UCIDERE DIN CULPĂ. CAZ FORTUIT. CONDIŢII.
| Comentarii |
|
Pentru a putea reţine incidenţa cazului fortuit este necesar ca acţiunea sau inacţiunea unei persoane să producă un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a fost prevăzută.
Apariţia neaşteptată a unui animal pe carosabil, coroborată cu conduita imprudentă a victimei, deşi reprezintă împrejurări a căror intervenţie nu a putut fi prevăzută, nu exclud vinovăţia inculpatului în producerea accidentului soldat cu decesul victimei, în condiţiile în care autovehiculul condus de inculpat prezenta defecţiuni la sistemul de frânare, preexistente accidentului şi cunoscute de inculpat.
Prin sentinţa penală nr.746/15.12.1998 a Judecătoriei Alexandria, în baza art.178 alin.2 C.pen. a fost condamnat inculpatul O.l. la 2 ani închisoare, dispunându-se suspendarea condiţionată a pedepsei.
S-a reţinut că la data de 20.03.1998, inculpatul a circulat cu autoutilitara înmatriculată sub numărul TR-08-CI pe raza municipiului Alexandria, în condiţii de carosabil umed, ninsoare abundentă şi cu frâna de serviciu ineficientă. în apropierea intersecţiei str.Dunării cu str.Agricultori, inculpatul rula pe banda a doua, iar pe prima bandă, în sens contrar, circula victima, care tracta un cărucior, în care se afla un purcel.
La un moment dat, purcelul a sărit din cărucior, iar victima a încercat să-l prindă, ajungând în faţa autovehiculului condus de inculpat. în zonă nu a existat marcaj sau indicator pentru trecere pietoni. Inculpatul a virat stânga, însă nu a putut evita impactul cu victima, care a decedat.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul O.I., criticând-o în sensul că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, întrucât nu este vinovat de producerea accidentului, culpa fiind în exclusivitate a victimei.
Prin decizia penală nr.813/24.11.1999 a Tribunalului Teleorman a fost admis apelul inculpatului, defiinţată sentinţa primei instanţe şi achitat inculpatul, în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.e C.pr.pen.
S-a apreciat că în speţă există o cauză care exclude vinovăţia inculpatului, şi anume cazul fortuit.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, rezultă că inculpatul a circulat cu o viteză de 30-40 km/oră, mult inferioară vitezei legale şi adaptată la condiţiile de trafic (carosabil umed şi alunecos, ninsoare abundentă). Totodată, în raport de situaţia carosabilului, folosirea firmei de serviciu nu era recomandată, astfel încât chiar dacă sistemul de frânare era eficient, nu putea şi nu trebuia folosită frâna de serviciu.
în aceste condiţii de trafic, a apărut o situaţie pe care inculpatul nu putea să o prevadă: din căruciorul tractat de victimă, pe prima bandă, dar din sens invers, a sărit un purcel. în urmărirea animalului, apare instantaneu victima, fiind accidentată mortal prin lovirea sa de către autoutilitara condusă de inculpat.
Deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii inculpatului, totuşi acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări imprevizibile, care exclude însăşi vinovăţia inculpatului şi prin aceasta şi caracterul penal al faptei. Nimeni nu putea să prevadă rezultatul socialmente periculos al acţiunii animalului şi a victimei, care au apărut în faţa autovehicolului.
împrejurarea a cărei intervenţie imprevizibilă a produs rezultatul socialmente periculos s-a datorat atât comportării animalului, care a sărit din cărucior pe şosea, cât şi comportării victimei, care, fără nici un fel de preocupare pentru a se asigura dacă este posibilă traversarea, a apărut din fugă în faţa vehiculului condus de inculpat. Este evident că inculpatul nu putea să prevadă acţiunea victimei şi că, fără intervenţia victimei, accidentul nu se putea produce.
Constatarea existenţei cazului fortuit are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei, excluzând vinovăţia inculpatului, datorită imposibilităţii sale de a prevedea intervenirea împrejurării fortuite care a determinat producerea rezultatului periculos.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, invocând cazul de casare prev.de art.3859 pct.18 C.pr.pen., în sensul că soluţia de achitare a inculpatului, motivată de existenţa cazului fortuit, este greşită, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că lovirea mortală a victimei s-a datorat nerespectării de către inculpat a unor dispoziţii legale referitoare la regimul circulaţiei rutiere, care l-au pus în imposibilitatea de a evita victima.
Recursul este fondat.
Pentru a putea fi reţinută incidenţa cazului fortuit, este necesar ca acţiunea sau inacţiunea unei persoane să producă un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită faptului că ea intra în concurs cu o forţă a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat. Deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv.
în speţă, probele administrate în cauză demonstrează că accidentul rutier s-a produs atât din culpa inculpatului, cât şi din culpa victimei.
Culpa inculpatului constă în aceea că a încălcat prevederile Decretului nr.329/1966 şi a Regulamentului de punere în aplicare a acestuia, care impuneau conducătorului auto să verifice starea tehnică a autovehiculului şi sa nu plece în cursă dacă acesta nu îndeplinea condiţiile tehnice, precum şi să aibă în permanenţă controlul asupra vitezei, reducând-o până la limita evitării oricărui pericol, în condiţiile în care drumul era alunecos. în acest sens, nu este relevant faptul că viteza cu care circula autovehiculul condus de inculpat era sub limita legală, ci, că aceasta nu era adaptată stării carosabilului.
Pe de altă parte, din raportul de expertiză tehnică efectuat în cursul urmăririi penale rezulta că autoutilitara condusă de inculpat prezenta o defecţiune la sistemul de frânare, recunoscută de altfel şi de inculpat în declaraţiile date iniţial în cauză, defecţiune de natură a pune în pericol siguranţa circulaţiei. Inculpatul putea evita accidentul dacă se deplasa cu o viteză mai mică, impusă de starea carosabilului (umed) şi frâna eficientă. Expertiza tehnică arată că la faţa locului nu au existat urme de frânare, ceea ce demonstrează că frânarea autovehiculului, invocată de inculpat, nu s-a produs, datorită deficienţelor arătate.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază ca fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prev.de art.178 alin.2 C.pen., sens în care urmează a admite recursul, a casa decizia pronunţată în apel, menţinând hotărârea primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.(Judecator Ionut-Mihai Matei)
(Secţia a ll-a penală, decizia nr.296/2000)
