Art. 1112 Noul cod civil Prezumţia de renunţare Acceptarea moştenirii Transmisiunea moştenirii

CAPITOLUL I
Transmisiunea moştenirii

SECŢIUNEA a 2-a
Acceptarea moştenirii

Art. 1112

Prezumţia de renunţare

(1) Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la Art. 1103. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul prevăzut la Art. 1103, va fi prezumat că renunţă la moştenire.

(2) Prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 1112 Noul cod civil Prezumţia de renunţare Acceptarea moştenirii Transmisiunea moştenirii

Comentarii despre Art. 1112 Noul cod civil Prezumţia de renunţare Acceptarea moştenirii Transmisiunea moştenirii

     

# irina.bianca 11-Ianuarie-2013
Dispoziţie nouă.

Raţiunea existenţei acestei prevederi conferă certitudine dreptului moştenitorilor de a dispune de bunurile dobândite în această calitate în urma dezbaterii procedurii succesorale şi a ieşirii din indiviziune. În lipsa unei asemenea reglementări s-ar crea incertitudini cu privire la numărul moştenitorilor acceptanţi (atâta timp cât aceştia nu au înţeles să îşi manifeste opţiunea succesorală), circuitul civil al bunurilor dobândite în urma moştenirii ar fi întrerupt sine die, lăsând la bunul plac al succesibililor să abuzeze de prezumţia de acceptare a moştenirii.

Modalitatea prin care notarul public poate constata că persoana cu vocaţie la succesiune nu doreşte să o accepte, pe baza prezumţiei de neacceptare, este o procedură care trebuie îndeplinită extrem de riguros.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, citaţia trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute la alin. (1), iar termenul de comunicare a citaţiei să fie cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală. În cazul neîndeplinirii acestor condiţii imperativ cerute de lege, nu mai poate funcţiona prezumţia de renunţare. Termenul de 30 de zile se va calcula în raport cu data menţionată pe procesul-verbal de comunicare a citaţiei.

Procedura citării se face potrivit regulilor stabilite de NCC şi de Codul de procedură civilă.

Cuprinsul citaţiei trebuie să fie foarte explicit, iar procedura să fie foarte riguros îndeplinită, ţinând cont de efectele pe care le
produce.

În acest scop, trebuie avute în vedere dispoziţiile privitoare la locul citării din Codul de procedură civilă cu privire la:

– citarea bolnavilor internaţi, care se va face la administraţia unităţii sanitare;
– citarea militarilor încazarmaţi, care se va face la unitatea militară din care fac parte, prin comandamentul acesteia;
– citarea deţinuţilor, care se va face la administraţia locului de deţinere;
– citarea celor care fac parte din echipajul unei nave maritime sau fluviale, altele decât cele militare, care se va face la căpitănia portului unde se găseşte înregistrată nava.

Informaţiile cu privire la locul citării precizate mai sus se obţin pe baza declaraţiilor celorlalţi succesibili în formă autentică.

Succesibilul poate totuşi să declare şi după împlinirea termenului de opţiune că nu a acceptat succesiunea. Argumentul constă în faptul că suntem în prezenţa unei prezumţii legale relative, care în general poate fi răsturnată prin proba contrară; declaraţia făcută peste termen înlătură tocmai acest lucru. Declaraţia trebuie făcută în formă autentică, tocmai pentru a înlătura proba contrară.

Având în vedere prevederile alin. (2), care precizează în mod expres că prezumţia de renunţare funcţionează numai dacă citaţia a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile înaintea expirării termenului de opţiune, se pune problema dacă mai putem cita prin publicitate când nu se cunoaşte domiciliul succesibilului iar ceilalţi moştenitori declară că au făcut tot ce le-a stat în putinţă şi nu au reuşit să îl afle. Răspunsul la această problemă este negativ, pentru că procedura de citare prin publicitate se îndeplineşte exclusiv în cazul declarării vacanţei succesorale. Toate aceste proceduri se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.

Potrivit prevederilor art. 1137 noul cod civilcu privire la somarea succesibililor, dacă în termen de un an şi şase luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.

