând că nu i-a aplicat nicio lovitură. Precizează că „acel om a venit spre el, nu i-a zis nimic şi el pur şi simplu l-a împins, după care a intrat la sora sa în
casă unde a rămas până dimineaţa”. Învederează în aceeaşi declaraţie, că el nu a consumat băuturi alcoolice la acea dată şi că nimeni nu a fost prezent în momentul în care a împins acea persoană. În acelaşi timp judecătorul fondului a administrat nemijlocit probele propuse prin actul de sesizare precum şi probele testimoniale solicitate de partea civilă în apărare - ascultarea martorilor P.A. şi M.F.
În apel, inculpatul în şedinţa publică din 26 ianuarie 2012 a învederat că uzează de disp.art.70 C.proc.pen., neconsimţind să dea o declaraţie. Curtea din oficiu, pentru a respecta principiul egalităţii de arme, şi a dreptului la apărare atât al inculpatului, cât şi al părţii civile, a dispus audierea nemijlocită în faţa sa a martorei
G.V., ascultată doar în faza de urmărire penală, pentru a se proba existenţa infracţiunii de tâlhărie, reţinută în speţă, în sarcina inculpatului.
Motivele de apel ale inculpatului sunt aceleaşi cu cele invocate în faţa instanţei de fond cu titlu de apărări.
Pentru respectarea dreptului la apărare al inculpatului şi părţii civile, Curtea a realizat ascultarea nemijlocită a martorului G.V. în şedinţa publică din 16.02.2012.
Având în vedere criticile aduse de inculpat, partea civilă şi parchet hotărârii tribunalului, instanţa de apel ţinând cont de efectul devolutiv al căilor de atac promovate, a efectuat o nouă judecată în fond a cauzei prin reexaminarea probatoriului deja efectuat precum şi prin prisma noilor probe administrate.
Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanţa de apel i-a oferit inculpatului P.V. şi părţii civile S.D.ocazia potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franţei- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei- Hotărârea din 18 mai 2004) şia asigurat echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare.
Noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva României- Hotărârea din 15 decembrie 2007).
Curtea Europeană, arată de asemenea, că prezenţa acuzatului şi a părţii civile la şedinţa de judecată are o importanţă esenţială pentru o bună soluţionare a cauzei, în sensul că instanţa trebuie să examineze nu numai personalitatea acuzatului şi starea sa de spirit la momentul comiterii infracţiunii pentru care este trimis în judecată, ci şi mobilurile activităţii sale infracţionale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanţial în soluţia ce urmează a fi pronunţată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezenţa acuzatului cât şi a celorlalte părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanţă, alături de apărătorii lor”. (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie
1993).
Înainte de a analiza solicitarea procurorilor de majorare a pedepselor aplicate inculpatului, Curtea va examina existenţa elementelor laturii obiective şi subiective a infracţiunilor deduse judecăţii.
Astfel, în privinţa tentativei la infracţiunea de omor calificat, vinovăţia inculpatului P.V. reiese din declaraţiile martorilor G.T. şi G.M. şi H.I.. Audiat nemijlocit în faţa Tribunalului Maramureş, martorul G.T. precizează textual „îmi menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală, în totalitate şi învederez că l-am văzut pe cumnatul meu P.V. având un par în mână şi îndreptându-se spre partea vătămată S.D. care era la pământ...când partea vătămată a ieşit de la noi, s-a întâlnit cu inculpatul, s-au certat, am auzit gălăgie şi ieşind cu soţia mea să văd ce s-a
întâmplat, am observat că S.D. era căzut la pământ şi inculpatul avea acel par în mână. Am sunat la 112 atât noi, cât şi partea vătămată...l-am văzut pe inculpat cum îl lovea pe partea vătămată, i-am spus să nu mai dea că îl omoară, dar nu am intervenit pentru a-l apăra, pentru că îmi era frică de cumnatul meu...nu am văzut ca inculpatul să fi luat telefonul părţii vătămate”.
În declaraţia din faţa tribunalului, martora G.M. precizează că „îmi menţin toate declaraţiile date în faza de urmărire penală şi de la mama mea am aflat că acel bărbat - partea vătămată - a fost bătut de unchiul meu - P.V.”.
De asemenea, în declaraţia din faţa tribunalului martora H.I. precizează că „îmi menţin declaraţiile din faza de urmărire penală şi precizeze că am fost sunată de către inculpat care mi-a spus că a agresat pe partea vătămată, comunicându-mi că i-a dat numai câteva palme, dar nu ştiu exact de câte ori. Îmi amintesc că a susţinut faptul că i-a aplicat două palme. Inculpatul mi-a comunicat că se temea ca partea vătămată să nu păţească ceva, să nu decedeze, dar asta se discuta oricum în sat”.
Nu în ultimul rând, vinovăţia inculpatului în comiterea tentativei la infracţiunea de omor calificat este probată şi prin declaraţia părţii vătămate constituită ca parte civilă în faţa tribunaluluicare învederează că „îmi menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală şi precizez că cel care m-a lovit a ieşit dintr-o curte, a traversat strada, l-am văzut că avea mersul legănat şi o bâtă în mână şi am reţinut vocea. Sunt sigur că era aceeaşi voce pe care am auzit-o şi azi în sala de judecată la inculpat. Sunt sigur că el este şi ca statură şi ca voce. După ce a plecat inculpatul, m-am ridicat, am bătut din nou la portiţă, dar nu mi-a deschis nimeni”.
