Acţiune în contrafacere. Instanţa competentă din punct de vedere teritorial
| Comentarii |
|
Legea nr. 84/1998, art. 35 Codul vamal (Legea nr. 141/1997), art. 34 alin. (1) lit. a), art. 38 1)
Competenţa teritorială în soluţionarea acţiunii în contrafacere poate reveni atât tribunalului în raza teritorială a căruia se află sediul social principal al pârâtei, cât şi tribunalului în raza teritorială a căruia a fost săvârşit faptul juridic ilicit civil invocat.
1 Prin Legea nr. 86/2006 (M. Of. nr. 350 din 19 aprilie 2006) s-a adoptat un nou Cod vamal, care intră în vigoare la data de 18 iunie 2006.
La determinarea locului săvârşirii faptului juridic civil invocat de către reclamantă sunt avute în vedere dispoziţiile art. 64 alin. (1) raportat la art. 33, art. 34 alin. (1) lit. a), art. 38 din Codul vamal al României (Legea nr. 141/1997) faţă de prevederile art. 10 din Legea nr. 202/2000, acesta fiind locul intrării bunurilor în ţară, prin biroul vamal unde, de altfel, au fost reţinute.
Acţiunea civilă în contrafacere a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, instanţă necompetentă teritorial a soluţiona cauza atât după criteriul sediului social principal al pârâtei, cât şi după criteriul locului săvârşirii faptului juridic ilicit civil invocat de către reclamantă.
Prin invocarea în termen a excepţiei relative de necompetenţă teritorială, pârâta a împiedicat prorogarea convenţională de competenţă ce ar fi putut opera în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul ar. 19 C. proc. civ.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia civilă nr. 192/A din 31 mai 2005, nepublicată
Prin ccrcrca înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, sub nr. 1989/25.08.204, reclamanta N.C. în contradictoriu cu pârâta SC A.S. SRL a solicitat să se constate că mărfurile destinate pârâtei şi reţinute de către autorităţile vamale conform Deciziei nr. 8653/MC/13.02.2004, emisă de Direcţia Naţională a Vămilor, aduc atingere drepturilor reclamantei de proprietate intelectuală asupra mărcii „NOKIA'’ şi interzicerea importului şi comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare acestei mărci, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii se arată că, la data de 10.02.2004, în temeiul prevederilor Legii nr. 202/2000 şi ale O.G. nr. 59/2002, ca urmare a acceptării cererii nr. 42845/23.07.2004 privind intervenţia autorităţii vamale pentru respectarea unui drept de proprietate intelectuală, cerere având ca obiect marca „NOKIA'’, iar ca titular pe reclamantă, Biroul Vamal de Control şi Vămuire Frontieră Timişoara Aeroport a reţinut ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală un număr de 650 bucăţi de carcase pentru telefoane mobile inscripţionate „NOKIA”. Produsele reţinute provin din Spania, exportatorul fiind SC F., importator fiind pârâta. Reclamanta a înregistrat naţional marca sub nr. R1450/17.01.1997.
în drept au fost invocate prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998 şi ale art. 11 şi art. 25 din Legea nr. 202/2000 modificată prin O.G. nr. 59/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 790/23.09.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în dosar nr. 1989/2004 cererea a fost admisă, constatându-se că mărfurile destinate pârâtei şi reţinute de către autorităţile vamale conform Ordinului nr. 8653/MC/l3.02.2004, emis de Autoritatea Naţională a Vămilor, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcii „NOKIA", dispunându-se interzicerea importului şi comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare acestei mărci.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut calitatea reclamantei de titular al mărcii „NOKIA”, înregistrată naţional, aflată în perioada de protecţie. S-a apreciat că dovada încălcării dreptului de proprietate industrială rezultă din împrejurarea că pârâta nu a contestat Ordinul nr. 8653/MC/l3.02.2004, emis de Autoritatea Naţională a Vămilor.
împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel motivat, legal timbrat, în termen legal, invocând pronunţarea sentinţei apelate cu încălcarea competenţei exclusive a altei instanţe, precum şi cu încălcarea prevederilor art. 1169 C. civ. A fost invocată, de asemenea, epuizarea dreptului conferit de marcă, precum şi faptul că plângerea penală formulată de către intimata-reclamantă împotriva administratorului apelantei-pârâte a fost soluţionată în sensul neînceperii urmăririi penale.
Detaliind motivele de apel invocate, apelanta-pârâtă arată că, prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, a invocat excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea pricinii, în temeiul art. 7 C. proc. civ., instanţa de fond omiţând a se pronunţa asupra acesteia; pârâta având sediul în judeţul Caraş-Severin, competenţa de soluţionare a cauzei revenea Tribunalului Caraş-Severin, prevederile art. 10 C. proc. civ. nefiind incidente. Chiar dacă s-ar admite că pretenţia dedusă judecăţii ar izvorî dintr-un fapt ilicit, conform art. 10 pct. 8 C. proc. civ., întrucât pretinsa încălcare a dreptului de proprietate industrială a fost sesizată de către autorităţile vamale din Timişoara, competenţa teritorială ar putea reveni Tribunalului Timiş. Se apreciază în continuare faptul că reclamanta are sediul în Finlanda, în Bucureşti fiind doar sediul procesual ales, ce nu poate justifica competenţa instanţei în raza teritorială a căreia
acesta se află. Pe de altă parte, arată apelanta-pârâtă, sentinţa apelată a fost pronunţată de secţia civilă a tribunalului, cu încălcarea competenţei secţiei comerciale, citând paragrafe din considerentele deciziei civile nr. 4400/03.12.2002 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie; litigiul are natură comercială, marca de fabrică, de comerţ sau servicii fiind un element incorporai al fondului de comerţ, iar subiectele raportului juridic sunt două societăţi comerciale, care se bucură de prezumţia de comercialitate a actelor recunoscută de art. 4 C. com.
Sub aspectul fondului, apelanta-pârâtă invocă neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată neconţinând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază şi nici dovezile în susţinerea acesteia. Nu s-a arătat în ce constă atingerea adusă dreptului de proprietate industrială, iar simpla referire la reţinerea unor mărfuri de către autorităţile vamale nefiind suficientă, faţă de prevederile art. 1 pct. 15 din Legea nr. 202/2000. Sentinţa apelată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanţa de fond nestăruind în aflarea adevărului, precum şi cu încălcarea dreptului la apărare, fiind încuviinţate doar probele solicitate de către reclamantă, instanţa nepronun-ţându-se asupra probelor solicitate de către pârâtă prin întâmpinare. Instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe motive străine de natura pricinii, nefundamentate pe probe; sarcina probei incubând reclamantei, aceasta trebuia să facă dovada că mărfurile respective aduc atingere dreptului de proprietate industrială. Or, apelanta-pârâtă nu a făcut dovada faptului că mărfurile fac parte din categoria celor care aduc atingere dreptului de proprietate industrială asupra mărcii, menţionate de art. 1 pct. 15 din Legea nr. 202/2000. Faţă de prevederile art. 3 din Legea nr. 202/2000 şi ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, se pune problema epuizării dreptului la marcă: folosirea de către subdobânditori şi dobânditori a produselor marcate trebuie acceptată de către titularul mărcii, punerea în circulaţie a acestor produse presupunând intermediari. Sub acest aspect, apelanta-pârâtă se declară în măsură să probeze provenienţa mărfurilor de la distribuitori autorizaţi, de la care aceasta le-a important.
In ceea ce priveşte ultimul motiv de apel, apelanta-pârâtă arată că în procesul penal soluţia a fost pronunţată pe baza reţinerii inexistenţei faptei, în raport de prevederile art. 83 lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998.