În cazul succesiunilor vacante, se va cita autoritatea administraţiei publice competente a prelua bunurile.
Răspunde
 
# irina.bianca 11-Ianuarie-2013
Texte incidente:

Art. 87 noul cod civil – Domiciliul
Art. 88 noul cod civil – Reşedinţa
Art. 90 noul cod civil – Prezumţia de domiciliu
Art. 92 noul cod civil – Domiciliul minorului şi al persoanei puse sub interdicţie judecătorească
Art. 93 noul cod civil – Cazuri speciale
Art. 94 noul cod civil – Domiciliul persoanei puse sub curatelă
Art. 95 noul cod civil – Domiciliul la curatorul special
Art. 97 noul cod civil – Domiciliul ales
Art. 1.137 alin. (1) noul cod civil – Somarea succesibililor

O atenţie deosebită trebuie acordată procedurii de citare în străinătate şi termenului necesar pentru dovada comunicării citaţiei.
Sediul materiei îl constituie:
– art. 87 alin. (7) şi alin. (8) C. proc. civ., Legea nr. 189/13.05.2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi
comercială, republicată;
– Legea nr. 124/11.04.2003 pentru aderarea României la Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, adoptată la Haga la 15.11.1965;
– Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială,
adoptată la Haga la 15.11.1965;
– metodologia din 7 octombrie 2003 de aplicare a prevederilor Legii nr. 189/13.05.2003 privind asistenţa judiciară internaţională în
materie civilă şi comercială aprobată prin Ordinul nr. 2.888/C/2003 al ministrului justiţiei;
– Regulamentul (CE) nr. 1.393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.11.2007 privind notificarea şi comunicarea în
statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1.348/2000 al
Consiliului, precum şi tratate şi/sau convenţii bilaterale şi sau multilaterale încheiate de România cu diverse state, în materie.
Răspunde
 
# alinalex 11-Mai-2013
Alăturarea art. 1120 noul Cod Civil, din secţiunea privind renunţarea la moştenire, la art. 1112 şi 1113 noul Cod Civil nu este întâmplătoare. în forma proiectată de Comisia de amendare a Proiectului din 2004, art. 1112 noul Cod Civil avea o redactare sensibil diferită şi completa un cerc conceptual format din trei texte:

Art. 13 - Renunţarea la drept Renunţarea la un drept nu se prezumă.

Art. 1112 - Expirarea termenului de opţiune. Succesibilul care nu a renunţat la moştenire în termenul de opţiune succesorală este considerat că a acceptat în mod tacit moştenirea

Art. 1120 - Forma renunţării (1) Renunţarea la moştenire nu se presupune.

Instituind în Titlul preliminar al codului principiul de securitate juridică conform căruia un drept nu se pierde prin tăcere (art. 13 noul Cod Civil), legiuitorul din 2006-2008 a tras din acesta o concluzie simplă în materie de opţiune succesorală: renunţarea la moştenire nu poate fi decât expresă". Interdicţia renunţării tacite era prezentă şi în Codul lui Cuza (art. 695 C. civ.100, abrogat prin art. 25 Decr. nr. 40/1953). Reluarea acesteia în noul Cod dobândea o semnificaţie diferită în prezenţa art. 13 noul Cod Civil: făcea să dispară noţiunea de străin de moştenire şi lăsa fără obiect discuţiile pe marginea art. 700 alin. 1 C. civ. Astfel, Comisia de redactare a amendamentelor a introdus după art. 844 din Proiectul de cod din 2004 două texte noi: art. 8441, devenit în 2009 art. 1111 noul Cod Civil analizat mai sus şi art. 8442, ajuns prin renumerotare art. 1112 noul Cod Civil. Ultimul a fost inserat pentru a scoate şi mai mult în evidenţă noua orientare în materia opţiunii succesorale: succesibilul inactiv pe durata termenului de opţiune este considerat acceptant la expirarea acestuia.

