OUG 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi
| Comentarii |
|
OUG 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în Monitorul Oficial nr. 311 din 10.5.2002
OUG 55/2002 actualizată prin:
- Decizie curtea constituţională - referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, Monitorul Oficial 584/2010
- Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, Monitorul Oficial 183/2003
În temeiul prevederilor art. 114 alin. (4) din Constituţia României,
Guvernul Românieiadoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin câini periculoşise înţelege câinii aparţinând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:
a)categoria I: câinii de luptă şi de atac, asimilaţi prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbuil, Bandog şi metişii lor;
b)categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian, Cane Corso şi metişii lor.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 2
(1)Prin câini agresivise înţelege:
a)orice câine care, fără să fie provocat, muşcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private;
b)orice câine folosit de unităţile de poliţie, de jandarmerie, de alte unităţi militare, de unităţile vamale sau de serviciile publice de securitate, protecţie şi pază, care, aflându-se în misiune, a atacat sau a muşcat 6 persoană.
(2)Nu intră în categoria câinilor agresivi definiţi la alin. (1):
a)orice câine care atacă sau muşcă o persoană care a pătruns fără drept, în orice mod, într-o proprietate privată sau publică protejată de acel câine;
b)orice câine folosit de unităţile de poliţie, jandarmerie, de alte unităţi militare, de unităţile vamale sau de serviciile publice de securitate, protecţie şi pază, chiar dacă, aflându-se în misiune, a atacat sau a muşcat o persoană.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
CAPITOLUL II
Obligaţiile deţinătorilor de câini şi condiţiile deţinerii acestora
Art. 3
(1)Proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor prevăzuţi la art. 1 trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a)să aibă vârsta minimă de 18 ani;
b)să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
c)să nu fi fost condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni contra persoanei.
(2)Proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor prevăzuţi la art. 1 şi la art. 2 alin. (1) au obligaţia să înregistreze câinii la Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică Internaţională, şi să inscripţioneze în mod vizibil, la intrarea în apartament sau în imobil ori pe împrejmuirea aferentă imobilului respectiv, avertismentul „Câine periculos“ sau, după caz, „Câine agresiv“, printr-o plăcuţă având dimensiunile de cel puţin 15 × 25 cm.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 4
(1)Proprietarii de câini prevăzuţi la art. 1 au obligaţia să depună la sediul poliţiei în a cărei rază este situat imobilul în care este deţinut câinele o adeverinţă în fotocopie, eliberată de Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică Internaţională, din care să rezulte încadrarea câinelui în categoriile prevăzute la art. 1, precum şi o declaraţie pe propria răspundere cuprinzând următoarele date:
a)numărul de identificare al câinelui, aplicat prin tatuare sau microcip;
b)efectuarea vaccinării antirabice şi a rapelurilor, în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
c)efectuarea sterilizării câinilor prevăzuţi la art. 1 lit. a);
d)existenţa unei asigurări de răspundere civilă pentru eventualele pagube produse de câinii prevăzuţi la art. 1 lit. a).
(2)În cazul schimbării adresei imobilului menţionat la alin. (1) proprietarii de câini încadraţi la art. 1 au obligaţia să depună în termen de 48 de ore, la sediul poliţiei în a cărei rază se află noua adresă, documentele prevăzute la alin. (1).
(3)Pierderea sau decesul unui câine încadrat la art. 1, precum şi înstrăinarea câinilor încadraţi la art. 1 lit. b) vor fi declarate în termen de 48 de ore la sediul poliţiei în a cărei rază se află imobilul de deţinere al câinelui.
Art. 5
Prevederile art. 3 şi 4 nu se aplică unităţilor de poliţie, de jandarmerie, celorlalte unităţi militare, vămilor şi serviciilor publice de securitate, protecţie şi pază, precum şi în cazul spectacolelor demonstrative organizate sau al unor filmări.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 6
(1)Accesul câinilor prevăzuţi la art. 1 lit. a) în localurile publice, în mijloacele de transport în comun, precum şi în alte locuri publice, cu excepţia drumurilor publice şi a căilor de acces către acestea, este interzis.
(2)Accesul câinilor prevăzuţi la art. 1 lit. a) în părţile comune ale imobilelor în care sunt deţinuţi, pe drumurile publice şi pe căile de acces către acestea este permis numai dacă aceştia poartă botniţă şi sunt ţinuţi în zgardă şi lesă sau ham de către proprietar ori de către deţinătorul temporar.
(3)Staţionarea câinilor prevăzuţi la art. 1 lit. a) în părţile comune ale imobilelor prevăzute la alin. (2) este interzisă.
(4)Accesul câinilor prevăzuţi la art. 1 lit. b), precum şi al exemplarelor cu potenţial agresiv în localurile publice, în mijloacele de transport în comun, în locurile publice, precum şi în părţile comune ale imobilelor este permis numai dacă aceştia poartă botniţă şi sunt ţinuţi în lesă de către o persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1). În locurile special amenajate pentru câini accesul câinilor prevăzuţi în prezentul alineat este permis fără botniţă şi fără lesă.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 7
(1)Dresajul şi antrenamentul câinilor prevăzuţi la art. 1 sunt permise numai în centre speciale sau în alte locuri autorizate, stabilite prin hotărâre de către consiliile comunale, orăşeneşti, municipale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
(2)Dresorii care activează în centrele speciale trebuie să facă dovada pregătirii şi atestării lor profesionale şi vor fi autorizaţi din 3 în 3 ani de o comisie formată din câte un reprezentant al Asociaţiei Chinologice Române, Ministerului de Interne şi Agenţiei Naţionale Sanitare Veterinare. Autorizaţia va fi vizată anual. Sunt permise dresajul şi antrenamentul câinilor prevăzuţi la art. 1 de către deţinător, pe proprietatea sa, cu asumarea tuturor răspunderilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 8
Se interzice:
a)organizarea luptelor între câini, antrenarea câinilor în acest scop şi participarea cu câini la astfel de lupte, indiferent cărei rase îi aparţin câinii;
b)importul sau comercializarea câinilor prevăzuţi la art. 1 lit. a);
c)reproducţia câinilor prevăzuţi la art. 1 şi la art. 6 alin. (4), care nu au acte de origine recunoscute de Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică Internaţională;
d)abandonarea câinilor prevăzuţi la art. 1, art. 2 alin. (1) şi la art. 6 alin. (4).
Art. 9
(1)Câinii prevăzuţi la art. 1 lit. a), indiferent de sex, vor fi obligatoriu sterilizaţi.
(2)Sterilizarea câinilor va fi confirmată în carnetul de sănătate de către medicul veterinar care a efectuat intervenţia.
(3)În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor prevăzuţi la art. 1 lit. a) sunt obligaţi să îi sterilizeze, pe cheltuială proprie.
Art. 10
(1)În cazul câinilor prevăzuţi la art. 2 alin. (1), organele de poliţie, la sesizarea unei persoane sau a reprezen tantului legal al acesteia ori din oficiu, avertizează proprietarul sau deţinătorul temporar al câinelui să ia toate măsurile pentru prevenirea comportamentului canin agresiv.
(2)Dacă proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor prevăzuţi la art. 2 alin. (1) nu iau măsurile prevăzute la alin. (1), poliţia poate dispune plasarea câinelui într-un adăpost, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2), în cazul în care pericolul avut în vedere se menţine.
