Posesie
| Comentarii |
|
posesie, stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt asupra acestuia, care dă posesorului putinţa de a se comporta ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului de proprietate (sau al altui drept real) asupra acelui lucru. Pentru existenţa posesiei, se cer cumulativ două elemente: a) un element material (corpus) care presupune contactul cu lucrul, ce poate fi concretizat în orice fel de acte materiale (de ex. deţinerea lucrului, folosirea lui, culegerea fructelor acestuia etc.) sau în unele acte juridice (de ex. un act de înstrăinare, grevare etc.); b) un element psihologic, intelectual (animus), constând în intenţia sau voinţa celui ce stăpâneşte în fapt bunul, de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar ori ca titular al altui drept real.
posesia (ius possidendi), ca atribut ori prerogativă a dreptului de proprietate ce intră în conţinutul acestuia, posesia reprezintă aproprierea, însuşirea şi stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului analizat de către titularul său, acesta având reprezentarea psihologică, intelectuală a împrejurării că el are calita
tea de proprietar. Dobândirea şi prefigurarea calităţii de proprietar pot avea temeiuri juridice dintre cele mai diverse, toate însă trebuind a fi în măsură să confere în mod valabil această calitate: constituirea, fabricarea, confecţionarea bunului, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin încheierea de acte juridice perfect valabile: contractul de vânzare, contractul de donaţie etc., dobândirea bunului pe care succesorală etc. De aceea, atunci când vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate, putem spune că starea de fapt a stăpânirii bunului se suprapune perfect peste starea de drept, „stăpânitorul” fiind însuşi titularul dreptului de proprietate asupra bunului stăpânit.
Vom arăta însă la capitolul consacrat posesiei că aceasta reprezintă o stare de fapt constând în stăpânirea unui bun, cu intenţia de a apărea ca proprietar al bunului. Dar posesorul nu este prin definiţie proprietar, el nu are dreptul de proprietate asupra bunului, ci îl deţine ca şi cum ar fi proprietar.
Posesia, ca stare de fapt, nu se confundă cu proprietatea. Este adevărat că, uneori, se spune că, apărându-se posesia, se apără însuşi dreptul de proprietate şi că dovada dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, fiind extrem de dificilă, însuşi proprietarul poate invoca, spre a face dovada dreptului său, un efect al posesiei, cum ar fi uzucapiunea.
Considerăm însă că dificultatea dovezii dreptului nu se confundă cu lipsa acestuia.
Posesia, ca stare de fapt, este distinctă de proprietate, ca stare de drept. Şi proprietarul stăpâneşte bunul, are posesia lui, dar în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului. Sau, altfel spus, în cazul analizei conţinutului dreptului de proprietate, vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate.
De altfel, în una dintre deciziile sale în materie de proprietate, Curtea Constituţională reţine că regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţii.
lată de ce preferăm să spunem că, pe conţinut, dreptul de proprietate conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia bunului care formează obiectul dreptului său. Consecinţa? Vom analiza posesia şi efectele sale după ce vom cerceta în întregime dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, deoarece uneori chiar şi acestea sunt susceptibile de posesie: ca atare, exercitarea posesiei asupra lor poate apărea producătoare de efecte şi protecţie juridică.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