Dezbaterea amendamentelor în Parlament a adus în atenţie o observaţie importantă, venită din partea UNNPR: ideea de a nu pierde dreptul printr-o simplă inacţiune este una generoasă teoretic, dar aptă a genera dificultăţi practice importante. S-a apreciat că noua regulă poate jena soluţionarea unei moşteniri, prin incertitudinea pe care o poate întreţine cu privire la calitatea tuturor succesibililor (toţi fiind prezumtiv acceptanţi]. Mai mult, s-a estimat că o rea-credinţă abil condusă în scop şicanator de către unul dintre succesibili ar putea duce respectiva dezbatere într-o stare de şah permanent. De aceea se precizează legat de forma actuală a art. 1112: „Raţiunea existenţei acestei prevederi conferă certitudine dreptului moştenitorilor de a dispune de bunurile dobândite în această calitate în urma dezbaterii procedurii succesorale notariale şi a ieşirii din indiviziune. în lipsa unei asemenea reglementări s-ar crea incertitudini cu privire la numărul moştenitorilor acceptanţi (atâta timp cât aceştia nu au înţeles să îşi manifeste opţiunea succesorală), circuitul civil al bunurilor dobândite în urma moştenirii ar fi întrerupt sine die, lăsând la bunul plac al succesibililor să abuzeze de prezumţia de acceptare a moştenirii" (UNNPR, Codul civil al României. îndrumar notarial, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 421). Comisia juridică a Camerei Deputaţilor a ţinut seama de această observaţie, ajungându-se prin dezbateri la forma revizuită din codul promulgat în anul 2009:

Lucrările din lunile aprilie-mai 2010, desfăşurate în cadrul Comisiei de redactare a Legii de punere în aplicare, au dus la modificarea şi completarea art. 1112 şi 1120 noul Cod Civil.

Astfel, cuvântul notificare a fost înlocuit cu citare, pentru că notificarea poate fi făcută de o persoană interesată (comoştenitor sau debitor), iar nu de către instanţă sau notarul public. Or, legiuitorul a prezumat renunţarea ca urmare a îndeplinirii unei proceduri judiciare sau notariale, iar nu prin notificarea adresată de un moştenitor către alt succesibil cu care ar urma să vină la succesiune. Această modificare terminologică s-a făcut şi pentru corelare cu terminologia agreată de Comisia de redactare a LPA pentru formularea modificată a fostului art. 75 din Legea nr. 36/1995. S-a mai ajuns la concluzia că în citaţie trebuie să se menţioneze, pe lângă elementele prevăzute de lege, şi faptul că, dacă nu-şi exercită dreptul de a accepta în termenul prevăzut de art. 1103, succesibilul va fi prezumat că renunţă la moştenire.

S-a mai adăugat şi un alineat secund la art. 1112 noul Cod Civil: „Prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin trei luni înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală". Textul a izvorât din preocuparea de a da efectiv succesibilului citat timpul necesar pentru a reacţiona. Termenul a fost redus de la trei luni la numai treizeci de zile, la propunerea Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor.

în fine, alineatul întâi al art. 1120 noul Cod Civil a fost completat la iniţiativa Comisiei de redactare a LPA: s-a acoperit şi cazul prevăzut la art. 1112 noul Cod Civil, astfel încât să nu existe posibilitatea să se deducă faptul că unica formă de renunţare ar fi cea prevăzută de art. 1120 alin. 2 noul Cod Civil.

Forma finală a textelor în discuţie a fost fixată prin art. 99 pct. 18 şi 21 ale LPA. La o privire concluzivă, observăm cum art. 13, 1112 şi 1120 noul Cod Civil se susţineau reciproc în 2008 pentru a face funcţională o concepţie cu privire la opţiunea succesorală: renunţarea la calitatea de succesibil nu se prezumă (13, aplicat de 1120) şi, pe cale de consecinţă, cel care nu a renunţat expres este un acceptant tacit (1112). Reformularea art. 1112 reţinută în varianta din 2009 a codului a urmărit ameliorarea regimului opţiunii dar a destabilizat formula de echilibru iniţială. Tulburarea a trebuit să fie aplanată prin măsuri de reechilibrare a textelor, luate prin legea de punere în aplicare şi modificare a codului. Dar care este atunci la nivelul lui 1 octombrie 2011 regimul stabilit de cele trei texte? De două aspecte trebuie ţinut seama pentru a răspunde:

a) în practică, majoritatea moştenirilor se dezbat după expirarea termenului de opţiune. Ca urmare, termenul prevăzut la alin. 2 al art. 1112 noul Cod Civil pentru efectuarea procedurii de citare a succesibililor va fi depăşit şi prezumţia de renunţare nu va mai putea fi construită;

b) procedura are oricum ca rezultat o prezumţie relativă, susceptibilă de probă contrară.