Coroborând probele testimoniale analizate mai sus cu conţinutulraportului de constatare medico-legală al victimei (u.p.) de unde rezultă că acesta a suferit leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure, par şi picior încălţat şi comprimare între două planuri dure respectiv picior încălţat şi sol, leziuni care au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa victimei, reiese fără dubiu că inculpatul se face vinovat de comiterea tentativei la infracţiunea de omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen., fapta fiind comisă pe strada CAP-ului din localitatea Săpânţa. Ulterior, partea vătămată la 10 mai 2011 a fost supusă unei noi expertizări medico-legale, iar din conţinutul acestei probe ştiinţifice efectuată de SML Baia Mare a rezultat că pe lângă celelalte concluzii care se menţin în totalitate raportat la modul de producere al leziunilor victimei şi numărul de zile de îngrijiri medicale, aceasta a rămas şi cu o invaliditate permanentă de 34%.
Curtea reţine fără echivoc că fapta inculpatului de a-i aplica multiple lovituri peste capul şi toracele părţii vătămate, cu un par, pe o stradă din localitatea Săpânţa, constituie tentativă la omor calificat pentru următoarele argumente:
Omorul se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane (animus necandi), iar nu cu intenţia generală de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane”, utilizată de textul art.174 C.pen., cuprinde implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific, constând în moartea victimei. Doctrina mai foloseşte noţiunea de „dol special”, definit ca voinţa de a suprima viaţa persoanei, sau „intenţie precisă”, prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracţiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat.
Intenţia are două forme: directă şi indirectă. Fapta este săvârşită cu intenţie directă când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei infracţiuni” (art.19 pct.1 lit.a C.pen.), iar cu intenţie indirectă când „prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui” (art.19 pct.1 lit.b C.pen.). Ceea ce deosebeşte deci, intenţia directă de cea indirectă, este elementul volitiv. În timp ce la intenţia directă, făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă
acel rezultat şi nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.
În practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului („dolus ex re”) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat.
Demonstrează astfel intenţia de ucidere: perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul şi pumnii, care au cauzat leziuni interne grave; multitudinea loviturilor şi locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); intensitatea cu care loviturile au fost aplicate şi repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur (pumni, picioare).
Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat, sunt împrejurările în care s-a produs manifestarea de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenţia de ucidere.
Anumite stări ale infractorului (stare de ebrietate avansată) ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului, nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului.
Practica judiciară este unanimă atunci când reliefează că „pentru stabilirea poziţiei subiective a făptuitorului trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, iar dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în ceea ce priveşte consecinţa mai gravă produsă, atunci acesta va răspunde pentru tentativă la infracţiunea de omor”.
Intensitatea loviturilor, zonele vitale unde au fost aplicate şi gravitatea numeroaselor leziuni produse, în raport şi cu vârsta înaintată a victimei, conduc la concluzia că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi, cu toate că nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, săvârşind astfel tentativa la infracţiunea de omor calificat cu intenţie indirectă.
Lovirea repetată a victimei, în vârstă de 56 de ani, cu pumnii şi cu picioarele, cu mare intensitate, cu un par în regiunea capului, cu consecinţa unor leziuni deosebit de grave în regiuni vitale ale corpului, impun concluzia că, inculpatul a avut reprezentarea rezultatului agresiunii sale, pe care l-a acceptat.
Aşadar, inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă de a ucide, fapta constituind tentativă la omor calificat.
În surprinderea poziţiei psihice pe care inculpatul P.V. a avut-o în momentul comiterii infracţiunii, trebuie pornit de la premisa că tocmai faptul că s-au aplicat loviturile repetat, cu o anumită intensitate şi la întâmplare, este de natură să conducă la ideea că apelantul a prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potenţial mortal ridicat (cap, torace, abdomen). Este adevărat că orientarea expresă a loviturilor către aceste regiuni reliefează mai puternic intenţia de a ucide (care este directă), însă lipsa acestei orientări concretizată în loviri întâmplătoare a unor atari regiuni, nu poate constitui o prezumţie de înlăturare a intenţiei indirecte.
Ca atare, ansamblul împrejurărilor în care a avut loc agresiunea şi rezultatul acesteia infirmă apărarea inculpatului că el nu a urmărit şi nici nu a acceptat producerea unui asemenea rezultat. Inculpatul în declaraţiile sale recunoaşte că a avut o altercaţie cu o persoană în noaptea de 5/6 octombrie 2010, pe care a împins-o, dar din coroborarea declaraţiilor martorilor G.T., G.M., H.I., cu ale părţii vătămate S.D. şi cu concluziile probelor ştiinţifice, rezultă fără dubiu, că fiind sub influenţa alcoolului, atât el cât şi victima, i-a aplicat acesteia cu un par, mai multe lovituri în cap, torace şi abdomen, provocându-i grave leziuni ce au necesitat pentru vindecare peste 90 zile îngrijiri medicale şi o invaliditate permanentă de 34%.
În consecinţă, se impune concluzia că prima instanţă a reţinut judicios că, sub aspectul poziţiei sale subiective, inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă, eventual, nu l-a urmărit în mod direct.
Deşi inculpatul a negat constant comiterea faptelor, afirmând că a fost condamnat pe nedrept, susţinerile acestuia nu au suport probator.
Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Fapta inculpatului constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat prev.de art.20, 174 şi 175 lit.i C.pen.întrucât a fost săvârşită într-un loc public, pe stradă, în localitatea Săpânţa, în condiţiile agravantei de la lit.i a art.175 C.pen.
Curtea, în mod corect îşi va însuşi argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă ce au fost administrate în cauză, va stabili că fapta a fost săvârşită de inculpatul P. în public, ceea ce va conduce la menţinerea agravantei prev. în art.175 alin.1 lit.i C.pen., evidenţiind că locul unde a fost comisă fapta, este prin natura şi destinaţia sa accesibil publicului, chiar dacă la momentul respectiv nu se afla nicio altă persoană înafara inculpatului şi a victimei şi se circumscrie accepţiunii noţiunii în public prev.în art.152 lit.a C.pen.