(3)Cheltuielile generate de întreţinerea câinelui aflat sub supraveghere se suportă de către proprietar sau de deţinătorul temporar al câinelui.
CAPITOLUL III
Infracţiuni şi contravenţii
Art. 11 [1]
(1)Neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin de către proprietarul câinelui sau de deţinătorul temporar al acestuia asupra unei persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2)Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a avut ca urmare vătămarea corporală gravă, pedeapsa este cea prevăzută la art. 181–184 Cod penal.
(3)Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(4)Acţiunea penală prevăzută la alin. (1) şi (2) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Decizie curtea constituţională - referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 17 august 2010, Monitorul Oficial 584/2010 ;
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 12
Abrogat.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 13
Importul sau comercializarea câinilor din rasele prevăzute la art. 1 lit. a) constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani şi confiscarea acestora.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 14
Fapta persoanei de a organiza lupte între câini, de a-i pregăti în acest scop, precum şi de a participa cu câini la astfel de lupte constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 15
(1)În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 11 şi 12 câinii se confiscă de către poliţie, cu sprijinul personalului instruit în acest sens, angajat al consiliilor locale, în termen de cel mult două zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
(2)Câinii prevăzuţi la alin. (1) vor fi cazaţi în adăposturile Serviciului pentru gestionarea câinilor fără stăpân, în vederea plasării lor în grija organizaţiilor pentru protecţia animalelor, care vor proceda conform reglementărilor proprii.
Art. 16
Măsura confiscării prevăzută la art. 13 constă în capturarea, transportarea şi păstrarea câinelui în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân. Măsura se dispune în condiţiile legii de către agentul constatator şi se execută de către personalul angajat al consiliilor locale, instruit în acest sens. Păstrarea şi adopţia câinilor se fac în condiţiile reglementărilor legale.
Art. 17
Nu se pedepsesc infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă dacă victima actelor incriminate a pătruns fără drept, în orice mod, într-o proprietate privată sau publică protejată de câine ori dacă intervenţia câinelui a fost determinată de apărarea proprietarului sau a deţinătorului temporar, victimă iminentă a unei infracţiuni de violenţă săvârşite împotriva sa.
Art. 18
(1)Constituie contravenţii următoarele fapte:
a)neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin de către proprietarul sau deţinătorul temporar al câinelui, dacă fapta s-a soldat cu rănirea sau cu uciderea unui animal domestic;
b)neanunţarea la poliţie a pierderii sau a decesului câinilor prevăzuţi la art. 1, de către proprietar sau de către persoana care îi are în pază, în termen de 48 de ore de la constatare;
c)nerespectarea prevederilor art. 3 şi ale art. 4 alin. (1) şi (2);
d)nerespectarea prevederilor art. 7, art. 8 lit. c) şi ale art. 9;
e)nerespectarea prevederilor art. 6;
f)nerespectarea art. 8 lit. d).
(2)Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu amendă, după cum urmează:
a)cele de la lit. a) şi b), cu amendă de la 1.000.000 lei la 5.000.000 lei;
b)cele de la lit. c) şi d), cu amendă de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei;
c)cele de la lit. e) şi f), cu amendă de la 15.000.000 lei la 30.000.000 lei.
Art. 19
(1)Fapta persoanei care produce câinelui, în orice mod, o suferinţă nejustificată ori îl provoacă la reacţii agresive constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1) proprietarul sau deţinătorul temporar al câinelui provocat este absolvit de orice răspundere.
Art. 20
(1)Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către inspectorii poliţiei sanitare veterinare şi de către personalul anume desemnat din cadrul Ministerului de Interne.
(2)Contravenţiilor prevăzute la art. 18 şi la art. 19 alin. (1) le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, inclusiv ale art. 28 alin. (1).
CAPITOLUL IV
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 21
(1)În termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă câinii vor fi în mod obligatoriu identificaţi şi înregistraţi potrivit normelor stabilite prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, emis în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2)Proprietarii sau deţinătorii temporari de câini care pot fi încadraţi la art. 1 au obligaţia de a prezenta câinii la Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică Internaţională, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, în vederea evaluării şi încadrării lor în una dintre categoriile prevăzute la art. 1.
(3)Până la înfiinţarea Autorităţii de Supraveghere Canină câinii menţionaţi la art. 1 vor fi înregistraţi şi identificaţi prin tatuaj, pe cheltuiala proprietarului sau a deţinătorului temporar, de către asociaţia prevăzută la alin. (2), menţionându-se codul în carnetul de sănătate şi în adeverinţa eliberată.
(4)Câinii încadraţi la art. 1, lăsaţi în libertate şi care nu pot fi identificaţi, vor fi capturaţi de către serviciile pentru gestionarea câinilor fără stăpân şi vor fi eutanasiaţi conform dispoziţiilor legale.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 22
În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă proprietarii sau deţinătorii temporari ai câinilor prevăzuţi la art. 1 sunt obligaţi să depună la sediul poliţiei declaraţia prevăzută la art. 4.
Art. 23
(1)În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se înfiinţează Autoritatea de Supraveghere Canină în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.
(2)Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii de Supraveghere Canină va fi aprobat în termen de 30 de zile de la înfiinţarea acesteia, prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor.
OUG nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi actualizată prin:
Legea 60/2003 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi din 11 martie 2003, Monitorul Oficial 183/2003 ;
Art. 24
Prezenta ordonanţă de urgenţă intră în vigoare la 15 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PRIM-MINISTRU
ADRIAN NĂSTASE
Contrasemnează:
p. Ministrul agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor,
Petre Daea,
secretar de stat
Ministru de interne,
Ioan Rus
Ministrul administraţiei publice,
Octav Cozmâncă
Ministrul finanţelor publice,
Mihai Nicolae Tănăsescu
| ← OG 16/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003... | OG 28/2013 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare → |
|---|
inchisoare pe viata pentru detinatorii de caini care isi lasa cainii sa sara pe oameni
Citește mai mult
precum şi sancţiunile aplicabile în cazul săvârşirii acestor fapte.Dintre prevederile care fac obiectul prezentei ordonanţe, vom analiza dispoziţiile care privesc infracţiunile aferente. Acestea sunt prevăzute în Capitolul III al actului mai sus menţionat şi sunt în număr de trei:
- neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin de către proprietarul câinelui sau deţinătorul temporar al acestuia, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani (prevăzută la art. 11);
- importul sau comercializarea câinilor de luptă şi atac, asimilaţi prin caracterele morfologice cu câini de tip Pit Bull, Boerbull, Bandog şi metişii lor, infracţiune pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 2 ani (prevăzută la art. 13);
- fapta persoanei de a organiza lupte între câini, de a-i pregăti în acest scop, precum şi de a participa cu câini la astfel de lupte, pedepsită cu închisoare de la 2 la 5 ani (prevăzută la art. 14).
A. INFRACŢIUNI Şl PEDEPSE
1. Neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin
Art. 11 prevede că „Neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin de către proprietarul sau de deţinătorul temporar al acestuia asupra unei persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Dacă fapta prevăzută la alineatul 1 a avut ca urmare vătămarea corporală gravă, pedeapsa este cea prevăzută de art. 181-184 C. pen.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.“
Dacă modificarea ordonanţei prin legea de aprobare în sensul abrogării art. 12 poate fi calificată ca un pas înţelept al legiuitorului, datorită contradicţiilor pe care le crea interpretarea şi aplicarea acestuia, trebuie semnalat că demersul s-a oprit la jumătate, deoarece formele agravate de la alineatul 2 al art. 11 par a fi tot un mutant juridic. Deşi afirmaţia pare foarte dură, o vom argumenta în continuare.
