In drept - Holomiov contra Moldovei - Arestare preventivă nejustificată. Condiţii neadecvate de detenţie. Asistenţă medicală în detenţie
| Index |
|---|
| Holomiov contra Moldovei - Arestare preventivă nejustificată. Condiţii neadecvate de detenţie. Asistenţă medicală în detenţie |
| Practica si dreptul intern pertinent |
| In drept |
Pagina 3 din 3
ÎN DREPT
93. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de condiţiile de detenţie inumane şi degradante din Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 şi, în special, de lipsa asistenţei medicale adecvate. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
94. În continuare, el pretinde că detenţia sa după expirarea ultimului mandat de arest, în luna mai 2002, nu a fost „legală” în sensul articolului 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei. Curtea va examina această pretenţie prin prisma articolului 5 § 1. Partea relevantă a articolului 5 § 1 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ...”
95. De asemenea, reclamantul a pretins că arestarea sa preventivă nu a fost bazată pe motive „relevante şi suficiente”. Partea relevantă a articolului 5 § 3 prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul articol, … are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
96. Reclamantul a pretins că durata procedurilor a fost incompatibilă cu cerinţa „termenului rezonabil” prevăzută de articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea … într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă … care va hotărî, … asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. …”
97. In fine, reclamantul a pretins că durata detenţiei sale a constituit o încălcare a dreptului său de a fi prezumat nevinovat, garantat de articolul 6 § 2 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
A. Pretenţiile cu privire la lipsa motivelor „relevante şi suficiente” pentru arestarea preventivă şi cu privire la încălcarea prezumţiei nevinovăţiei
98. Curtea notează că reclamantul a pretins că arestarea sa preventivă nu a fost bazată pe motive „relevante şi suficiente”. În ceea ce priveşte detenţia în baza mandatelor de arest până în luna mai 2002, Curtea notează că reclamantul nu s-a plâns de acest lucru în termen de şase luni de la data când recursurile sale împotriva mandatelor de arest au fost respinse de instanţa ierarhic superioară. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 1 al Convenţiei.
99. În ceea ce priveşte pretenţia cu privire la pretinsa încălcare a prezumţiei nevinovăţiei, Curtea reaminteşte că prezumţia nevinovăţiei, garantată de articolul 6 § 2 al Convenţiei, cere inter alia ca, atunci când îşi îndeplinesc atribuţiile, membrii unei instanţe judecătoreşti nu ar trebui să pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a comis infracţiunea de care ea este învinuită; sarcina probaţiunii aparţine acuzării, iar orice dubiu urmează a fi interpretat în favoarea acuzatului (a se vedea, printre altele, Barberà, Messegué and Jabardo v. Spain, hotărâre din 6 decembrie 1988, Seria A nr. 146, § 77).
100. Totuşi, Curtea nu găseşte nici un indiciu că instanţa de judecată a pornit de la prezumţia că reclamantul a comis infracţiunile de care el a fost învinuit. Prin urmare, nu există nici o aparenţă a unei violări a articolului 6 § 2 al Convenţiei, iar această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată.
B. Neepuizarea căilor de recurs interne
101. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate recursurile interne disponibile lui în ceea ce priveşte pretenţia sa formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei. În special, Guvernul a invocat că reclamantul a putut, însă nu a folosit prevederile articolului 53 al Constituţiei (a se vedea paragraful 91 de mai sus) şi ale articolului 1405 al Codului civil (a se vedea paragraful 92 de mai sus). Mai mult, el ar fi putut invoca direct articolul 3 al Convenţiei.
102. Guvernul a declarat că o cerere habeas corpus în care un reclamant se plânge direct sau în substanţă de o violare a articolului 3 al Convenţiei (tratament inuman şi degradant) reprezintă un recurs efectiv în ceea ce priveşte condiţiile proaste de detenţie. El s-a bazat pe cauzele Cotorobai şi Castraveţ (a se vedea paragraful 90 de mai sus) şi a susţinut că instanţa de judecată care examinează o cerere habeas corpus, în mod normal, ar examina argumentele deţinutului cu privire la pretinsa violare a articolului 3 împreună cu alte motive în favoarea sau defavoarea detenţiei.
103. În acelaşi timp, Guvernul a declarat că, dacă o persoană doreşte o încetare imediată a încălcării drepturilor sale garantate de articolul 3 şi compensaţii pentru astfel de încălcări, el sau ea trebuie să iniţieze un proces civil, aşa cum au procedat reclamanţii în cauzele Drugalev şi Bologan (a se vedea paragrafele 88 şi 89 de mai sus). Deoarece reclamantul în această cauză nu a iniţiat un astfel de proces, el nu a epuizat căile de recurs interne.