Probele administrate în faţa instanţei de fond, cercetarea la faţa locului au ilustrat din punct de vedere topografic strada, ca loc de comitere al faptei, de unde a rezultat natura şi destinaţia acesteia, ca fiind un spaţiu de trecere, deschis, ceea ce permite accesul oricărei persoane.
Locul unde a fost agresată victima S.D. de către inculpatul P., strada, chiar prin definiţia ei, evidenţiază accesibilitatea publicului, care nu poate fi restrânsă numai la persoanele ce locuiesc în zonă, atâta timp cât locul respectiv este deschis, existând permanent posibilitatea trecerii oricărei persoane, deci a unei publicităţi virtuale, strada având tocmai această destinaţie de trecere dintr-o zonă în alta, nefiind necesară dovada prezenţei efective a unor persoane la momentul săvârşirii faptei de către inculpat.
Astfel, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că fapta inculpatului P.V. a fost săvârşită în public, în accepţiunea dispoziţiilor art.152 lit.a C.pen., ceea ce atrage incidenţa agravantei prevăzute în art.175 alin.1 lit.i C.pen., încadrarea juridică sub acest aspect fiind corect stabilită.
Cu privire la infracţiunea de tâlhărie prev.de art.211 alin.1, alin.2 lit.b şi c şi alin.2/1 lit.b teza I C.pen., reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriul Parchetului, Curtea reţine următoarele:
Din analiza întregului material probator administrat în cauză, instanţa de apel constată că nu se poate stabili faţă de inculpat răspunderea penală pentru această infracţiune, urmând a se da eficienţă regulii „in dubio pro reo” şi a se pronunţa achitarea acestuia.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş din 18 mai 2011, inculpatul P.V. a fost trimis în judecată pe lângă tentativa la omor calificat şi pentru infracţiunea de tâlhărie în dauna părţii vătămate S.D., ambele cu aplicarea art.33 lit.a, constând în aceea că în noaptea de 5 octombrie 2010, înarmat şi în loc public l-a deposedat prin violenţă pe victimă, de telefonul mobil, marca LG în valoare de 800 lei.
În legătură cu probaţiunea administrată raportat la infracţiunea de tâlhărie, procurorul indică declaraţiile aceloraşi martori şi actele medico-legale care confirmă tentativa la omor calificat.
În realitate, Curtea de Apel Cluj constată că lucrurile nu stau deloc aşa. O interpretare obiectivă a acestor probe conduce la următoarea concluzie: la fila 12 din dosarul de u.p., partea vătămată S.D. învederează că „după ce a fost agresat de o persoană pe care nu o cunoştea, care avea în mână o bâtă ciobănească şi probabil înălţimea de 1,75 m s-a târât din stradă unde a fost bătut, spre zona unei porţi din apropiere, a strigat după ajutor, dar nu a ieşit nimeni...învederează că a scos telefonul mobil din buzunar şi a apelat 112. A apucat să spunăce s-a întâmplat, dar în timpul convorbirii agresorul s-a întors brusc spre el, l-a lovit peste mâna dreaptă cu care ţinea telefonul, l-a luat şi l-a aruncat aiurea. ...telefonul mobil care i-a fost aruncat era marca LG model nou în valoare de 200 euro. (declaraţie dată în faţa organului de cercetare penală). În faţa procurorului, la f.16, face o nouă declaraţie în care învederează că de asemenea, nu ştie cine anume l-a agresat, dar a observat cu toate acestea că acea persoană avea o înălţime de aproximativ 1,75 m, mersul uşor legănat, o bâtă ciobănească, iar după terminarea agresiunii, în momentul în care a telefonat la 112 a fost din nou lovit cu o bâtă peste mână în care ţinea telefonul, astfel că aparatul a căzut, iar agresorul l-a luat şi l-a aruncat peste drum, în iarbă. Cu acea ocazie, cel care l-a violentat i-a spus „aşa îţi trebuie”.
În faţa Tribunalului Maramureş, în legătură cu infracţiunea de tâlhărie partea civilă arată „dându-mi seama că am telefonul mobil la mine, am sunat la 112. Probabil am fost auzit şi dintr-o dată m-a lovit cineva cu o bâtă în mâna dreaptă şi mi-a aruncat telefonul. Pentru că era întuneric de această dată, nu am văzut cine m-a lovit. ...Ulterior, în cursul urmăririi penale mi-am dat seama că cele două persoane în curtea cărora fusese, erau sora şi cumnatul inculpatului, iar după bâta pe care o avea şi după voce, cred că tot inculpatul m-a lovit, pentru că mi-a spus aşa îţi trebuie şi era aceeaşi voce. După ce m-a lovit cu bâta în mână şi am scăpat telefonul, agresorul l-a luat şi l-a aruncat şi nu l-am mai recuperat”.
În faţa Curţii de Apel Cluj, la termenul de judecată din 26.01.2012 când instanţa a dispus din oficiu audierea martorei G.V. pentru a administra probe cu privire la deposedarea victimei prin violenţă, de către inculpat cu privire la acel telefon, partea civilă s-a opus învederând că „nu l-a văzut pe inculpat când l-a lovit în cap şi peste mâini, dar deduce că este inculpatul, pe care l-a observat pentru prima dată doar la poliţie”.
De remarcat că în rechizitoriu procurorul de caz a apelat la propria sa deducţie, întemeiată pe susţinerea părţii vătămate, că din moment ce inculpatul l-a lovit cu bâta în cap, acesta este şi autorul infracţiunii de tâlhărie, cu toate că victima niciun moment nu a afirmat cu certitudine că l-a văzut pe inculpat, nemijlocit, când la lovit peste mână cu parul şi şi-a însuşit prin violenţă aparatul telefonic.