O primă observaţie constă în faptul că interpretând ad literam textul primei forme agravate, se ajunge la concluzia absurdă că o faptă care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă (adică vreuna din urmările prevăzute la art. 182 C. pen.) va fi sancţionată cu pedeapsa de la vătămare corporală (181 C. pen.) sau, eventual, cu pedeapsa de la vătămare corporală gravă (182 C. pen.), fără însă a preciza când se aplică o sancţiune şi când cealaltă. Legiuitorul pune ca şi condiţie, pentru a se comite fapta în forma agravată, producerea unei vătămări corporale grave, dar face trimitere la sancţiunea de la vătămare corporală. în acest fel sancţionarea devine inechitabilă, astfel cel care comite infracţiunea de vătămare corporală gravă cu praeterintenţie va fi sancţionat cu o pedeapsă între 2 ani şi 7 sau 10 ani, după caz, iar dacă acelaşi rezultat praeterintenţionat se produce ca urmare a neluării măsurilor de prevenire a atacului canin, pedeapsa este cuprinsă între 6 luni şi 5 ani.
în al doilea rând, deşi a doua formă agravată sancţionează tocmai fapta praeterintenţionată care a avut ca urmare moartea victimei, legiuitorul face trimitere şi la art. 183 C. pen. care incriminează loviturile cauzatoare de moarte, faptă absorbită de cea de-a doua formă agravată a art. 11.
în al treilea rând, legiuitorul face trimitere la sancţiunile din art. 181-184, fără a ţine cont de faptul că fiecare articol are în cuprinsul său mai multe forme agravate şi, în consecinţă, mai multe limite de pedeapsă. Credem că, de lege ferenda, ar fi mult mai raţional ca să se renunţe la această trimitere la sancţiunile din mai multe articole, fiind suficient să se stabilească o singură sancţiune, aceasta, cu atât mai mult cu cât, forma de bază a art. 11 este sancţionată între aceleaşi limite de pedeapsă, indiferent dacă fapta a fost comisă cu intenţie sau din culpă. Nu este normal ca forma de bază a infracţiunii comise din culpă să fie sancţionată cu o pedeapsă între 6 luni şi 5 ani închisoare, iar dacă autorul comite din culpă forma agravată a acestei infracţiuni, pedeapsa să fie cuprinsă între 6 luni şi 3 ani.
în al patrulea rând, la fel de inechitabilă ni se pare şi sancţionarea celei de-a doua forme agravate a articolului 11 din ordonanţă atunci când se comite cu praeterintenţie, deoarece sancţiunea pentru aceasta este închisoarea cuprinsă între 2 şi 7 ani, în timp ce pentru infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, faptă absorbită în conţinutul celei de-a doua fapte agravate a art. 11, sancţiunea este pedeapsa închisorii între 5 şi 15 ani. Astfel, se ajunge ca fapta absorbită să fie sancţionată mai grav decât fapta absorbantă.
Credem că, de lege lata, textul trebuie interpretat în sensul că prima formă agravată se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între 6 luni şi 5 ani, dacă fapta a produs vreo vătămare corporală gravă urmare a unei intenţii depăşite. Dacă vătămarea corporală gravă s-a produs din culpă, pedeapsa este de la 6 luni la 3 ani, aceasta fiind sancţiunea pentru comiterea vătămării corporale din culpă, atunci când fapta a fost comisă ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale sau măsuri de supraveghere. Este însă necesară intervenţia rapidă a legiuitorului în sensul înlăturării acestei inechităţi evidente prin stabilirea unei sancţiuni pentru forma agravată mai grea decât pentru forma de bază a infracţiunii, care să cuprindă în conţinutul său şi sancţiunile pentru infracţiunile absorbite. în nici un caz nu s-ar aplica sancţiunea de la art. 183 C. pen. pentru prima formă agravată a art. 11 din ordonanţă.
Infracţiunea are ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la siguranţa persoanelor, susceptibilă de a fi pusă în pericol în cazul neluării unor măsuri corespunzătoare de prevenire a atacului canin de către cei îndatoraţi a o face.
Subiectul activ al acestei infracţiuni nu poate fi decât proprietarul câinelui sau deţinătorul temporar al acestuia. Observăm că textul nu prevede condiţia suplimentară ca respectivul câine să fie unul dintre cei periculoşi (de luptă şi atac, prevăzuţi la art. 1 sau agresivi, prevăzuţi la art. 2 din Ordonanţă), de unde se poate trage concluzia că infracţiunea subzistă şi în cazul în care câinele nu face parte din categoriile mai sus menţionate. Prin „proprietarul câinelut' se înţelege titularul dreptului de proprietate având ca obiect un câine, indiferent de modul de dobândire a acestuia (vânzare-cumpărare, donaţie, schimb etc.). Prin „deţinător temporal” se are în vedere persoana, alta decât proprietarul, la care se află în mod efectiv câinele, indiferent cu ce titlu îl deţine (posesie sau detenţie precară) şi indiferent dacă a intrat în stăpânirea acestuia cu sau fără acordul proprietarului (de exemplu, în ipoteza în care proprietarul l-a pierdut sau i-a fost furat).
O problemă ce merită a fi analizată este aceea de a stabili cine răspunde penal în cazul în care câinele este încredinţat unui minor. în literatura de specialitate a fost exprimată opinia conform căreia „încredinţarea câinilor periculoşi sau agresivi copiilor sub vârsta de 18 ani constituie ea însăşi o încălcare a obligaţiei proprietarului sau deţinătorului temporar de a lua toate măsurile de prevenire a atacului canin", şi, în consecinţă, acesta va răspunde penal în calitate de autor. Nu împărtăşim acest punct de vedere, întrucât ar însemna ca o persoană sub 18 ani, responsabilă din punct de vedere penal să fie exonerată de răspundere penală, care, potrivit autorului citat, ar fi transferată persoanei care i-a încredinţat câinele. Considerăm că în acest caz trebuie avută în vedere posibilitatea reală, concretă din partea minorului căruia i-a fost încredinţat câinele de a lua măsurile de prevenire a atacului canin, şi nu în condiţii apriorice legate de vârsta majoratului. Ne punem întrebarea firească: cine va răspunde penal dacă minorul de 16 ani, care în conformitate cu legislaţia muncii s-ar putea angaja, ar primi ca sarcină de serviciu să hrănească şi să supravegheze nişte câini? împrejurarea dacă minorul poate să stăpânească acel câine se va aprecia de la caz la caz de către instanţa de judecată. Dacă minorul era în imposibilitate reală de a lua măsurile care se impun (având în vedere vârsta sa, gradul de dezvoltare fizică şi intelectuală, dimensiunile animalului), răspunderea va reveni, într-adevăr, persoanei care i l-a încredinţat, întrucât fapta acestuia de a încredinţa câinele unei persoane de vârstă fragedă poate fi considerată ca o neluare a măsurilor de prevenire a atacului canin, în sensul art. 11. Soluţia propusă nu exclude de plano posibilitatea reţinerii unei culpe concurente în sarcina persoanei care a încredinţat câinele şi, respectiv, minorului căruia i-a fost încredinţat câinele, caz în care va fi antrenată răspunderea penală a amândurora.