104. Reclamantul nu a fost de acord şi a declarat că a epuizat toate recursurile interne care i-au fost disponibile. De asemenea, el a susţinut că recursurile sugerate de Guvern erau, în orice caz, irelevante pentru situaţia sa.
105. Curtea reaminteşte că o persoană nu este chemată să încerce mai mult decât una din căile de recurs, atunci când mai multe căi sunt disponibile (a se vedea, de exemplu, Airey v. Ireland, hotărâre din 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, p. 12, § 23). Din documentele prezentate Curţii de către părţi rezultă în mod clar că reclamantul s-a plâns inter alia instanţelor judecătoreşti naţionale în cererile sale habeas corpus de pretinsa lipsă a asistenţei medicale adecvate (a se vedea paragraful 11 de mai sus), fără a menţiona şi numeroasele sale cereri înaintate altor autorităţi. Guvernul a recunoscut că o asemenea procedură constituie un recurs efectiv împotriva pretinselor violări ale articolului 3 (a se vedea paragraful 102 de mai sus).
106. În ceea ce priveşte celălalt recurs invocat de Guvern, şi anume o acţiune civilă prin care să se ceară încetarea imediată a unei pretinse violări (a se vedea paragraful 103 de mai sus), Curtea are dubii cu privire la eficacitatea acestuia. Ea notează că în cauza Drugalev reclamantul a solicitat compensaţii pentru condiţiile rele de detenţie după trei ani de la eliberarea sa şi că procedurile civile au durat aproximativ un an şi cinci luni în două instanţe. Această cauză, oricât de încurajatoare ar fi, nu stabileşte existenţa unei competenţe a instanţelor judecătoreşti naţionale de a dispune în mod efectiv eliberarea imediată a unui deţinut atunci când condiţiile sale de detenţie încalcă cerinţele articolului 3.
În ceea ce priveşte cealaltă cauză invocată de Guvern, cauza Bologan, Curtea notează că ea se referă la posibilitatea de a obţine compensaţii pentru tortură, prin intermediul procedurilor civile, după obţinerea unei sentinţe penale favorabile împotriva persoanei care a aplicat tortura. Curtea notează că un asemenea recurs nu a fost niciodată o chestiune de dispută în faţa sa şi că, prin urmare, el nu are nici o legătură cu disputa cu privire la existenţa recursurilor efective împotriva condiţiilor proaste de detenţie, ceea ce constituie obiectul acestei cauze.
107. În astfel de circumstanţe, Curtea nu consideră că, pe moment, existenţa unui recurs efectiv în faţa instanţelor de judecată naţionale, în ceea ce priveşte pretenţia reclamantului cu privire la lipsa asistenţei medicale adecvate în locul său de detenţie, a fost în mod clar stabilită. Totuşi, Curtea ar putea în viitor să-şi revizuiască poziţia, dacă ea va fi informată despre aplicarea constantă a Convenţiei de către instanţele de judecată naţionale. Prin urmare, ea consideră că pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne şi, în consecinţă, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
C. Concluzii cu privire la admisibilitate
108. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase ca rezolvarea lor să depindă de examinarea fondului. Nici un alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
109. Guvernul a susţinut că condiţiile de detenţie în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3, unde a fost deţinut reclamantul, nu pot fi considerate inumane ori degradante. El a arătat că cheltuielile publice în domeniul sistemului penitenciar în anii 2005-2006 au crescut şi a susţinut că, în ultimul timp, au fost făcute multe lucruri pentru a îmbunătăţi condiţiile de detenţie din acest penitenciar.
110. Potrivit Guvernului, în timpul aflării sale în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3, reclamantul a primit toată asistenţa medicală necesară. El a declarat că, în timpul detenţiei reclamantului în penitenciar, acesta a fost consultat de personalul medical al penitenciarului de aproape 70 de ori şi că de aproape 30 de ori el a refuzat să fie examinat. Potrivit Guvernului, personalul medical din penitenciar era bine calificat şi autorizat să practice de către Ministerul Sănătăţii. Reclamantul a pretins de două ori că suferă de hipertensiune arterială, ceea ce dovedea că el era capabil să exagereze problemele sale de sănătate.
111. Reclamantul a declarat că în penitenciar şi în Spitalul Penitenciar nu erau medici urologi, cardiologi şi neurologi. Starea sănătăţii sale era destul de gravă pentru a fi incompatibilă cu detenţia sa prelungită.
112. Curtea reiterează că, deşi articolul 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca impunând o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor lipsite de libertate, de exemplu prin a le acorda asistenţa medicală necesară (a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 77, 4 octombrie 2005).