Curtea reţine că audiaţi nemijlocit în faţa Tribunalului Maramureş, martorii
G.T. şi G.M. învederează că „nu am văzut ca P. să fi luat telefonul părţii vătămate, deşi aceştia au fost martori oculari ai agresiunii exercitate de către inculpat asupra victimei”. Prin declaraţia de la f.96 martorul M.D. arată că inculpatul avea când a venit la el în vizită, propriul său telefon cu clapetă şi cu ecranul spart, necunoscând nimic despre săvârşirea infracţiunii de tâlhărie asupra părţii vătămate.
Mama inculpatului în declaraţia de la f.166 precizează că nu cunoaşte nimic în legătură cu infracţiunile imputate fiului său, l-a vizitat pe victimă şi susţine că doar acesta trebuie să ştie cu exactitate ce s-a întâmplat, ea necunoscând detalii cu privire la agresarea şi tâlhărirea acesteia. În acelaşi sens declară şi martorul M.F., care învederează că „aflându-se cu victima pe o terasă în Ocna Şugatag, au fost interpelaţi de mama inculpatului care le-a adus la cunoştinţă că nu fiul ei l-a agresat pe partea vătămată. În declaraţia de la f.168 martorul I.B.V. confirmă împrejurarea că partea vătămată la 5.10.2010 avea asupra sa un telefon mobil însă, după agresiune, nu i-a comunicat acestuia cine anume l-a lovit, iar când se afla căzut la pământ victima a afirmat „cineva i-a dat cu piciorul în mână şi i-a sărit telefonul”.
Martora H.I. confirmă doar recunoaşterea de către inculpat a agresiunii exercitate asupra victimei, mai puţin tâlhărirea acesteia şi însuşirea telefonului mobil.
În declaraţia sa martorul M.R.B. arată că el este cel care alături de I.B. l-au însoţit pe partea vătămată în vederea culegerii de fructe dintr-o livadă a victimei, astfel că şi el confirmă existenţa telefonului mobil aparţinând lui S.D., la data de
5.10.2010. După plecarea la un moment dat a părţii vătămate, de lângă ei şi constatând absenţa acestuia o perioadă îndelungată, s-au gândit să-l caute, astfel că l-au apelat telefonic, dar nerăspunzând, s-au deplasat în zona în care acesta plecase iniţial. La un moment dat, l-au găsit căzut într-un şanţ, lângă o casă, plin de sânge, vorbea greoi „şi le-a spus că cineva i-a aruncat telefonul”, fără a indica vreo persoană anume. Împreună cu I.B. s-au gândit să-i caute telefonul însă cineva, a început să arunce cu pietre asupra lor, astfel că au renunţat şi totodată au abandonat victima căzută la sol. Martorul precizează „partea vătămată mi-a spus că agresorul i-a luat telefonul şi i-a aruncat cartela”, fără a preciza numele şi prenumele inculpatului, sau a unei alte persoane care putea fi identificată prin date de stare civilă.
În faţa Curţii de Apel Cluj a fost audiată nemijlocit martora G.V. care confirmă că în seara de 5.10.2010 l-a apelat telefonic pe partea vătămată la nr.de telefon al acestuia, pe care îl cunoştea, fiind prieteni, au stat de vorbă, victima confirmând că se află în Săpânţa în vederea rezolvării unor probleme personale. În cursul aceleiaşi nopţi, în jurul orelor 2 sau 3 dimineaţa, martora a primit două apeluri de pe telefonul părţii vătămate, însă nu a răspuns dată fiind ora târzie. A doua zi a aflat de la martorul I.B., că nu partea vătămată a apelat-o, deoarece acesta în jurul orelor 24,00 a fost agresat de o persoană necunoscută, iar cu acea ocazie victima susţinea că a fost lovit peste mâna în care ţinea telefonul, iar agresorulfie şi-a însuşit aparatul, fie l-a aruncat într-un şanţ. Demnă de remarcat este afirmaţia martorei din faţa Curţii, „după ieşirea părţii civile din spital, acesta mi-a spus că în timpul agresiunii, a primit o lovitură puternică în cap, în urma căreia a devenit inconştient, astfel că nu ştie dacă şi-a pierdut sau cineva şi-a însuşit telefonul său”.
Sub aspectul acestei infracţiuni, probele invocate de Parchet în actul de acuzare, se limitează la cele mai sus evidenţiate. În cursul cercetării judecătoreşti, în fond şi în apel, probele administrate nu au eliminat dubiul cu privire la verosimilitatea denunţului formulat de partea vătămată în privinţa inculpatului referitor la infracţiunea de tâlhărie.
Curtea are în vedere că la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea asupra vinovăţiei inculpatului pe baza unor probe sigure,
clare, certe, ori în cauza de faţă cele în acuzarea inculpatului P.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, nu au acest caracter.
Evaluarea probatoriului la care s-a făcut trimitere mai sus, lasă loc nesiguranţei în privinţa existenţei faptei, pornind de la următoarele constatări: principala probă a acuzării o constituie declaraţiile părţii vătămate din faţa organelor de cercetare penală, din faţa procurorului, a instanţei de fond în cuprinsul cărora victima însă nu-l indică în mod cert pe inculpat ca autor al tâlhăriei, această susţinere fiind o supoziţie, raportat la împrejurarea că partea vătămată bănuieşte că cel care l-a atacat, l-a şi lovit peste mâna în care ţinea telefonul, aparat care fie a fost însuşit de către agresor, fie a fost abandonat în iarba de lângă locul faptei.