Ne întrebăm cine va fi subiectul activ al infracţiunii în ipoteza în care proprietarul sau deţinătorul temporar a pierdut sau a abandonat câinele şi acesta nu a ajuns în stăpânirea de fapt a vreunei alte persoane? Răspunsul diferă în funcţie de modul în care s-a pierdut posesia asupra câinelui, precum şi de durata care s-a scurs de la pierderea acestuia. In cazul în care câinele a fost furat, autor al acestei infracţiuni va fi hoţul care devine un deţinător temporar al animalului. Dacă ieşirea din stăpânirea sa îi este imputabilă cu titlu de intenţie, în caz de abandon şi cu titlu de culpă, în cazul pierderii, atunci se va putea angaja răspunderea penală a proprietarului sau deţinătorului temporar. Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 18 lit. d din ordonanţă sancţionează contravenţional abandonarea câinilor periculoşi sau agresivi. Totuşi, răspunderea proprietarului sau deţinătorului temporar nu se poate întinde pe o perioadă nelimitată de timp, astfel încât dacă atacul va avea loc după o perioadă îndelungată de la momentul abandonului sau pierderii şi, mai ales, dacă proprietarul sau deţinătorul temporar a adus la cunoştinţa autorităţilor acest fapt, el nu va răspunde, făcându-se aplicarea, în
acest caz, a prevederilor O. U. G. nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpâni. Aceasta deoarece fapta incriminată de art. 11 din ordonanţă impune, ca şi condiţie a subiectului activ, faptul de a fi proprietarul sau deţinătorul temporar al câinelui, condiţie pe care nu o mai îndeplineşte după ce a anunţat autorităţile de pierderea sau abandonul câineiui. Prin O. U. G. nr. 155/2001 s-a instituit un program de gestionare a acestora, cu obligaţia consiliilor locale de capturare, adăpostire, îngrijire şi, eventual, eutanasiere.
In doctrină s-a susţinut că în cazul în care serviciile specializate ale primăriilor nu-şi îndeplinesc obligaţiile în ceea ce priveşte capturarea câinilor, iar un astfel de câine atacă o persoană nu se poate angaja răspunderea penală sau contravenţională pentru cei care îşi încalcă atribuţiile de serviciu, putându-se eventual angaja doar răspunderea civilă delictuală. Considerăm că se poate angaja răspunderea penală a acelor care au atribuţii de serviciu pentru comiterea unei fapte din culpă atunci când atacul cauzează şi o vătămare corporală a celui atacat.
Infracţiunea care face obiectul analizei noastre este o infracţiune omisivă.
Inacţiunea constă în neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin. Din această formulare rezultă că proprietarii sau deţinătorii temporari trebuie să ia orice măsuri considerate necesare pentru prevenirea unui astfel de atac asupra altei persoane, indiferent dacă aceste măsuri sunt sau nu enumerate expres în lege. A fost exprimată opinia că, atunci când au fost luate toate (s. n. - S. B., R. C.) măsurile de prevenire a atacului canin şi, totuşi, câinele a reuşit să scape din mâna proprietarului sau deţinătorului temporar şi chiar să se debaraseze de botniţă şi să atace o persoană, ba mai mult, să-i şi cauzeze vătămări corporale, este evident (s. n. - S. B., R. C.) - în opinia autorului - că nu se poate vorbi de o răspundere penală, lipsind unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii şi anume vinovăţia, în ambele sale forme (intenţia şi culpa). Acestei susţineri i se pot aduce câteva obiecţii. Prima ar fi că, din moment ce câinele a reuşit să scape, înseamnă că nu au fost luate toate măsurile de prevenire a atacului canin, aşa cum susţine autorul. După părerea noastră, nu este suficient ca persoana să ia măsurile minime pentru prevenirea atacului (afişarea unei inscripţii vizibile la intrarea în apartament sau imobil, care să avertizeze asupra existenţei unui câine, obligaţie prevăzută, de altfel, de art. 3 alin. (2) din ordonanţă, folosirea botniţei sau a lesei), ci trebuie ca aceasta să adopte orice fel de măsuri pentru a împiedica un atac (de exemplu, supravegherea corespunzătoare a câinelui). Dacă atacul s-a produs, înseamnă că proprietarul sau deţinătorul temporar nu a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea atacului canin, împrejurare care îi este imputabilă dacă nu face dovada că nimeni nu putea să prevadă posibilitatea producerii atacului după toate măsurile luate de deţinător.
în ipoteza analizată, considerăm că nu sunt întrunite condiţiile cazului fortuit, întrucât, dacă animalul a avut forţa şi agresivitatea să rupă lesa, să scape, să se şi debaraseze de botniţă, este clar că era un câine destul de agresiv, situaţie în care nu se poate susţine că proprietarul sau deţinătorul temporar nu a prevăzut sau nu a putut prevedea o astfel de împrejurare. în cazul neluării unor măsuri mai drastice de prevenire a atacului, fapta îi este imputabilă, cu titlu de culpă. Aceasta nu înseamnă că nu pot exista şi situaţii în care să se facă aplicarea prevederilor referitoare la cazul fortuit, cum se întâmplă în cazul în care animalul reuşeşte să rupă lesa datorită unui defect de fabricaţie al acesteia, împrejurare pe care proprietarul sau deţinătorul temporar nu o poate prevedea în momentul achiziţionării acesteia.
Spre deosebire de alte infracţiuni, în cazul infracţiunii incriminate de art. 11 din ordonanţă nu este prevăzută ca o modalitate alternativă de realizare a laturii obiective şi înlăturarea măsurilor de prevenire luate, ci numai neluarea măsurilor. Din această cauză, se pune problema de a şti ce se întâmplă în cazul în care proprietarul sau deţinătorul temporar ia măsuri de prevenire, dar o terţă persoană înlătură aceste măsuri (de exemplu, dezleagă câinele). Credem că în acest caz răspunderea va incumba persoanei care înlătură măsurile luate, întrucât, având o putere efectivă de fapt asupra câinelui în momentul înlăturării măsurilor, acesta devine un deţinător temporar în sensul art. 11.
în ceea ce priveşte forma de vinovăţie cu care se poate comite această infracţiune, trebuie spus că, fiind o infracţiune omisivă, poate fi comisă atât cu intenţie cât şi din culpă, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 19 alin. (3) C. pen.
în ceea ce priveşte intenţia, aceasta poate fi directă când, de exemplu, persoana nu ia cu bună-ştiinţă măsurile de prevenire, deşi ştie că animalul pe care-l deţine obişnuieşte să atace oamenii, rezultat pe care-l urmăreşte, sau indirectă, atunci când nu urmăreşte ca animalul să atace, dar acceptă această posibilitate. Fapta se săvârşeşte din culpă cu prevedere când, de exemplu, făptuitorul ia măsuri de prevenire pe care le consideră îndestulătoare, dar care se dovedesc a fi insuficiente (leagă câinele, dar acesta rupe lesa) sau din culpă cu neprevedere când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă (câinele sare gardul care împrejmuieşte curtea şi atacă o persoană).