113. Curtea urmează să determine dacă reclamantul a avut nevoie de asistenţă medicală regulată, dacă el a fost lipsit de o astfel de asistenţă, după cum pretinde, iar, în caz afirmativ, dacă aceasta constituie tratament contrar articolului 3 al Convenţiei (a se vedea cf. Farbtuhs v. Latvia, nr. 4672/02, § 53, 2 decembrie 2004).
114. Se pare că Guvernul nu contestă faptul că reclamantul suferea de numeroase boli urologice grave, unele dintre ele fiind cronice, şi că lui i-a fost prescris tratament şi chiar o operaţie la unul din rinichi (a se vedea paragrafele 17 şi 18 de mai sus).
115. Curtea notează dezacordul dintre părţi în ceea ce priveşte disponibilitatea asistenţei medicale în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3. Totuşi, se pare că chestiunea esenţială nu este lipsa asistenţei medicale în general ci, mai degrabă, lipsa unei asistenţe medicale adecvate pentru boala specifică a reclamantului, şi anume, hepatită cronică, hidronefroză de gradul doi, diateză urică, hipercogenitatea parenchimului pancreatic, pielonefrită cronică bilaterală cu hipofuncţionalitate a rinichiului drept, hidronefroză a rinichiului drept cu diminuarea funcţiilor acestuia, calculi în canalul urinar, patologie somatică, insuficienţă renală cronică, traumatism cranio-cerebral şi anxietate generalizată de hipertensiunea arterială.
116. Atunci când a comunicat această cauză, Curtea a cerut Guvernului să-i prezinte informaţia completă cu privire la tratamentul medical pe care l-a primit reclamantul pentru toate problemele sale de sănătate. Din păcate, o astfel de informaţie nu a fost prezentată, iar Guvernul şi-a axat atenţia în special spre a dovedi reaua credinţă a reclamantului când a refuzat să fie examinat de medicii de la penitenciar, pe numărul mare de consultaţii pe care acesta le-a primit de la medici şi pe numeroasele cazuri în care el a fost internat în secţia medicală a penitenciarului sau în Spitalul Penitenciar.
117. Curtea nu este convinsă de declaraţiile Guvernului. Faptul că reclamantul a fost examinat de medici, fără ca ulterior recomandările acestora să fie urmate, nu este suficient. În acest sens, se notează faptul că, în 2002 şi 2003, reclamantului i s-a prescris inter alia o operaţie urgentă la unul din rinichi (a se vedea paragraful 18 de mai sus); totuşi, se pare că aceste recomandări nu au fost niciodată urmate. Unul din medicii care a prescris operaţia a subliniat gravitatea stării sănătăţii reclamantului şi a atras atenţia asupra riscului că reclamantul şi-ar putea pierde rinichiul, dacă nu ar fi efectuată operaţia. Se pare că chiar şi această prognoză gravă nu a convins autorităţile să acţioneze.
118. Mai mult, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale au recunoscut că, în timpul detenţiei reclamantului, în Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 nu a existat o asistenţă medicală corespunzătoare. Din acest motiv, arestarea preventivă a reclamantului a fost schimbată cu arest la domiciliu (a se vedea paragrafele 13 şi 14 de mai sus).
119. În ceea ce priveşte argumentele Guvernului cu privire la rea-credinţa reclamantului, Curtea notează că nici în penitenciar şi nici în Spitalul Penitenciar, unde reclamantul a fost internat, nu erau medici specializaţi în tratamentul stării sănătăţii reclamantului (a se vedea paragrafele 23 şi 24 de mai sus). Mai mult, din scrisoarea Ministerului Justiţiei din 23 septembrie 2003 (a se vedea paragraful 22 de mai sus), se pare că tratamentul era inadecvat şi că reclamantul a trebuit să se bazeze pe rudele sale pentru a obţine medicamentele necesare. El chiar a declarat greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor de tratament din penitenciar (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Prin urmare, Curtea nu poate conchide că refuzul reclamantului de a accepta tratamentul medical în asemenea condiţii ar putea fi interpretat ca rea-credinţă.
120. Un factor important care urmează a fi luat în consideraţie este perioada în care reclamantul s-a aflat în detenţie fără asistenţă medicală corespunzătoare. Trebuie notat faptul că el a fost deţinut în penitenciar timp de aproape patru ani, între ianuarie 2002 şi decembrie 2005. În timp ce se notează faptul că reclamantul a fost parţial responsabil de durata procedurilor şi, prin urmare, de durata arestării sale preventive (a se vedea, paragraful 144 de mai jos), totuşi, statul trebuia să se asigure ca el să fie deţinut în condiţii care să nu fie contrare articolului 3.
121. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că, în timp ce suferea de boli grave la rinichi, care implicau riscuri mari pentru sănătatea sa, reclamantul a fost deţinut pentru o perioadă lungă de timp fără asistenţă medicală corespunzătoare. Curtea constată că suferinţa reclamantului a depăşit nivelul minim de severitate în sensul articolului 3 al Convenţiei şi a constituit tratament inuman şi degradant.
122. Prin urmare, Curtea constată că refuzul de a asigura reclamantului o asistenţă medicală adecvată a fost contrar articolului 3 al Convenţiei.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
123. Guvernul a declarat că, după transmiterea la 23 mai 2002 a dosarului reclamantului în instanţa de judecată pentru examinare, instanţa de judecată trebuia să examineze orice cerere cu privire la arestarea preventivă a reclamantului, a cărui detenţie s-a bazat pe prevederile clare ale legii, şi anume articolul 79 al vechiului Cod de procedură penală şi articolele 186 (2) şi (8), 329 (1), 351 (7) şi 345 (1) şi (4) ale noului Cod de procedură penală (a se vedea paragrafele 86-87 de mai sus). Acest lucru şi faptul că detenţia reclamantului a fost dispusă de un judecător de instrucţie, şi nu de un procuror, distinge această cauză de cauza Baranowski v. Poland, nr. 28358/95, ECHR 2000-III.
124. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii.
125. Curtea reiterează că „legalitatea” detenţiei, în baza prevederilor legale interne, este elementul primar, dar nu întotdeauna şi cel decisiv. Curtea trebuie, suplimentar, să fie convinsă că detenţia pe parcursul perioadei în cauză a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al Convenţiei, care este de a preveni privarea persoanelor de libertate în mod arbitrar. Mai mult, Curtea trebuie să se asigure dacă însăşi legislaţia internă este în conformitate cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale prevăzute sau sugerate de aceasta (Baranowski, citată mai sus, § 51).
126. La acest ultim punct, Curtea accentuează că atunci când este vorba de lipsirea de libertate, este deosebit de important ca principiul general al securităţii raporturilor juridice să fie respectat. Prin urmare, este esenţial ca condiţiile pentru lipsirea de libertate, prevăzute de legea naţională, să fie clar definite şi ca însăşi legea să fie previzibilă atunci când este aplicată, încât să corespundă standardului de „legalitate” stabilit de Convenţie, un standard care cere ca legea respectivă să fie suficient de exactă, încât să permită unei persoane – în caz de necesitate, cu o consultare adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă, ţinând cont de circumstanţe, consecinţele pe care o anumită faptă le poate avea (a se vedea Steel and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VII, § 54).
127. În această cauză, Curtea notează că, după 23 mai 2002, nu a fost eliberat nici un mandat de arest de către o instanţă de judecată, care să autorizeze sau să prelungească detenţia reclamantului.
128. Guvernul a invocat câteva articole din vechiul şi noul Cod de procedură penală, care, în opinia sa, au constituit baza legală pentru detenţia reclamantului după expirarea ultimului său mandat de arest. Totuşi, argumentele sale cu privire la aceste articole au fost deja respinse de Curte în cauza Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 152, 11 iulie 2006.
129. Din cele de mai sus rezultă că detenţia reclamantului, după expirarea în mai 2002 a mandatului său de arest şi până în prezent, nu s-a bazat pe o prevedere legală.
130. Prin urmare, a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.
131. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului cu privire la lipsa motivelor „relevante şi suficiente” pentru detenţia sa după expirarea ultimului mandat de arest în mai 2002 până în prezent, Curtea consideră că, în lumina constatărilor sale de mai sus prin prisma articolului 5 § 1 al Convenţiei cu privire la legalitatea acelei perioade de detenţie, nu este necesar de a examina această pretenţie separat.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI
132. În primul rând, Guvernul a declarat că dosarul penal în cauză era de o anumită complexitate, ceea ce a constituit parţial cauza duratei procedurilor. Totuşi, indiferent de acest fapt, întreaga durată a procedurilor nu a fost excesivă.
133. El a susţinut că, pe parcursul ultimilor trei ani, reclamantul a pretins în mod fals că suferă de hipertensiune arterială şi de alte probleme de sănătate şi a refuzat să participe la şedinţele judecătoreşti. Două comisii medicale au stabilit că starea sănătăţii sale era satisfăcătoare.