Nu putem conchide decât că rata de aplicare concretă a renunţării tacite instituite la art. 1112 noul Cod Civil va fi suficient de redusă pentru a nu modifica funcţionarea regulii intenţionate de Comisia din 2006-2008: lipsa de reacţie din partea unui succesibil îl aşează în postura de acceptant implicit. La expirarea termenului de un an prevăzut de art. 1103 noul Cod Civil, succesibilul inactiv sau nehotărât este decăzut din posibilitatea de a renunţa la moştenire. El nu mai poate după acest moment să repudieze transmisiunea moştenirii operată la data deschiderii acesteia (art. 1114 alin. 1 noul Cod Civil).

Este adevărat că reformularea art. 1112 noul Cod Civil face ca niciun text din cod să nu mai edicteze expres faptul că lipsa de renunţare duce la acceptare implicită. Ca urmare, la o primă vedere grăbită s-ar putea înţelege că regimul opţiunii nu s-a schimbat fundamental şi că noţiunea de străin de moştenire nu a dispărut. Realitatea este însă alta: din laconicul art. 13 noul Cod Civil rezultă suficient de clar regula fundamentală conform căreia inacţiunea succesibilului nu poate conduce la pierderea dreptului său succesoral. De asemenea, aşa cum arătam mai sus, art. 1112 noul Cod Civil fusese oricum introdus numai pentru a evidenţia o dată în plus schimbarea de paradigmă în materie de opţiune. Dispariţia sa nu schimbă nimic, nefîind deci prevăzut de comisie ca un text decisiv.

Regimul instituit de noul Cod civil român în această materie este reeditarea fidelă peste timp a reformei opţiunii tutelată de Iustinian în sec. VI. împăratul avea nevoie de resurse financiare pentru a-şi susţine efortul militar de recucerire a teritoriului ce constituise odată Imperiul Roman; transformarea succesibilului indolent din renunţător tacit (cum era până la Iustinian) în acceptant tacit a mărit baza de impozitare, prin supunerea la capitaţia de 5% a cetăţenilor neglijenţi în privinţa moştenirilor la care au vocaţie. Nivelul scăzut al impozitului succesoral în stadiul din 2008 al legislaţiei româneşti ne arată că nu acestea au fost motivele pentru care s-a schimbat regula în materie. Motivaţia se află în intenţia principială sintetizată la art. 13 noul Cod Civil - de a nu permite pierderea unui drept prin simpla tăcere a titularului acestuia. Aceeaşi evoluţie, deşi motivele diferă.

Ni s-a părut, de asemenea, interesant că această construcţie teoretică legislativă (succesibil inactiv = acceptant implicit) a fost oarecum anticipată într-o excepţie de neconstituţionalitate a art. 700 alin. 1 C. civ., ridicată în anul 2000. Petenţii, după ce au solicitat constatarea neconstituţionalităţii reducerii termenului de opţiune de la treizeci de ani la şase luni, au încheiat cerând nici mai mult nici mai puţin decât repunerea în vigoare a abrogatului în 1953 art. 695 C. civ., prin care toţi succesibilii cu vocaţie succesorală erau socotiţi acceptanţi, iar renunţarea la succesiune se făcea doar în mod expres. Autorii excepţiei considerau că numai în felul acesta s-ar putea restabili „garanţiile legale pe care le prevedeau actele normative şi legislaţia existente în vigoare când acest drept era garantat". Cu alte cuvinte, deşi Codul lui Cuza nu conţinea vreo prevedere de principiu, nişte justiţiabili (este adevărat, interesaţi de atare interpretare pentru că pierduseră termenul de opţiune) au ajuns la o soluţie similară cu cea pe care o reţinem aici pe noul Cod civil. Curtea constituţională nu s-a pronunţat asupra problemei, fiind constrânsă să răspundă doar că „această solicitare nu are nicio legătură cu constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 700 din C. civ., depăşind astfel atribuţiile Curţii Constituţionale”. în schimb, o altă decizie ne arată că soluţia considerării succesibilului inactiv ca acceptant tacit este una prudentă, profilactică: reclamantul-pârât pierduse datorită propriului dezinteres termenul de opţiune de şase luni prevăzut de art. 700 alin. 1 C. civ. şi moştenirea revenise succesibililor subsecvenţi acceptanţi. Ca urmare, a încercat să îşi recâştige locul invocând art. 46 din Constituţie: acesta i-ar garanta dreptul la moştenire şi ar abroga implicit art. 700 C. civ., care instituie neconstituţional un termen de opţiune susceptibil a-l face să piardă un drept garantat constituţional. Instanţa a respins cu justeţe această susţinere „vădit greşită, fiind rodul unei interpretări personale şi în afara problemei de drept în cauză”.