Credem că formele agravate ale art. 11 nu pot fi comise decât cu praeterintenţie sau din culpă. Formularea utilizată de legiuitor în definirea formelor agravate este cea consacrată în cazul când sunt incriminate fapte praeterintenţionate şi relevă culpa autorului cu privire la aceste rezultate. Dacă, spre exemplu, autorul faptei doreşte şi urmăreşte sau acceptă moartea victimei fapta se transformă într-o infracţiune de omor comisă prin intermediul unui câine. Elementul specific al infracţiunii reglementate de art. 11 este faptul că forma sa de bază poate fi comisă atât cu intenţie cât şi din culpă, ipoteză atipică pentru o infracţiune praeterintenţionată. De obicei formei de bază intenţionate sau praeterintenţionate i se consacră un text distinct de forma de bază a infracţiunii din culpă (la fel ca în cazul art. 180-183 C. pen., pentru faptele intenţionate şi praeterintenţionate, pe de o parte, şi art. 184 C. pen. pentru faptele din culpă, pe de altă parte). în cazul art. 11 din ordonanţă legiuitorul a utilizat o altă tehnică şi anume a reunit formele agravate, indiferent că sunt forme agravate praeterintenţionate, atunci când forma de bază se comite cu intenţie, sau sunt forme agravate din culpă ale formei de bază atunci când aceasta se comite din culpă.
Urmarea constă în producerea atacului canin, datorat conduitei pasive a subiectului activ. Este motivul pentru care infracţiunea este de rezultat, nu de pericol, nefiind relevantă pe plan penal neluarea măsurilor de prevenire în lipsa existenţei unui atac efectiv. De altfel, ar fi şi greu de probat nerespectarea măsurilor de prevenire în lipsa unui atac, întrucât acesta este consecinţa directă a neluării măsurilor şi, totodată, elementul care îi probează existenţa. Nu trebuie ca atacul să producă vreo altă consecinţă prevăzută de legea penală, ci doar ca el să aibă loc. Vom fi, aşadar, în prezenţa infracţiunii chiar dacă, de exemplu, persoana atacată scapă nevătămată fiind muşcată doar de haine, încălţăminte sau de un obiect pe care îl are asupra-i (geantă, sacoşă, poşetă, ghiozdan etc.). De altfel, nici nu este necesar să existe un contact direct, nemijiocit, între câine şi persoana asupra căreia se îndreaptă atacul, aceasta putându-l evita (de exemplu, se urcă în copac pentru ca animalul să n-o ajungă).
în doctrină s-a susţinut că de lege lata infracţiunea prevăzută de art. 11 este o infracţiune de pericol, deşi de lege ferenda aceasta ar trebui să fie una de rezultat, depăşindu-se în acest fel şi dificultatea de a se face distincţie între contravenţia prevăzută de art. 18 lit. e şi
fapta incriminată de art. 11. Considerăm, aşa cum am arătat mai sus, că şi de lege lata, infracţiunea este una de rezultat, fiind nevoie de existenţa unui atac pentru a se putea angaja răspunderea penală. în caz contrar orice încălcare a vreunei reguli de supraveghere ar intra sub incidenţa legii penale, nemaiputându-se comite vreo contravenţie (de exemplu accesul câinilor periculoşi în mijloacele de transport). De altfel, considerăm că existenţa atacului este elementul esenţial care face distincţia între răspunderea contravenţională şi cea penală. Astfel, dacă proprietarul câinelui periculos se urcă cu acesta într-un autobuz, el va comite contravenţia prevăzută de art. 18 lit. e, dar dacă în aceste împrejurări câinele periculos atacă o altă persoană, atunci proprietarul câinelui va comite infracţiunea prevăzută de art. 11 din ordonanţă.
Dacă se produce şi o altă urmare prevăzută de legea penală în urma atacului, constând într-o atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, ori vieţii acesteia, trebuie să distingem două ipoteze.
Dacă forma de bază a infracţiunii este comisă din culpă, atunci urmările cu privire la integritatea corporală, sănătatea sau viaţa persoanei atacate vor intra sub incidenţa formelor agravate ale art. 11, neputând exista, spre exemplu, un concurs între alineatul 3 al art. 11 şi infracţiunea de ucidere din culpă.
Dacă însă fapta în forma de bază este comisă cu intenţie, atunci se va putea reţine un concurs între forma de bază a infracţiunii reglementate de art. 11 şi o infracţiune de omor, în situaţia în care autorul nu respectă regulile de prevenire a atacului canin, tocmai pentru a ucide victima. în situaţia în care, deşi neluarea măsurilor este o faptă intenţionată, dar urmările grave se produc din culpă, se va reţine doar comiterea infracţiunii de la art. 11 alineatul 2 sau 3 în funcţie de urmarea produsă (vătămarea corporală sau moartea victimei).
Aşa cum a fost semnalat în doctrină, infracţiunea analizată prezintă asemănări cu contravenţia prevăzută la art. 18 alin. 1 lit. a din ordonanţă, cele două texte - art. 11 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) lit. a - suprapunându-se într-o oarecare măsură. Ceea ce diferenţiază cele două texte şi, totodată, atrage calificarea faptei drept infracţiune, respectiv contravenţie este necesitatea ca fapta să se soldeze cu rănirea sau uciderea unui animal domestic pentru a fi contravenţie, deci un rezultat bine determinat, în timp ce, paradoxal, aşa cum arătam, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 11, nu este necesară pentru existenţa infracţiunii decât producerea unui atac. Totuşi, cel mai important element de distincţie este faptul că, pentru a constitui infracţiune, atacul trebuie să aibă loc asupra unei persoane (s. n. - S. B., R. C.), şi nu doar asupra unui animal domestic, caz în care fapta constituie doar contravenţie.
Participaţia penală. în situaţia în care cele două sau mai multe persoane deţin un câine în coproprietate sau devălmăşie (cazul soţilor) sau în cazul în care animalul se află în stăpânirea de fapt a două sau mai multor persoane, se pune problema cine răspunde penal pentru comiterea faptei şi în ce calitate. Chiar dacă un câine poate fi deţinut în coproprietate de mai multe persoane, de regulă, la un anumit moment, doar unul din coproprietari exercită stăpânirea de fapt, acesta fiind şi autorul faptei. Nu credem că ar fi echitabil să răspundă penal şi coproprietarul care nu exercita stăpânirea de fapt a câinelui (de exemplu soţul să răspundă penal pentru fapta soţiei care a lăsat câinele nesupravegheat în timp ce ieşise la plimbare cu acesta). Aceasta deoarece, după părerea noastră, răspunderea va reveni fiecărei persoane în parte în calitate de autor, obligaţia de a lua măsurile de prevenire a atacului
canin având caracter personal. Dacă nu se poate stabili un stăpân de fapt al câinelui în momentul declanşării atacului, fapta le va fi imputabilă ambilor deţinători (de exemplu, câinele sare gardul şi atacă pe cineva).