134. Şedinţele judecătoreşti au fost amânate de multe ori la cererea reclamantului pe pretinse motive de sănătate. Spre exemplu, la 24 octombrie 2002, reclamantul a refuzat să participe la şedinţa judecătorească din cauza problemelor sale de sănătate, însă, în acelaşi timp, el a refuzat tratamentul medical care i-a fost propus. La 20 noiembrie 2002, 12 decembrie 2002, 10 iunie 2003, 18 decembrie 2003, reclamantul a simulat probleme de sănătate, ceea ce a avut ca rezultat prelungirea duratei procedurilor. La 4 şi 17 mai 2005 şi la 8 august şi 25 noiembrie 2005, reclamantul a fost examinat de medici, care au conchis că starea sănătăţii sale era satisfăcătoare şi că el putea să participe la şedinţele judecătoreşti.
135. Reclamantul a declarat că examinarea fondului dosarului său penal a început doar după doi ani de la transmiterea dosarului de către procuror în instanţa de judecată competentă. De asemenea, el a susţinut că termenul de două luni între şedinţele judecătoreşti a fost excesiv.
136. Curtea notează că procedurile penale împotriva reclamantului au început la 24 ianuarie 2002 şi că ele se află în continuare pe rolul primei instanţe. Astfel, perioada care urmează a fi luată în consideraţie este de 4 ani, 9 luni şi 14 zile.
137. Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, cu referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea, printre multe altele, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
138. În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Curtea notează că procedurile în cauză s-au referit la mai multe fapte de fraudă şi o acuzaţie de complicitate în dare de mită, care au necesitat audierea victimelor şi a martorilor. Mai mult, în proceduri mai era un co-inculpat, care a fost acuzat împreună cu reclamantul de complicitate în dare de mită. Totuşi, ea observă că, pe parcursul judecării cauzei, între 23 mai 2002 şi 11 ianuarie 2006 (dată la care Guvernul a trimis Curţii o copie a dosarului penal), au fost audiate doar patru persoane. De asemenea, trebuie notat faptul că, Curtea Supremă de Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii au solicitat instanţei de judecată să grăbească examinarea cauzei (a se vedea paragrafele 60 şi 70 de mai sus).
139. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea notează că, în timpul procedurilor în faţa instanţelor de judecată naţionale, reclamantul a depus mai multe cereri în legătură cu cauza sa, cu privire la asistenţa medicală, habeas corpus şi de recuzare a judecătorilor. De asemenea, el şi-a schimbat avocaţii de cel puţin cinci ori. Procesul s-a desfăşurat la Tribunalul Chişinău până la 23 iunie 2003, iar, ulterior, la Judecătoria Centru. Pe durata primei părţi a procesului, au avut loc douăzeci şi una de şedinţe judecătoreşti, dintre care unsprezece au fost amânate din cauza problemelor de sănătate ale reclamantului sau a schimbării avocaţilor acestuia. Pe durata celei de-a doua părţi a procesului, până la 11 ianuarie 2006, au avut loc douăzeci şi trei de şedinţe judecătoreşti, dintre care patru au fost amânate din cauza stării sănătăţii reclamantului sau a deciziei acestuia de a-şi schimba avocaţii.
140. Cererile reclamantului au fost considerate de două ori de către instanţa de judecată ca împiedicând examinarea cauzei sale (a se vedea paragrafele 55 şi 81 de mai sus). Totuşi, nu există nici un indiciu că, în timpul celorlalte perioade ale procesului, comportamentul reclamantului ar putea fi considerat într-o oarecare măsură obstrucţionist.
141. În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului că, la 24 octombrie 2002, reclamantul a refuzat să participe la o şedinţă judecătorească, Curtea notează că, din certificatul medical prezentat de Guvern, rezultă în mod clar că reclamantul nu şi-a simulat simptomele (a se vedea paragraful 41 de mai sus). Faptul că el a refuzat tratamentul medical care i-a fost propus nu pare să fi avut vreun impact negativ asupra duratei procedurilor.
142. În ceea ce priveşte declaraţia Guvernului că, la 20 noiembrie 2002, 12 decembrie 2002, 10 iunie 2003 şi 18 decembrie 2003, reclamantul a simulat probleme de sănătate, influenţând astfel durata procesului (a se vedea paragraful 134 de mai sus), Curtea poate doar nota că dosarul penal prezentat Curţii de către Guvern nu conţine nici o informaţie despre şedinţe judecătoreşti care să fi fost programate pentru acele date.
143. Curtea reaminteşte că articolul 6 nu cere ca o persoană acuzată de o infracţiune să coopereze activ cu autorităţile judiciare (a se vedea, de exemplu, Dobbertin v. France, hotărâre din 25 februarie 1993, Seria A nr. 256-D, p. 117, § 43) şi că un reclamant nu poate fi criticat pentru că a folosit pe deplin posibilităţile oferite de legislaţia naţională pentru apărarea intereselor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, § 66).