Mai mult, în faţa Curţii la 26.01.2012 partea civilă învederează că nu este necesară audierea martorei G.V. întrucât „el nu l-a văzut pe inculpat când l-a lovit în cap şi peste mâini, dar deduce că este acesta şi precizează că l-a observat prima dată doar la poliţie”. De asemenea, martora G.V. ascultată nemijlocit în faţa Curţii, relatează că partea civilă i-a spus „că în timpul agresiunii a primit o lovitură puternică în cap în urma căreia a rămas inconştient, astfel că nu ştie dacă şi-a pierdut sau cineva şi-a însuşit telefonul său. Niciunul din martorii oculari ai agresiunii comise de inculpat asupra victimei, ascultaţi în faţa instanţei de fond respectiv G.T. şi
G.M. nu confirmă însuşirea telefonului, prin violenţă, de la victimă, de către inculpat. Nici martorii I.B. şi M.R. nu confirmă că autorul infracţiunii de tâlhărie este inculpatul, victima neputând să descrie această împrejurare.
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în speţă probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei acestuia, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului”. (in dubio pro reo).
Regula în dubio pro reo, constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care aflarea adevărului, consacrat în art.3 C.proc.pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo, este o problemă de
fapt.
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu, nu există şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.
În speţa de faţă, Parchetul nu a putut dovedi că inculpatul este cel ce a deposedat victima prin mijloace violente de aparatul telefonic, iar pe de altă parte, nici că acesta ar fi acţionat cu scopul de a-şi însuşi pe nedrept acest bun, prin punerea părţii vătămate în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, sau sustragerea lui urmată de întrebuinţarea unor violenţe pentru păstrarea telefonului sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori ca să-şi asigure scăparea.
Curtea reţine că în pofida probatoriului enumerat mai sus, atâtprocurorul cât şi prima instanţă au stabilit eronat că inculpatul este autorul infracţiunii de tâlhărie, concluzia nesprijinindu-se pe nicio probă directă sau indirectă, testimonială sau
ştiinţifică. De altfel, chiar şi partea vătămată, cu privire la acest aspect, are mai multe declaraţii contradictorii.
Pentru motivele ce preced, apelul inculpatului este fondat urmând a fi admis în baza art.379 pct.2 lit.a C.proc.pen., împotriva sentinţei penale nr.626 din 2.12.2011 a Tribunalului Maramureş pe care o va desfiinţa în latura penala cu privire la gresita retinere în sarcina acestuia a infractiunii de tâlhărie si judecând sub acest aspect:
In baza art. l0 lit.c si art. 11 pct.2 lit.a Cod proc.penala va achita inculpatul pentru comiterea infractiunii de tâlhărie prev.de art. 211 al.1, al.2 lit.b,c si al.2 ind. 1 lit.b teza I Cod penal, cu înlăturarea art. 33 lit.a Cod penal, inculpatul executând doar pedeapsa aplicată prin prezenta decizie pentru tentativa la omor calificat. Cealaltă solicitare a inculpatului de achitare pentru tentativă la omor calificat, nu poate fi primită pentru motivele pe larg expuse în cuprinsul deciziei care demonstrează vinovăţia acestuia în săvârşirea infracţiunii. Se vor menţine în privinţa inculpatului restul dispoziţiilor sentinţei apelate, iar cheltuielile judiciare în apelul său vor rămâne în sarcina statului conform art.192 pct.3 alin.3 C.proc.pen.
Cu privire la înlăturarea circumstanţelor atenuante şi majorarea pedepselor aplicate inculpatului de către prima instanţă, solicitată de procuror şi partea civilă, Curtea reţine următoarele:
Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art.74 C.pen.sau a altor împrejurări asemănătoare nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art.74 C.pen., rezultă că recunoaşterea unor atari împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În această apreciere se va ţine seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.
Constatarea uneia sau a mai multor împrejurări din cele enumerate în art.74
C.pen., ori a altora asemănătoare, nu justifică - prin ea însăşi - considerarea lor ca circumstanţe atenuante şi, pe cale de consecinţă, reducerea ori schimbarea genului pedepsei.
Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată şi deci lăsată la aprecierea acesteia. În considerarea unor împrejurări ca circumstanţe atenuante, acestea trebuie raportate la gradul de pericol social concret al faptei comise, la urmările ei, la ansamblul condiţiilor în care a fost săvârşită, precum şi la orice alte elemente privitoare la persoana făptuitorului.
În speţă, în raport cu gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat - care i-a aplicat cu parul şi piciorul lovituri în zona capului şi apoi în zona toracelui şi a abdomenului, în mod corect s-a considerat de către parchet şi partea vătămată că numai împrejurarea că anterior comiterii infracţiunii inculpatul a avut o conduită sinceră şi că nu posedă antecedente penale, nu justifică aplicarea art.74, 76 C.pen.
Multitudinea actelor de violenţă exercitate de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de către instanţa de apel, în alegerea pedepsei.
Deşi instanţa de fond a stabilit în mod corect vinovăţia inculpatului, pedeapsa aplicată acestuia nu reflectă pericolul social sporit al faptei şi al făptuitorului apărând ca netemeinică.
Actul de violenţă comis de inculpat îndreptat fiind împotriva valorii sociale supreme - viaţa -, atrage în numele dreptului inviolabil la viaţă, la integritatea fizică, psihică şi materială a oricărei fiinţe, pedepsirea corespunzătoare a făptuitorului.
Atitudinea inculpatului şi modul de comitere al faptei, nu pot fi omise, ele nefiind corectevaluate de tribunal, în alegerea pedepsei.
Nu se poate ca, pentru faptele săvârşite împotriva altor semeni de ai săi şi cărora a încercat să le curme viaţa, răspunderea sa penală să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vieţii.
Potrivit art.72 din Codul penal la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Actele de violenţă exercitate de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de către instanţa de apel, în alegerea pedepsei.
Aşa fiind, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.
Sub aspectul individualizării pedepsei în speţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art.72 C.pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă, nu posedă antecedente penale, aşa cum rezultă din fişa de cazier, dar suferă de tulburare mixtă a personalităţii, aşa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică depus la dosar.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. - 52 alin.1 - , potrivit căruia “scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art.72 C.pen., gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului.
Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, curtea va ţine seama că acţiunea violentă a inculpatului a avut drept consecinţă posibilitatea pierderii unei vieţi omeneşti, împrejurare care coroborată cu totala nesinceritate a inculpatului demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoz.art.1 din Codul penal, ce prevăd că “legea penală apără...persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”.
Atitudinea nesinceră avută de inculpat faţă de instanţa de judecată pe întreg parcursul procesului penal unită cu împrejurarea că nu a manifestat nici cel mai mic regret faţă de fapta comisă, de neplata niciunei sume la care a fost obligat în favoarea părţii civile îndreptăţeşte convingerea Curţii că reeducarea sa nu poate fi realizată decât prin aplicarea unei pedepse de 7 ani şi 6 luni închisoare prin privare de libertate pentru tentativa la omor calificat. S-a ţinut seama la stabilirea sancţiunii, de suferinţa organică şi psihică, respectiv tulburarea mixtă a personalităţii de care suferă inculpatul, care dau un specific cu totul deosebit circumstanţelor faptei şi care unite cu atitudinea acestuia în cursul procesului penal, cu vârsta lui şi o redusă experienţă de viaţă, au impus aplicarea unei pedepse moderate care să contribuie la reinserţia socială pozitivă, reală, a acestuia. Suferinţele psihice ale inculpatului nu justifică aplicarea unei pedepse excesive, neexistând garanţia că aceasta ar contribui la o conştientizare mai profundă a consecinţelor faptei sale.
În speţa de faţă, nu poate fi acceptată solicitarea părţii civile de reţinere în sarcina inculpatului a unor circumstanţe agravante prev.de art.75 lit.d C.pen., respectiv săvârşirea infracţiunii din motive josnice, întrucât aşa cum se arată în practica judiciară constantă a instanţei supreme „răzbunarea, aplicarea unor multiple lovituri asupra victimei nu reprezintă neapărat un motiv josnic; sensul acestei noţiuni nu poate fi dat de o interpretare extensivă, căci în asemenea situaţie, ar însemna ca în caz de omor, circumstanţa agravantă prevăzută în art.75 lit.d C.pen.să fie incidentă ori de câte ori suprimarea vieţii unei persoane a avut loc pe fondul unor impulsuri interne contrare moralei, cum ar fi răutatea, invidia”. Probele dosarului nu evidenţiază oportunitatea reţinerii ca circumstanţe agravante şi a altor împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, loviturile aplicate de inculpat asupra victimei, sau circumscris laturii obiective, specifice comiterii infracţiunilor contra vieţii. Dacă sar fi constatat pe baza probelor de la dosar existenţa sadismului, aceasta ar fi determinat încadrarea juridică a infracţiunii comise de inculpat în infracţiunea de omor deosebit de grav, ceea ce nu este cazul. Apelul părţii civile alături de apelul procurorilor este însă fondat cu privire la înlăturarea circumstanţelor atenuante şi aplicarea unei pedepse majorate inculpatului. Totodată, apelul părţii civile este fondat şi sub aspectul acordării unor daune minime materiale şi morale de către prima instanţă, impunându-se majorarea acestora, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în cuprinsul deciziei.
Faţă de cele expuse mai sus, apar ca fondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi partea civilă S.D.urmând a fi admise în parte, în baza art.379 pct.2 lit.a C.proc.pen. împotriva sentinţei penale nr.626 din 2.12.2011 a Tribunalului Maramureş, pe care o va desfiinţa doar cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei pentru tentativa la omor calificat prv.de art. 20 Cod penal, 174, 175 lit.i Cod penal şi înlăturarea art. 33 lit.a Cod penal si judecând sub acest aspect:
va condamna pe inculpat în baza art. 20 Cod penal raportat la art. 174 si 175 al.1 lit.i Cod penal pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, la o pedeapsă de 7 ani 6 luni închisoare si 3 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 64 lit.ateza a-II-a si lit.b Cod penal, ca pedeapsă complementară.
Curtea, în baza art.71 C.pen.va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev.de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b C.pen.de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la terminarea executării pedepsei.
În privinţa pedepselor accesorii respectiv a interzicerii dreptului de a alege, curtea apreciază că acesta a fost corect aplicat deoarece în cauză inculpatul a comis o infracţiune contra vieţii. Gravitatea faptei relevă că inculpatul nu are capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale cum este viaţa.
Este adevărat că, într-o societate democratică, şi dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală.
Din moment ce inculpatul nu are maturitatea de a respecta dreptul la viaţă al celor mai apropiaţi semeni, acesta fiind unul din motivele pentru care va fi lipsit de libertate până la executarea pedepsei, se impune în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu este în măsură să aprecieze asupra modului cum este guvernată ţara şi să-şi exprime opinia cu privire la alegerea corpului legislativ.
Prin urmare, este proporţională şi justificată măsura interzicerii drepturilor sale electorale de către instanţă pe durata executării pedepsei.
Prin aplicarea în acest mod a pedepsei accesorii s-a respectat un procedeu rezonabil care este şi în acord cu decizia CEDO din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care impune ca aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor electorale să fie realizată numai în baza hotărârii definitive a instanţei, după ce în prealabil această pedeapsă accesorie este pusă în discuţie în fiecare caz în contradictoriu şi după examinarea împrejurării dacă interdicţia respectă principiul proporţionalităţii.
În baza art.350 C.proc.pen.se va menţine starea de arest a inculpatului.
În conformitate cu disp.art.160b cod proc.pen. dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau că există temeiuri noi care justifică această măsură, dispune menţinerea acesteia.
Cum, în cauză, temeiul arestării îl constituie dispoziţiile art. 148 alin.1 lit.fcod proc.pen. şi acesta nu a dispărut, iar în cursul judecăţii în primă instanţă s-a stabilit vinovăţia inculpatului urmează a se constata că se impune necesitatea menţinerii în continuare a măsurii arestării preventive.