Tentativa. Fiind o infracţiune omisivă, tentativa nu este posibilă. Fie se iau măsurile de prevenire şi atacul nu are loc, situaţie în care nu avem infracţiune, fie nu se iau măsurile şi atacul se produce, moment în care fapta se consumă. Dacă nu se iau măsurile de supraveghere şi atacul nu se produce, autorul va putea fi sancţionat eventual contravenţional, dacă nerespectarea măsurii de supraveghere ar putea constitui vreo contravenţie prevăzută de ordonanţă. S-ar putea pune întrebarea ce se întâmplă în cazul în care persoana nu ia măsuri concrete (nu leagă câinele sau nu-i pune botniţă), ştiind că animalul este liniştit sau se supune de îndată cerinţelor sale. Atâta timp cât câinele nu atacă vreo persoană, nu sunt întrunite elementele laturii obiective a infracţiunii, lipsind urmarea periculoasă. Dar dacă totuşi câinele declanşează atacul? Soluţia diferă în funcţie de ce se petrece ulterior. Dacă înainte de a ajunge la persoana „vizată" câinele se supune somaţiei stăpânului de a se opri, fapta nu va constitui infracţiune pentru acelaşi motiv al inexistenţei atacului asupra unei persoane. Dacă animalul atacă persoana, vom fi în prezenţa infracţiunii consumate, măsurile dovedindu-se insuficiente, fapt imputabil cu titlu de culpă.
Pe lângă pedeapsa închisorii în cazul comiterii acestei infracţiuni trebuie dispusă şi măsura de siguranţă a confiscării speciale, constând în deposedarea proprietarului sau deţinătorului temporar de câinele care a comis atacul.
Acţiunea penală pentru faptele de la art. 11 alineatul 1 şi 2 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
2. Importul sau comercializarea câinilor din rasele de câini periculoşi categoria I
Articolul 13 prevede: „Importul sau comercializarea câinilor din rasele de la art. 1 lit. a constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani şi confiscarea acestora."
Autor al acestei infracţiuni este orice persoană care importă sau comercializează câinii de luptă şi de atac asimilaţi prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog şi metişii lor. Legea nu cere subiectului activ vreo calitate specială.
Fapta se poate comite în două modalităţi, fie importând, fie comercializând aceşti câini. Legea incriminează importul acestor rase de câini indiferent dacă importul are un caracter comercial sau este un act individual. în schimb legea nu incriminează vânzarea, donaţia, schimbul etc. ca şi acte de drept civil, ci doar desfăşurarea de acte de comerţ cu aceşti câini.
Fapta, fiind una comisivă, se comite doar cu intenţie şi se consumă atunci când s-a efectuat importul ori s-a desfăşurat actul de comerţ.
Pe lângă pedeapsa închisorii între 6 luni şi 2 ani, se dispune şi confiscarea câinilor, obiect al importului sau comerţului, iar această confiscare constă în capturarea, transportarea şi păstrarea câinelui în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân, câini care pot fi adoptaţi cu respectarea prevederilor legale.
3. Organizarea de lupte între câini, pregătirea câinilor în acest scop şi participarea cu câini la astfel de lupte
Articolul 14 prevede că: „Fapta persoanei de a organiza lupte între câini, de a-i pregăti în acest scop, precum şi de a participa cu câini la astfel de lupte constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani."
Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, fără a fi necesar ca aceasta să îndeplinească anumite condiţii.
Sub aspectul laturii obiective, fapta se comite prin organizarea de lupte, prin pregătirea câinilor pentru luptă sau prin participarea cu câini la astfel de lupte. Legea nu condiţionează răspunderea penală de organizarea, pregătirea sau participarea la lupte cu o anumită rasă de câini. Dacă posesorul unui câine periculos îl dresează sau îl antrenează personal, indiferent de scopul pentru care este dresat sau antrenat, în afară de acela de a participa la lupte între câini, autorul va comite contravenţia reglementată de art. 18 lit. d care sancţionează dresajul sau antrenamentul câinilor pericuioşi în afara centrelor special destinate acestei activităţi.
Fapta se comite doar cu intenţie, fiind o infracţiune comisivă.
B. CAZURI DE IMPUNITATE
Acestea sunt prevăzute la art. 17 şi 19 din ordonanţă.
1. Cazul în care victima a pătruns fără drept, în orice mod, într-o proprietate privată sau publică protejată de câine
Pentru a opera cauza de impunitate, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Pătrunderea victimei să se facă fără drept
în primul rând, trebuie să aibă loc o acţiune de pătrundere. Prin aceasta se înţelege nu numai acţiunea persoanei de a se introduce efectiv, de a intra cu tot corpul, ci şi începutul acestei acţiuni, când, deşi persoana a pătruns doar cu o parte din corp, a fost muşcată de câine (de exemplu, persoana deschide poarta, dar apucă doar să păşească şi este muşcată de picior). Totuşi, pătrunderea trebuie să se fi realizat din punct de vedere obiectiv, nefiind suficientă intenţia de pătrundere (dacă persoana deschide poarta, dar nu reuşeşte să pătrundă, iar câinele, aflat în apropierea porţii, o atacă, sărind în afara spaţiului protejat). în acest caz nu mai operează cauza de nepedepsire.
în al doilea rând, pătrunderea trebuie să se facă fără drept. Aceasta presupune ca victima să nu fie îndrituită să pătrundă într-o proprietate în virtutea unui drept subiectiv conferit de lege sau de un contract. Aşadar, dreptul îşi poate avea izvorul fie în lege (de exemplu, în cazul organelor judiciare însărcinate cu instrumentarea unei cauze penale), fie în contract, indiferent de natura lui, dar care conferă unei persoane (parte sau nu în contract) un atribut al dreptului de proprietate sau orice altă posibilitate concretă de pătrundere într-un anumit loc. Totuşi, prin termenul „drept", în accepţia textului, nu trebuie să înţelegem numai dreptul subiectiv, ci şi interesul legitim , ceea ce rezultă, pe de-o parte, din formularea nerestrictivă a textului, iar pe de altă parte, din necesitatea asimilării unor situaţii în care persoana nu are posibilitatea, garantată de lege prin eventuala aplicare a constrângerii de stat, de a desfăşura anumite activităţi sau de a se abţine de la ele, cu cele în care persoana are această posibilitate, în virtutea unui drept subiectiv. De exemplu, în cazul concubinilor care locuiesc împreună, într-o locuinţă care este proprietatea numai a unuia dintre ei, celălalt concubin nu are un drept subiectiv de folosinţă, ci doar un interes legitim. De asemenea, există situaţii în care o persoană nu are nici măcar un asemenea interes, dar în care nu se poate spune că persoana a pătruns „fără drept". Este cazul locuitorilor - în special din mediul rural - care obişnuiesc frecvent să pătrundă în curţile vecinilor, fără a primi de fiecare dată aprobarea expresă a proprietarului pentru aceasta.
Concluzia care se desprinde este că, pentru a se stabili că s-a pătruns „fără drept" trebuie să se dovedească că nu a existat consimţământul proprietarului, fie el expres, fie tacit, dar neechivoc, stare de fapt a cărei cercetare rămâne în sarcina instanţei de judecată, de la caz la caz. Tot pătrundere fără drept constituie şi pătrunderea făcută în pofida unei interdicţii decurgând dintr-o hotărâre de condamnare (ca de exemplu, în cazul în care faţă de
persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se ia măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei, prevăzută de art. 118 C. pen.).