144. În concluzie, Curtea consideră că, deşi reclamantul poate fi considerat responsabil pentru perioadele semnificative de întârziere pe parcursul primei părţi a procedurilor (până la 23 iunie 2003), comportamentul său de după acea dată se pare că nu a contribuit substanţial la durata procedurilor.
145. În ceea ce priveşte conduita autorităţilor naţionale, Curtea notează că acţiunile acestora sau mai degrabă inacţiunile lor au contribuit la multe întârzieri, în special, în cea de-a doua parte a procedurilor (după 23 iunie 2003). În acest sens, ea notează că timp de aproape cinci luni, între iunie şi noiembrie 2003, din cauza unui conflict de competenţă între Tribunalul Chişinău şi Judecătoria Centru, nu a avut loc nici o şedinţă judecătorească. După soluţionarea acestui conflict, şedinţele judecătoreşti au fost amânate de multe ori din cauza absenţei judecătorului sau a procurorului. Mai mult, şedinţele judecătoreşti erau deseori programate la intervale lungi de timp.
146. In fine, Curtea observă că pe tot parcursul procedurilor, reclamantul care, fără îndoială, avea probleme de sănătate, a fost ţinut în arest fără asistenţă medicală corespunzătoare (a se vedea paragraful 117 de mai sus), fapt care cerea o diligenţă specială din partea instanţelor de judecată care examinează cauza la înfăptuirea cu promptitudine a actului de justiţie.
147. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că durata procedurilor nu corespunde cerinţei „termenului rezonabil”. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
148. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
149. Reclamantul a pretins următoarele prejudicii:
(1) USD 4,600 şi 1,200 lei moldoveneşti (MDL) – banii plătiţi de el avocaţilor săi în cadrul procedurilor naţionale;
(2) MDL 74,300 - banii cheltuiţi de familia sa pentru hrana sa în perioada detenţiei;
(3) MDL 4,190 - banii cheltuiţi de familia sa pentru medicamentele sale în perioada detenţiei.
150. Guvernul a contestat aceste pretenţii.
151. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat probe convingătoare că el a suferit pierderile materiale de mai sus şi/sau că sumele de mai sus au avut vreo legătură cauzală cu violările constatate în această cauză. Prin urmare, Curtea respinge aceste pretenţii ale reclamantului.
B. Prejudiciul moral
152. Reclamantul a pretins EUR 105,500 cu titlu de prejudiciu moral.
153. Guvernul a contestat pretenţia reclamantului.
154. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzată o anumită suferinţă ca urmare a violărilor constatate mai sus. Ea reaminteşte că a constatat că reclamantul a fost deţinut ilegal timp de mai mult de patru ani şi că el a fost deţinut în condiţii contrare articolului 3 al Convenţiei, fără să fie asigurat cu asistenţă medicală corespunzătoare. Mai mult, s-a constatat că procedurile penale împotriva reclamantului au fost excesiv de lungi.
155. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 25,000 cu titlu de prejudiciu moral.
C. Costuri şi cheltuieli
156. Reclamantul a pretins EUR 2,400 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
157. Guvernul a considerat această pretenţie ca fiind nesusţinută şi excesivă.
158. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
159. În această cauză, având în vedere criteriile de mai sus, Curtea acordă reclamantului EUR 800 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D. Dobânda
160. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară, în unanimitate, admisibile pretenţiile reclamantului în temeiul articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1 ale Convenţiei;
2. Declară, în unanimitate, restul cererii inadmisibil;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei ca urmare a omisiunii autorităţilor de a asigura reclamantul cu asistenţă medicală corespunzătoare stării sale de sănătate;
4. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
6. Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi unul împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută:
(i) EUR 25,000 (douăzeci şi cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) EUR 800 (opt sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(iii) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
7. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 7 noiembrie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EARLY Nicolas BRATZA Grefier Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui Pavlovschi este anexată la această hotărâre.
N.B. T.L.E.
OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ, PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI
În opinia mea, această cauză a meritat puţin mai multă atenţie din partea Camerei în ceea ce priveşte constatarea unei violări a articolului 5 § 1 al Convenţiei. Seriozitatea problemei dezvăluite în această cauză, într-o oarecare măsură, a meritat o examinare mai detaliată.
Permiteţi-mi, mai întâi de toate, să notez că atât arestarea, cât şi detenţia reclamantului din cauza aflată în faţa noastră au fost perfect legale în sensul legislaţiei procesual penale a Republicii Moldova şi nu pot fi în nici un fel considerate arbitrare. În acelaşi timp, detenţia reclamantului în faza judiciară a examinării cauzei a fost contrară standardelor prevăzute de Convenţie, aşa cum acestea rezultă din jurisprudenţa1 foarte constantă a Curţii, deoarece ea nu a fost prelungită de o instanţă de judecată, după ce valabilitatea sa a expirat.