Concluzia acestui comentariu ar arăta astfel: Comisia de amendare a construit în 2006-2008 un mecanism coerent, în care succesibilul înzestrat cu libertatea de a opta între acceptare şi renunţare (art. 1106 noul Cod Civil) urma să fie considerat acceptant implicit, dacă nu a renunţat la moştenire în termenul de opţiune succesorală (art. 1112 noul Cod Civil), pentru că renunţarea nu se presupune (art. 1120 noul Cod Civil). Dezbaterea în Parlament a încercat să restaureze logica sistemului practicat sub vechiul cod civil, impunând transformarea prezumţiei de acceptare de la art. 1112 noul Cod Civil într-una de renunţare, ceea ce a dat peste cap echilibrul edificiului iniţial. Comisia de redactare a LPA a încercat să concilieze cele două tendinţe şi a adăugat două alineate procedurale la art. 1112 noul Cod Civil, prin care se dorea să se refacă regimul proiectat de Comisia de redactare a amendamentelor.

Punctul final este pus însă de modificarea adusă Legii nr. 36/1995 prin art. I pct. 86 din Legea nr. 77/2012, conform căruia art. 73 primeşte un nou alineat opt:

(8) Declaraţia dată peste termenul de opţiune prin care un succesibil declară că nu şi-a însuşit calitatea sau titlul de moştenitor în termenul prevăzut la art. 1.103 din Codul civil şi înţelege să renunţe la succesiune se înscrie în RNNEOS.

Textul revigorează ceea ce arătam mai sus cum uzanţa notarială numea „declaraţie de neacceptare" înainte de 1 octombrie 2011. Un succesibil areactiv pe durata termenului de opţiune va putea deci să se prezinte la notar pentru a declara că nu a acceptat, înţelegând astfel să fie un renunţător.

Această soluţie nu a fost neapărat vizată de către autorii codului, în intenţia cărora termenul de opţiune succesorală era unul de decădere din dreptul de a renunţa la moştenire; în consecinţă, o renunţare după scurgerea termenului nu mai era posibilă. Textul conţine în schimb o rezolvare echitabilă şi necesară, pentru că previne posibilitatea indolentului în cauză de a şicana bunul mers al procedurii succesorale prin eventualul refuz de a se prezenta pentru finalizarea acesteia (este vorba de o atitudine de genul: „în zadar mă tot citaţi comunicându-mi că am ajuns să fiu acceptant tacit, pentru că pe mine nu m-a interesat şi nici nu mă interesează respectiva succesiune!”). Textul este acceptabil şi juridic, pentru că declarantul nu renunţă după expirarea termenului de opţiune, când deja este decăzut din acest drept: el declară numai că nu a acceptat în interiorul respectivului interval legal. Soluţia analizată este posibilă şi pentru că modificările succesive aduse codului au făcut să nu mai apară menţionat expres nicăieri că succesibilul indolent este un acceptant tacit; coroborând-se aceasta cu faptul că nimeni nu este obligat să accepte (art. 1106 noul Cod Civil), soluţia alineatului 8 al art. 73 din Legea nr. 36/1995 a fost considerată ca posibilă.

Justificarea se situează la limita regimului de opţiune instituit de noul Cod: s-ar putea contraargumenta că legea notarilor publici consacră peste interdicţia art. 1120 alin. 1 noul Cod Civil un caz de renunţare implicită. Dar, aşa cum s-a văzut din deciziile ceva mai sus raportate, nu este vorba formal de vreo renunţare tardivă. Credem că soluţia poate fi primită, de vreme ce ideea centrală a legiuitorului din 2009 a fost să împiedice pierderea unui drept prin simpla inacţiune; or, dacă însuşi titularul respectivului drept declară că nu a dorit să beneficieze de acesta, interesul protejat în ipoteză este salvgardat.