In ceea ce priveşte sarcina probei, considerăm că aceasta incumbă persoanei împotriva căreia are loc atacul atunci când acesta se produce pe o proprietate, urmând ca aceasta să facă dovada că avea un drept care-i dădea posibilitatea pătrunderii. Suntem, aşadar, în prezenţa unei prezumţii de culpă pusă în sarcina celui care pătrunde pe proprietatea altei persoane.
b) Să se pătrundă într-o proprietate, fie publică, fie privată
Noţiunea de „proprietar" presupune un bun (în principiu, imobil - teren, casă, garaj etc.; nu este însă exclus ca bunul să fie mobil - un autovehicul) care să facă obiectul unui drept de proprietate. Titularul acestui drept poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, fie de drept public, fie de drept privat, legea ocrotind proprietatea indiferent de titularul ei şi indiferent de regimul său juridic. De asemenea, „proprietatea" are un sens mai larg decât noţiunea de „locuinţă utilizată de art. 192 C. pen. care reglementează violarea de domiciliu; prin urmare, nu este necesară condiţia ca imobilul să fie locuit efectiv, în cazul în care este vorba despre o clădire sau să se constate prezenţa cu regularitate a proprietarului sau a altor persoane, în cazul terenurilor. Condiţia este îndeplinită şi în situaţia în care imobilul este dat în folosinţă altor persoane, independent de prezenţa proprietarului.
Este necesar ca respectiva proprietate să fie delimitată, indiferent de modul în care se face aceasta, nefiind neapărat obligatorie prezenţa unui zid sau gard care să facă inaccesibil locul. Totuşi, delimitarea trebuie făcută astfel încât persoanele străine să-şi poată da, în mod rezonabil, seama că este vorba despre proprietatea cuiva. Dacă sumele care delimitează proprietatea sunt insesizabile sau greu sesizabile şi terţul pătrunde pe proprietate fără să-şi dea seama, el va fi în eroare şi pătrunderea sa nu va mai putea fi considerată fără drept, iar faţă de proprietarul sau deţinătorul temporar nu va mai opera cauza de impunitate.
c) Proprietatea să fie protejată de câine
Aceasta înseamnă ca animalul să fie destinat a împiedica orice pătrundere abuzivă în spaţiul pe care îl apără. Nu trebuie ca animalul să fie destinat în mod exclusiv acestui scop, fiind de principiu că deţinerea unui câine implică şi dorinţa deţinătorului de a avea un plus de securitate, datorită simţului câinelui de a-şi apăra stăpânul şi proprietatea. De asemenea, câinele nu este necesar să fie singurul mijloc de apărare, nefiind nici exclusă această posibilitate. Nu interesează cine este proprietarul câinelui, acesta putând aparţine altei persoane; ceea ce contează în acest caz este ca o persoană să-l fi luat în scopul protejării proprietăţii sale, chiar dacă nu a fost scopul exclusiv în vederea căruia a adus câinele în proprietatea sa.
De această cauză de impunitate beneficiază făptuitorul care comite infracţiunea prevăzută de art. 11. De aceea, în prezenţa condiţiilor analizate, este indiferent dacă neluarea măsurilor de prevenire s-a făcut cu intenţie sau din culpă sau dacă viaţa ori integritatea corporală a persoanei ce a determinat atacul câinelui era sau nu periclitată în vreun fel.
Din reglementarea prezentă în art. 17, s-ar putea trage concluzia că făptuitorul ar fi apărat de pedeapsă şi atunci când fapta are ca urmare moartea victimei, textul nefăcând vreo distincţie între urmarea de bază şi urmarea calificată a infracţiunii de neluare a măsurilor de prevenire a atacului canin. Totuşi, în lumina Convenţiei europene a drepturilor omului, o astfel de soluţie nu poate fi promovată, întrucât aceasta prevede expres şi limitativ situaţiile
în care moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea textului Convenţiei, iar violarea proprietăţii nu se regăseşte printre ele. Şi, cum, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, „dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale", cel ce determină atacul câinelui şi cauzează moartea unei persoane care i-a călcat proprietatea nu poate beneficia de impunitate, fără a face dovada că acţiunea sa a fost absolut necesară pentru a-i asigura apărarea împotriva violenţei ilegale.
2. Cazul în care intervenţia câinelui a fost determinată de apărarea proprietarului sau a deţinătorului temporar, victimă iminentă a unei infracţiuni de violenţă săvârşite asupra sa
Spre deosebire de primul caz, acesta nu mai condiţionează nepedepsirea făptuitorului de locul unde este agresat proprietarul sau deţinătorul temporar. Cauza de nepedepsire operează chiar dacă agresorul a avut un drept legal să pătrundă în curtea proprietarului sau deţinătorului legal (de exemplu, fiul care locuieşte împreună cu părinţii săi şi care vrea să-şi ucidă tatăl). De altfel, această cauză de impunitate nu este condiţionată de săvârşirea faptei într-o proprietate, de unde se desprinde concluzia că fapta poate fi săvârşită în orice loc. Absolut necesar este însă, ca intervenţia câinelui să fie determinată de apărarea proprietarului sau deţinătorului temporar, în condiţiile în care acesta este victima iminentă a unei infracţiuni de violenţă săvârşite împotriva sa. Aceasta implică îndeplinirea a trei condiţii:
a) Intervenţia câinelui să fie determinată de apărarea proprietarului sau deţinătorului temporar
în primul rând, intervenţia poate fi determinată chiar de cel împotriva căruia se îndreaptă infracţiunea de violenţă. Nu este obligatoriu ca proprietarul sau deţinătorul temporar să fie cel care a determinat câinele să-l apere, intervenţia câinelui putând fi determinată de către o altă persoană sau chiar de însăşi conduita agresorului, care trezeşte animalului instinctul de a-şi apăra stăpânul atacat. Această concluzie rezultă din formularea textului care prevede necesitatea ca intervenţia să fie determinată de apărarea proprietarului sau deţinătorului temporar, nu de solicitarea expresă a proprietarului sau deţinătorului temporar de a fi apărat (s. n. - S. B., R. C.).
b) Proprietarul sau deţinătorul temporar să fie victima iminentă a unei infracţiuni de violenţă
Prin „victimă iminentă" se are în vedere situaţia în care „atacul" s-a declanşat sau este
pe punctul să se declanşeze, la fel ca în cazul legitimei apărări. Aşa fiind, este mai corect să se vorbească despre o infracţiune de violenţă iminentă decât despre o „victimă iminentă".
Infracţiunea care se îndreaptă împotriva proprietarului sau a deţinătorului temporar trebuie să fie o infracţiune de violenţă, înţelegându-se astfel, atât infracţiuni îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii, libertăţii, vieţii sexuale, deci împotriva persoanei, cât şi infracţiunile îndreptate împotriva altor valori sociale, în măsura în care în structura lor intră acte care presupun violenţe (cazul tâlhăriei, ultrajului etc.). întrucât textul nu face nici o limitare, s-ar părea că violenţa poate fi atât fizică, cât şi psihică - ameninţare -, deoarece nu se prevede condiţia materialităţii atacului ca în cazul legitimei apărări. Cu toate acestea, considerăm că în cazul de faţă violenţa nu poate fi decât fizică deoarece, chiar dacă nu se prevede expres ca atacul să fie material, această condiţie trebuie subînţeleasă.