Din descrierea faptelor şi a legislaţiei rezultă destul de clar că în Republica Moldova, cel puţin parţial – în ceea ce priveşte lipsa prelungirii oficiale a detenţiei sau lipsa revizuirii din oficiu de către instanţele de judecată a legalităţii deţinerii în detenţie pe durata judecării cauzelor penale –, vechea procedură penală de tip sovietic este încă prezentă. Aceasta are ca rezultat ceea ce se poate numi un fel de „prelungire tacită”.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nu conţine nici o prevedere legală care fie ar prevedea proceduri clare şi precise pentru prelungirea termenului detenţiei la faza judecării cauzelor penale sau/şi revizuirea judecătorească din oficiu a unor asemenea detenţii. Aici, putem face referire la constatarea Curţii din cauza Nakhmanovich v. Russia (nr. 55669/00, § 67, 2 martie 2006):
„Curtea a examinat deja şi a constatat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în mai multe cauze cu privire la practica deţinerii acuzaţilor în arest doar în baza faptului că un act de acuzare a fost prezentat instanţei de judecată. Curtea a susţinut că practica de ţinere a acuzaţilor în detenţie fără o bază legală specifică sau reguli clare cu privire la situaţia lor – care are ca rezultat faptul că ei ar putea fi privaţi de libertatea lor pentru o perioadă nelimitată de timp fără autorizare judecătorească – a fost incompatibilă cu principiile securităţii raporturilor juridice şi al protecţiei împotriva arbitrarului, care sunt elemente comune ale Convenţiei şi ale supremaţiei legii…”
Sunt de acord că, la fel ca în cauza Nakhmanovich (ibid., § 68), nu există „...nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în această cauză”, având în vedere că, „pentru ca detenţia să respecte standardul „legalităţii”, ea trebuie să aibă o bază în dreptul intern. Totuşi, Guvernul nu a indicat nici o prevedere legală care ar permite detenţia continuă a acuzatului, după ce perioada detenţiei autorizate a expirat…”
1. A se vedea, de exemplu, Baranowski v. Poland, nr. 28358/95, ECHR 2000-III.
Desigur că, pentru a acoperi acest gol, sunt necesare măsuri legislative urgente pentru a aduce legislaţia naţională în conformitate cu standardele Convenţiei.
În acest context – la fel ca în cauza Broniowski v. Poland ([GC], nr. 31443/96, § 189, ECHR 2004-V) – ne confruntăm cu „...o problemă răspândită care a rezultat dintr-o disfuncţie a legislaţiei şi practicii judiciare moldoveneşti şi care a afectat şi mai poate afecta un număr mare de persoane…”.
Anume aceste împrejurări ne îndreptăţesc să vorbim despre natura structurală sau sistemică a acestei probleme. După cum Curtea a statuat în cauza Broniowski (ibid., § 190):
„Ca parte a unui pachet de măsuri pentru garantarea eficienţei mecanismului instituit prin Convenţie, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat la 12 mai 2004 o Rezoluţie (Res. (2004)3) cu privire la hotărârile care relevă o problemă sistemică fundamentală, în care, după ce a subliniat interesul de a ajuta statele în cauză să identifice problemele fundamentale şi măsurile de executare necesare (al şaptelea paragraf al preambulului), el a invitat Curtea „să identifice în hotărârile sale în care constată o violare a Convenţiei ceea ce ea consideră a fi o problemă sistemică fundamentală şi sursa acelei probleme, în special, când există posibilitatea ca această problemă să genereze multe cereri la Curte, pentru a acorda asistenţă statelor în găsirea unei soluţii potrivite şi Comitetului de Miniştri în supravegherea executării hotărârilor” (paragraful I al rezoluţiei). Această rezoluţie trebuie privită în contextul creşterii numărului de cereri la Curte în special, în urma unor serii de cauze care rezultă din aceeaşi problemă structurală sau sistemică.”
În aceeaşi cauză, Curtea a declarat următoarele (ibid., § 191):
„...În acelaşi context, Curtea ar atrage atenţia la Recomandarea Comitetului de Miniştri din 12 mai 2004 (Rec. (2004)6) cu privire la îmbunătăţirea recursurilor interne, în care s-a subliniat că, pe lângă obligaţia în temeiul articolului 13 al Convenţiei de a asigura unei persoane care are o pretenţie serioasă şi legitimă un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, statele au obligaţia generală de a soluţiona problemele care generează violările constatate. Luând în consideraţie faptul că îmbunătăţirea recursurilor la nivel naţional în special, în ceea ce priveşte cauzele repetitive, ar trebui, de asemenea, să contribuie la reducerea volumului de lucru al Curţii, Comitetul de Miniştri a recomandat ca Statele Contractante, ca rezultat al hotărârilor Curţii care au relevat deficienţe structurale sau generale în practica sau legislaţia naţională, să revizuiască, iar „unde este necesar, să instituie recursuri efective, pentru a preveni sesizarea Curţii cu cauze repetitive”.”