Întrucât infracţiunea presupus a fi săvârşită denotă un deosebit grad de pericol social, inculpatul fiind, de altfel, condamnat la 7 ani şi 6 luni închisoare de către Curte, se impune menţinerea stării de arest, persistând motivele ce au stat la baza luării acestei măsuri.
Constatând că sunt întrunite atât cerinţele legislaţiei interne, cât şi prevederile art. 5 pct.1 lit. a şi c din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Curtea va menţine starea de arest a inculpatului deţinut în Penitenciarul Gherla, întrucât hotărârea provizorie de condamnare justifică privarea de libertate în scopul garantării executării pedepsei aplicate potrivit art. 5 paragraf 1 din CEDO (cauza Tommasi vs.Franţa).
Chiar dacă hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Maramureş nu are caracter definitiv, fiind apelată de către inculpat, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 paragraf 1 lit. a din CEDO, astfel cum a fost interpretat de aceeaşi instanţă în cauza Wemhoff contra Germaniei.
Cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive, în cauză s-a constatat că subzistă temeiurile prevăzute de art 148 lit f Cod procedură penală, respectiv sunt indicii temeinice de a se crede că inculpatul ar fi comis fapte pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi, de asemenea, sunt probe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În acelaşi timp nu se poate ignora împrejurarea că în speţă, s-a pronunţat deja o condamnare de către tribunal pentru faptele deduse judecăţii.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferenţă, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la faptă, adică natura şi gravitatea infracţiunii comise, cât şi cu rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acesteia, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale sale. Numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menţinerea măsurii arestării preventive. O parte a doctrinei naţionale a susţinut că pentru infracţiuni deosebit de grave, cum sunt şi infracţiunile contra vieţii, probele referitoare la existenţa acestor infracţiuni şi identificarea făptuitorului constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanţă şi implicaţii negative asupra siguranţei colective.
Prin urmare, există anumite tipuri de infracţiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivităţi, şi care justifică luarea măsurii arestării preventive. Este şi cazul infracţiunilor de omor.
Art.5 paragraf 1 lit c din Convenţie şi implicit practica CEDO au dezvoltat noţiunea autonomă de „ motive plauzibile” ( cauza Fox, Campbell şi Hartley contra Regatului Unit, hotărârea din 30 august 1990). Această noţiune depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar autentice, ci şi să convingă un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis acea infracţiune, motive puse în evidenţă de circumstanţele particulare ale speţei de faţă.
Din piesele dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că menţinerea măsurii arestării preventive s-a făcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale cât şi la cele din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În baza art.88 C.pen. şi art.381 C.proc.pen., se va deducedin pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din 26.04.2011 şi până la zi.
Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Conform art.189 C.proc.pen., se va stabili în favoarea Baroului de Avocaţi Cluj suma de 200 lei onorariu pentru apărătorul din oficiu, sumă ce se va plăti din F.M.J.
În baza art.192 pct.3 alin.3 C.proc.pen.cheltuielile judiciare avansate de stat, vor rămâne în sarcina acestuia.
După analiza admiterii apelului părţii civile, Parchetului şi al inculpatului sub aspectul laturii penale a cauzei, Curtea va proceda la analizarea solicitării părţii civile
S.D. sub aspectul cuantumului pretenţiilor materiale şi morale acordate de instanţa de fond.
În faţa instanţei de fond la f.37, partea vătămată S.D. s-a constituit parte civilă cu suma de 7833 lei daune materiale la care se adaugă contravaloarea pensiei de invaliditate pe o durată de 3 luni în sumă de 1942 lei şi suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale.
În faţa Curţii de Apel Cluj la termenul din 16.02.2012 partea civilă a arătat că nu mai solicită suma de 1942 lei ca şi contravaloare a pensiei, întrucât a încasat-o de la Oficiul de Pensii însă, solicită în continuare obligarea inculpatului la plata sumei de
100.000 euro ca daune morale, iar ca daune materiale cere obligarea inculpatului la plata sumelor de 7833 lei, 1077 lei cu acelaşi titlu reprezentând cheltuieli efectuate pe perioada iunie 2011 - decembrie 2011 precum şi suma de 240 lei cheltuieli judiciare reprezentând contravaloarea transportului său şi a martorei G.V. la data de 26.01. şi 16.02.2012 de la domiciliu la instanţă şi retur.
La data de 20.02.2012 partea civilă a formulat concluzii scrise în care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumelor de mai sus cu titlu de daune materiale şi morale.