Fapta de violenţă îndreptată împotriva stăpânului trebuie să fie reală, nu imaginară. Dacă animalul atacă la îndemnul proprietarului sau deţinătorului temporar care a presupus că este în pericol, sau chiar animalul a reacţionat ca şi când ar fi fost atacat stăpânul său, fapta
constituie infracţiunea prevăzută de art. 11. Această condiţie a caracterului real al violenţei poate fi îndeplinită când sunt îndeplinite condiţiile erorii de fapt, atunci când proprietarul s-a crezut victima unei infracţiuni de violenţă.
c) Infracţiunea de violenţă să fie îndreptată împotriva proprietarului sau deţinătorului temporar
Din analiza textului se desprinde concluzia că infracţiunea trebuie îndreptată în mod nemijlocit asupra persoanelor prevăzute expres în text (proprietar sau deţinător temporar). Este de subliniat faptul că aici, prin „proprietar', respectiv „deţinător temporar" nu trebuie avută în vedere accepţia restrânsă a termenului, adică aceea de titular exclusiv al dreptului de proprietate, respectiv stăpânitor exclusiv, ci o accepţie extensivă, de persoană căreia câinele îi recunoaşte o anumită autoritate şi de care se simte ataşat, fără a depăşi, în principiu, cadrul membrilor de familie, în accepţia art. 149 C. pen. Credem că este îndeplinită condiţia, în cazul concubinilor care locuiesc împreună, fără ca aceştia să fie membri ai aceleiaşi familii. Aşadar, comunitatea de locuinţă reprezintă un alt element important cu care se poate proba îndeplinirea acestei condiţii. Aprecierea va fi făcută de către instanţă în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărui caz.
S-ar putea pune problema dacă infracţiunea de violenţă îndreptată împotriva proprietarului sau a deţinătorului temporar poate consta în infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 C. pen., sau distrugere calificată, prevăzută de art. 218 C. pen., dacă pune în pericol (grav) bunurile acestuia. Faţă de exprimarea textului, credem că răspunsul este negativ, întrucât violenţa trebuie îndreptată împotriva proprietarului sau a deţinătorului temporar, deci împotriva unei persoane, şi nu împotriva bunurilor. Dacă aceasta ar fi stat în intenţia legiuitorului, ar fi arătat-o în mod expres ca în cazul legitimei apărări sau al stării de necesitate, în cazul în care fapta se comite pentru a înlătura un atac care pune în pericol grav bunurile sau pentru a le salva de la un pericol iminent, care nu putea fi înlăturat altfel, se va face aplicarea prevederilor de la legitima apărare sau starea de necesitate, după caz, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
Cauza de impunitate operează doar în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile vreunei alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Dacă proprietarul foloseşte câinele ca un mijloc de apărare în condiţiile legitimei apărări, acesta va fi achitat pentru comiterea faptei în temeiul art. 44 alin. 2 C. pen., şi doar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile acestea va putea eventual opera cauza de impunitate prevăzută de art. 17 din prezenta ordonanţă.
Dacă atacul are loc în afara proprietăţii, determinat fiind de necesitatea apărării proprietarului sau deţinătorului temporar, sarcina probei revine persoanei care a determinat atacul câinelui şi care trebuie să dovedească că a fost victima iminentă a unei infracţiuni de violenţă săvârşite împotriva sa.
3. Alături de cele două cazuri de impunitate prezentate mai sus, se poate identifica în cuprinsul ordonanţei şi un al treilea caz. Este vorba de cazul în care victima atacului a produs câinelui, în orice mod, o suferinţă nejustificată sau l-a provocat la reacţii agresive. în acest caz, potrivit art. 19 alin. (2), „proprietarul sau deţinătorul temporar al câinelui provocat este absolvit de orice răspundere (s.n.)“ - deci, şi penală (n. n.).
Legiuitorul a înţeles, aşadar, să-l apere de pedeapsă pe proprietarul sau deţinătorul temporar al cărui câine a atacat o persoană, fiind determinat de o altă persoană sau chiar de viitoarea victimă.
Determinarea câinelui, care, de altfel, constituie contravenţie potrivit art. 19 alin. (1), poate avea loc în două moduri: prin producerea unei suferinţe nejustificate animalului, respectiv prin provocarea acestuia la reacţii agresive, indiferent de mijloacele prin care se realizează acestea. După părerea noastră, atât producerea de suferinţe câinelui, cât şi
provocarea sa la reacţii agresive trebuie făcută cu intenţie. în caz contrar, răspunderea proprietarului sau deţinătorului temporar nu va fi înlăturată. Determinarea poate fi făcută atât de viitoarea victimă, care stârneşte animalul, cât şi de o terţă persoană, alta decât proprietarul (deţinătorul temporar) sau viitoarea victimă (de exemplu, A provoacă la reacţii agresive câinele lui B, care atacă o persoană, C). în toate aceste cazuri, proprietarului sau deţinătorului temporar nu i se poate angaja răspunderea penală, deoarece atacul nu se datorează neluării măsurii de prevenire din partea acestuia, ci faptei persoanei care produce câinelui suferinţe sau îl provoacă la reacţii agresive.
Dincolo de a-l apăra de pedeapsă pe făptuitorul care comite vreuna dintre infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de text, art. 17 are şi alte două merite deosebite, am putea spune.
Unul dintre ele ar fi introducerea, ca o cauză exoneratoare de răspundere penală, a culpei victimei, fapt neconsacrat încă, cu titlu de principiu în dreptul penal român actual. Este vorba de cauza de impunitate prevăzută în prima parte a art. 17, care îl scuteşte de răspundere penală pe făptuitor în cazul conduitei culpabile a victimei care pătrunde fără drept pe proprietatea sa. Nu este necesar ca această culpă să fie exclusivă, ea putând coexista cu cea a proprietarului sau a deţinătorului temporar, cum se întâmplă, de pildă, în cazul încălcării obligaţiei prevăzute la art. 3 alin. (2) din ordonanţă (neafişarea în mod vizibil a avertismentului „Câine periculos" sau „Câine agresiv"). Tot culpa victimei este cea care îl absolvă de răspundere pe proprietar sau deţinătorul temporar atunci când atacul este urmarea faptului că aceasta (victima) provoacă câinele la reacţii agresive sau îi produce o suferinţă nejustificată (art. 19 alin. (2)).
Al doilea element nou este reglementarea, în cazul celeilalte cauze de impunitate, a unui caz similar celui de legitimă apărare, cu precizarea că în cazul de faţă nu e înlăturat caracterul penal al faptei ca în cazul legitimei apărări (caz în care fapta nu e infracţiune), ci fapta constituie infracţiune, dar făptuitorul este apărat de pedeapsă. Ceea ce este de remarcat este faptul că, pentru a opera cazul de impunitate nu mai este necesară condiţia pericolului grav, prevăzută imperios de art. 44 C. pen., întrucât nu se prevede necesitatea unei anumite gravităţi a infracţiunii de violenţă îndreptate împotriva proprietarului sau deţinătorului temporar. Mai mult, textul nu prevede nici necesitatea existenţei unei proporţii între infracţiunea de violenţă şi rezultatul produs prin atacul câinelui. Aceasta nu înseamnă că atacul unui câine determinat de pătrunderea fără drept a unei persoane pe o proprietate sau de necesitatea apărării stăpânului nu ar putea constitui un atac în sensul dispoziţiilor art. 44 C. pen., care să dea dreptul la o ripostă legitimă sau o stare de pericol în sensul art. 45 C. pen., dacă pune în pericol grav valorile indicate în textele menţionate. De lege ferenda, se impune intervenţia urgentă a legiuitorului în sensul prevederii exprese a condiţiei proporţionalităţii între fapta terţului şi cea a proprietarului sau a deţinătorului temporar, pentru a fi înlăturate orice fel de abuzuri ce s-ar putea comite.