Toată această motivare este perfect valabilă în această cauză, iar mie nu-mi rămâne decât să regret că majoritatea a ratat o foarte bună ocazie de a sublinia acest lucru în hotărâre, prin menţionarea caracterului structural al problemei identificate şi prin chemarea autorităţilor moldoveneşti să întreprindă unele măsuri legislative pentru soluţionarea acestei probleme în cel mai scurt timp posibil.
În timp ce eu sunt de acord cu suma acordată cu titlu de costuri şi cheltuieli, totuşi, în mod respectuos nu sunt de acord cu majoritatea în ceea ce priveşte suma acordată cu titlu de prejudiciu moral. Consider că această sumă, EUR 25,000, este mult prea excesivă şi nu ia în consideraţie nici realităţile vieţii din Republica Moldova şi nici jurisprudenţa noastră anterioară.
Permiteţi-mi să ofer câteva exemple. În cauza Şarban v. Moldova (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005), Curtea a constatat violări ale articolului 3, ale articolului 5 § 3, în ceea ce priveşte motivele insuficiente pentru detenţia reclamantului şi ale articolului 5 § 4. Suma acordată a fost de EUR 4,000. În cauza Becciev v. Moldova (nr. 9190/03, 4 octombrie 2005), au fost constatate violări similare şi a fost acordată aceeaşi sumă cu titlu de compensaţii. Dacă luăm în consideraţie faptul că în această cauză a fost constatată o violare suplimentară – a articolului 6 § 1 – aceasta ne-ar fi putut determina să acordăm probabil cu aproximativ EUR 3,000 sau EUR 4,000 mai mult. Suplimentar la aceasta, o anumită sumă ar trebui acordată pentru prelungirea perioadei de detenţie – de aproximativ EUR 4,000 până la EUR 5,000. Toate aceste calcule ne-ar fi dus la concluzia că suma compensaţiilor în prezenta cauză nu ar fi trebuit să depăşească suma totală de circa EUR 12,000 – EUR 15,000.
Aceasta este suma maximă pe care eu o consider teoretic acceptabilă cu titlu de prejudiciu moral în astfel de situaţii, deoarece chiar şi metoda de calcul pe care am folosit-o mai sus este una speculativă şi nu a fost niciodată folosită de această Curte.
Acordarea unor compensaţii atât de mari precum cele din această cauză ar putea fi considerată un act inechitabil în raport cu cei cărora, deşi au fost în situaţii mult mai dificile, le-au fost acordate sume mai mici. Drept exemplu, eu aş dori să menţionez cauza Bursuc v. România (nr. 42066/98 § 91, 12 octombrie 2004), în care un domn care a fost bătut foarte rău de opt poliţişti şi a avut o traumă cranio-cerebrală ca urmare a faptului că a fost supus „la violenţă ... de o natură deosebit de gravă, capabilă să cauzeze suferinţă şi durere severe, care trebuie considerată ca act de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.” Câţiva ani mai târziu, dl Bursuc a decedat ca urmare a traumei suferite, după cum a pretins văduva sa. În acea cauză, văduvei reclamantului i s-au acordat EUR 10,000, deşi nivelul suferinţelor ei, combinat cu suferinţele soţului ei defunct, a fost mult mai înalt decât nivelul suferinţelor îndurate de reclamantul din această cauză, doar pe motivul unei lacune în legislaţie.
Pentru a fi echitabil, just şi rezonabil, nivelul compensaţiei în această cauză nu ar fi trebuit să depăşească EUR 15,000 – sumă care ar fi fost atât în conformitate cu realităţile standardelor de viaţă din Republica Moldova, cât şi proporţională cu nivelul suferinţelor îndurate de reclamantul în această cauză. Chiar presupunând că reclamantul a suferit o anumită „nelinişte” în urma lacunei din legislaţie menţionată mai sus, acesta nu a prezentat nici o probă care să confirme că, dacă ar fi existat o procedură separată pentru prelungirea termenelor de detenţie pe durata judecării cauzei, el ar fi putut să-şi recapete libertatea.
Acestea sunt chestiunile în privinţa cărora eu nu sunt de acord cu majoritatea în această cauză.
| ← Mancevschi contra Moldovei -Percheziţia în oficiul unui avocat | Grădinar contra Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul... → |
|---|