Pentru a epuiza problema jocului acceptare-renunţare în noul Cod civil, mai trebuie examinate prevederile art. 1113 noul Cod Civil. Primul alineat conţine o prevedere nouă pentru dreptul nostru succesoral: prin excepţie de la art. 1101 şi 1106 noul Cod Civil (libertatea acceptării sau renunţării), motive temeinice pot justifica obligarea pe cale de ordonanţă preşedinţială a succesibilului de a se pronunţa înainte de expirarea termenului de opţiune de la art. 1103 noul Cod Civil. Alineatul al doilea îl declară renunţător la moştenire pe succesibilul care a rămas inactiv pe durata termenului redus conform primului alineat.
Răspunde
 
# petrican 01-Noiembrie-2013
Art. 1112 Cod Civil ce are ca denumire marginală - PREZUMŢIA DE RENUNŢARE, este, din punctul meu de vedere, un articol care va crea cele mai mari şi vii discuţii. Până la lămurire, din nefericire pentru noi, va crea nu numai discuţii dar şi litigii.

Art. 1112 Cod civil - „Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire, succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil ca urmare a notificării sale, în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103” (1 an de la deschiderea moştenirii).

Prima nedumerire este aceea a locului în care îşi găseşte consacrarea legislativă- Secţiunea a-2- a -Acceptarea moştenirii din Titlul IV - Cap. I, ori, dacă discutăm de acceptare nu văd rostul prezumţiei de renunţare.
De altfel, am încercat să văd dacă şi-ar putea găsi un loc firesc în secţiunea intitulată „Renunţarea la moştenire” şi după ce am citit art. 1120 alin. 1-„Renunţarea la moştenire nu se presupune ”, nesiguranţa mea a devenit copleşitoare.

Ce sunt prezumţiile ? Prezumţiile, în vechiul Cod civil, erau reglementate la art. 1199 care le definea ca fiind „consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.

Aşa fiind, prezumţiile nu se bazează pe declaraţiile părţilor sau ale terţelor persoane ci pe unele procedee logice cum sunt inducţia şi deducţia. Codul civil tratează prezumţiile ca mijloace de dovadă.

Revenim la prezumţia de renunţare sau altfel spus la presupunerea de renunţare care este reglementată în art. 1112 Cod civil dar interzisă în art. 1120 Cod civil, reglementată la acceptare şi interzisă la renunţare.
Potrivit noului Cod civil, prezumţia de renunţare este valabilă până la proba contrarie adică este o prezumţie legală relativă.

Dacă ar fi fost calificată ca o prezumţie legală absolută ar mai fi avut sens, deoarece nu ar mai fi fost permisă proba contrarie decât prin mărturisire. Ar fi fost de înţeles dacă ar fi fost încadrată în categoria mixtă de prezumţii legale care se caracterizează că pot fi combătute prin proba contrară, dar numai prin anumite mijloace de probă, numai în anumite condiţii şi numai de către anumite persoane; dar fiind prezumţii legale relative, mă îndoiesc, că în această lume în care conflictele sunt mai dese decât disputele, un notar ar aplica o prezumţie relativă care ulterior, în cadrul unui proces având ca obiect anularea certificatului de moştenitor în care a fost declarat un renunţător prin aplicarea acestui art. 1112 Cod civil ar putea atrage discuţii şi chiar sancţiuni.
Reformulez o veche dilemă şi o adaptez „A fi sau a nu fii prezumat renunţător?”

Nu pot trage o concluzie, dar pot formula întrebări şi propun modificarea textului, în sensul că este calificată o prezumţie legală absolută.

Referitor la efectele acceptării, pe lângă cele speciale privind termenul în care se poate exercita acţiunea în anulare a actului de opţiune succesorală, putându-se aplica dispoziţiile generale în materie.

Ca o concluzie, pot spune că în noul Cod civil îşi găsesc consacrarea legislativă soluţiile doctrinei şi practicii judiciare şi notariale în materie, unele reglementări, deja existente în Legea nr. 36/1995 dar şi instituţiile noi care, sperăm că prin mici modificări, vor aduce schimbări semnificative în această materie, în sens constructiv.
Răspunde