Din verificarea nemijlocită de către instanţa de control judiciar, a sumelorcerute, rezultă ca dovedite cu titlu de daune materiale suma totală de 3727 lei aceasta compunându-se din: 30 lei transportul victimei de la Ocna Şugatag la Sighet pentru ieşirea din spital; 130 lei taxă achitată pentru examinarea efectuată de medicul legist plus transportul la acesta; 80 lei reprezentând contravaloarea transportului în faza de urmărire penală de la Ocna Şugatag la Baia Mare pentru declaraţii la poliţie; 30 lei transportul de la Ocna Şugatag la Sighet în vederea scoaterii firelor de la picior; 60 lei contravaloarea transportului în vederea primei internări în spital; 60 lei cu acelaşi titlu pentru a doua internare în unităţi sanitare; 30 lei extragerea primei atele la deget; 30 lei cu acelaşi titlu pentru a doua atelă de la deget; 100 lei contravaloarea transportului de la Ocna Şugatag la Sighet în trei rânduri pentru extragerea atelelor, operaţiune nerealizată datorită absenţei doctorului; 80 lei transportul de la Ogna Şugatag la Baia Mare pentru control medical la plămâni, 25 lei contravaloarea radiografiei la plămâni; 80 lei transportul de la Ocna Şugatag la Baia Mare pentru declaraţii la procuror; 30 lei contravaloarea aceluiaşi transport la medicul legist pentru prelungirea numărului de zile de îngrijiri medicale; 80 lei contravaloarea aceluiaşi transport la medicul legist pentru predarea actului medico-legal; 80 lei contrav.aceluiaşi transport la Baia Mare pentru control medical la plămâni; 25 lei contrav.radiografiei pulmonare; 30 lei contrav.aceluiaşi transport de la Ocna Şugatag la Sighet la parchet pentru a da declaraţii; 20 lei contrav.transportului de la Ocna Şugatag la Sighet achitat martorilor I.B. şi M.B. la parchet pentru a da declaraţii; 160 lei plătită celor doi martori pentru pierderea zilei de muncă; 80 lei contrav.transportului pe aceeaşi rută la medicul legist, deplasare efectuată la solicitarea procurorului; 30 lei contrav.transportului la Sighet la dr.R. pentru consult de specialitate ortopedic; 80 lei contrav.transportului pe aceeaşi rută la ieşirea din spital; 150 lei contrav.a trei injecţii efectuate de către medicul anestezist; 1150 şi 1077 lei reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate cu supraalimentaţia pe perioada spitalizării, contravaloarea medicamentelor cumpărate şi toate deplasările realizate cu autoturismul personal datorită împrejurării că victima avea piciorul în gips. Astfel, au fost dovedite de către partea civilă sumele de 1500 lei+1150 lei + 1077 lei = 3727 lei. Nu au putut fi acordate de către Curte contravaloarea telefonului în sumă de 800 lei întrucât inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea de tâlhărie şi nici suma de 1590 lei reprezentând salariul de la firma SC P.G. SRL unde a fost angajat pe o durată de trei luni, întrucât nu a fost depus la dosar niciun act doveditor care să ateste această împrejurare, nici în faţa tribunalului şi nici în faţa Curţii. De asemenea, nu s-a probat în faţa instanţei de fond şi a celei de apel, ce reprezintă suma de 5040 lei cheltuită de inculpat pe perioada octombrie 2010 - iunie 2011, astfel că aceasta nu a fost acordată.
Nu a fost onorată nici solicitarea părţii civile de obligare a inculpatului la plata sumei de 1873 lei reprezentând contravaloarea găleţilor de plastic, a uleiului pentru
drujbă, a sculelor pentru acelaşi aparat, a unei securi, a 900 kg mere, obiecte lăsate în păstrarea unei persoane minore (a D.), întrucât dispariţia acestora nu se află în raport de cauzalitate cu tentativa la omor comisă de inculpat.
Se impune majorarea daunelor morale la care a fost obligat inculpatul în favoarea părţii civile S.D., el rămânând cu o invaliditate de 34% în urma tentativei la omor, întrucât CEDO reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părţi, determină statul de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art.41 din Convenţia Europeană conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004).
De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000).
Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului. Prin actele depuse la dosar au fost dovedite atât pagubele materiale ale părţii civile S. reprezentând contravaloarea pierderilor suferite pe perioada incapacităţii temporare de muncă, contravaloarea deplasărilor la unităţile medicale pe perioada convalescenţei, preţul medicamentelor şi a supraalimentaţiei pe perioada refacerii sănătăţii.
În aceste condiţii, daunele materiale au fost majorate de către Curte, conform considerentelor expuse în cuprinsul deciziei.
Referitor la daunele morale, cerinţele legii impun ca persoana care a săvârşit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârşirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce rezultă din însăşi redactarea art.998 şi 999 din Codul civil, care folosesc termenul general de „prejudiciu”, fără a distinge în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât prejudiciile materiale cât şi cele morale cauzate prin orice fapte ilicite, deci, şi a celor cu caracter penal.
Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite.
În privinţa părţii civile S.D., Curtea constată că victima unei infracţiuni de natura celei comise de inculpat, are dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial
cauzat prin vătămări corporale aduse sănătăţii sale, acest prejudiciu constând în suferinţele fizice şi psihice pe care le-a suportat de pe urma faptului ilicit.
Astfel, victima, o persoană în vârstă de 56 de ani, a fost supusă mai multor operaţii, ca urmare a fracturilor suferite, a fost spitalizată o lungă perioadă de timp, suferind intervenţii chirurgicale, după care s-a aflat în tratament medical în cursul căruia a continuat să aibă dureri.
Internarea în spital, conştiinţa de a fi bolnav, suferinţa de a fi privat de o viaţă normală corespunzătoare vârstei, implică şi o suferinţă psihică, ce presupune, de asemenea, o compensaţie, şi anume sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce i s-a cauzat şi care, în cuantumul solicitat şi acordat de Curte, este justificat.
Aşadar, prin infracţiunea săvârşită, este neîndoielnic că inculpatul a determinat supunerea părţii civile S. la traume fizice şi psihice excepţionale.
De aceea, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatului şi prejudiciul patrimonial şi nepatrimonial încercat de partea civilă, Curtea apreciază că instanţa de fond a pronunţat o soluţie netemeinică, necorespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţelor art.3 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale astfel că va admite apelul acestuiaîmpotriva aceleiaşi sentinţe şi sub aspect civil în baza art.379 pct.2 lit.a C.proc.pen., pe care o va desfiinţa în latura penală si civilă şi judecând sub acest aspect:
Va obliga inculpatul să achite părţii civile în echitate 50.000 euro daune morale sau echivalentul în lei al acesteia la data plătii si suma de 3727 lei daune materiale si 240 lei cheltuieli judiciare in apel, reprezentând contravaloarea transportului de la domiciliu la instanţă şi retur pentru el la 26.01.şi 16.02.2012 şi pentru martora G.V. 16.02.2012.
Se vor mentine restul dispozitiilor sentintei apelate. (Judecător Delia Purice)