Prin întâmpinare scrisă, intimata a solicitat respingerea apelului, întrucât sentinţa apelată nu a fost pronunţată cu încălcarea competenţei exclusive a altei instanţe, prevederile art. 7 C. proc. civ. consacrând
regula de drept comun în materia competenţei teritoriale, competenţa revenind Tribunalului Bucureşti în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Pe de altă parte, soluţionarea unei cauze de către o secţie civilă sau comercială a aceleiaşi instanţe constituie o problemă de
ordin administrativ, de competenţa preşedinţilor instanţelor. înfiinţarea secţiilor specializate în domeniul proprietăţii intelectuale la nivelul instanţelor bucureştene şi în cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca secţii civile, denotă intenţia legiuitorului ca aceste cauze să fie solutionate de secţiile civile.
Sub aspectul fondului, intimata-reclamantă arată că dovada indubitabilă a atingerii aduse dreptului de proprietate industrială o constituie tocmai actul de reţinere a mărfurilor importate emis de către autoritatea vamală. Pârâta este cea obligată a ieşi din pasivitate şi să facă dovada faptelor pozitive contrare. în ceea ce priveşte calificarea produselor reţinute ca mărfuri contrafăcute, precum şi a actelor de import şi de comercializare ca acte de contrafacere, aceasta constituie o simplă operaţiune juridică de încadrare în ipotezele prevăzute de lege, intimata-reclamantă invocând sub acest aspect prevederile art. 6 lit. a), art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi cele ale art. 1 alin. (1) pct. 13 lit. a) din Legea nr. 202/2000. Intimata-reclamantă susţine, de asemenea, faptul că nu poate fi invocată teoria epuizării dreptului la marcă, întrucât mărfurile reţinute de către autorităţile vamale nu sunt mărfuri fabricate, importate sau comercializate cu autorizaţia titularului mărcii. Autoritatea vamală, în virtutea dreptului conferit de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 202/2000, a expertizat mărfurile reţinute, constatând în consecinţă faptul că ar fi mărfuri contrafăcute. Susţinerile apelantei privind relevanţa soluţiei pronunţate în dosarul penal nu pot fi primite, întrucât dacă fapta nu a fost considerată infracţiune nu înseamnă că nu va putea fi considerată faptă ilicită care să atragă răspunderea civilă.
In şedinţă publică din data de 31.05.2005, Curtea, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a pus în discuţie, prealabil fondului, excepţia de nccompetcnţă teritorială a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea în primă instanţă a cauzei, excepţie invocată de către apclanta-pârâtă ca prim motiv de apel, ce prevalează în ordinea de cercetare a motivelor de apel invocate.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivului de apel al excepţiei de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea în primă instanţă a cauzei, Curtea reţine caracterul fondat al apelului sub acest aspect.
Regula de competenţă după care este determinat tribunalul competent teritorial a soluţiona acţiunea în contrafacerea mărcii, ca acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale, este regula de drept comun instituită de art. 7 C. proc. civ. (pentru ipoteza pârâtului persoană juridică de drept privat). Nici art. 5 (pentru ipoteza pârâtului persoană fizică), nici art. 7 C. proc. civ. nu instituie un caz de competenţă teritorială exclusivă, aşa cum susţine apelanta-pârâtă, criteriul domiciliului/sediului pârâtului determinând competenţa teritorial de drept comun în materie procesual-civilă.
Fiind vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală, reclamanta invocând săvârşirea de către pârâtă a faptului juridic ilicit civil al contrafacerii [definit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998], competenţa teritorială este una alternativă, fiind aplicabile prevederile art. 7 raportat la art. 10 pct. 8, precum şi cele ale art. 19 C. proc. civ., cât timp legea specială (Legea nr. 84/1998) nu stabileşte în mod expres un alt criteriu pentru determinarea tribunalului competent teritorial.
Prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată, nu instituie un caz de competenţă teritorială exclusivă în favoarea Tribunalului Bucureşti în materia cauzelor privind proprietatea intelectuală, ci conţine o normă de competenţă materială funcţională, de organizare judiciară, transpusă în practică prin înfiinţarea de complete specializate pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile normele de drept comun în materia competenţei teritoriale.
Competenţa teritorială fiind una alternativă, se impune cercetarea condiţiei invocării excepţiei relative de necompetenţă teritorială in limine litis, faţă de prevederile art. 118 alin. (l)-(2) raportat la art. 159 C. proc. civ., o astfel de excepţie neputând fi invocată pentru prima dată în apel de către pârât.
Sancţiunea ncinvocării în termen [prin întâmpinare, în temeiul art. 115 pct. 1 raportat la art. 1141 alin. (2) C. proc. civ.) a excepţiei procesuale de procedură, relativă şi dilatorie de necompetenţă teritorială este decăderea din dreptul procesual de a o invoca ulterior.
Neinvocarea sau neinvocarea în termen a excepţiei relative de necompetenţă teritorială echivalează cu reţinerea convenţiei procesuale a părţilor [reclamantului nefiindu-i recunoscut dreptul procesual de a invoca această excepţie, în temeiul art. 158 alin. (5) C. proc. civ.] sub aspectul instanţei competente a soluţiona cauza, în temeiul art. 19 C. proc. civ., acţiunea în contrafacere fiind o acţiune privitoare la
bunuri (art. 19 instituie un caz de prorogare convenţională de competenţă relativă, pentru ipoteza în care instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea de chemare în judecată nu este competentă teritorial a o soluţiona după regulile competenţei teritoriale alternative, respectiv, în speţă, nici în temeiul art. 5/art. 7, nici în temeiul art. 10 pct. 8 C. proc. civ).
In speţă, excepţia a fost invocată de către apelanta-pârâtă prin întâmpinare scrisă, depusă în termen legal în faţa instanţei de fond, fără a fi pusă în discuţia părţilor şi fară a fi soluţionată.
întâmpinarea scrisă a fost depusă la dosar înainte de primul termen de judecată (23.09.2004), la data de 16.09.2004 (data poştei, faţă de prevederile art. 104 C. proc. civ.). Instanţa de fond a luat act de depunerea întâmpinării, punând în discuţie, însă, doar una dintre excepţiile procesuale invocate prin aceasta, fară a pune în discuţie şi fară a se pronunţa asupra depunerii în termen a întâmpinării, chiar în lipsa pârâtei.
Prin urinare, excepţia relativă de necompetenţă teritorială fiind invocată în termenul legal proccdural imperativ de decădere, trebuia pusă în discuţie şi soluţionată de către instanţa de fond, sub acest aspect sentinţa pronunţată în cauză fiind susceptibilă a fi criticată în apel, faţă de prevederile art. 292 alin. (1) teza I raportat la art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ.
In speţă, competenţa teritorială poate reveni atât tribunalului în raza teritorială a căruia se află sediul social principal al pârâtei (Tribunalul Caraş-Severin), cât şi tribunalului în raza teritorială a căruia a fost săvârşit faptul juridic ilicit civil invocat (Tribunalul Timiş).
La determinarea locului săvârşirii faptului juridic civil invocat de către intimata-reclamantă sunt avute în vedere dispoziţiile art. 64 alin. (1) raportat la art. 33, art. 34 alin. (1) lit. a), art. 38 din Codul vamal al României (Legea nr. 141/1997) faţă de prevederile art. 10 din Legea nr. 202/2000, acesta fiind locul intrării bunurilor în ţară, prin biroul vamal unde, de altfel, au fost reţinute, respectiv Biroul Vamal Timişoara Aeroport (potrivit deciziei nr. 8653/MC/l3.02.2004 emisă de Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Generală a Vămilor).
Acţiunea civilă în contrafacere a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, instanţă necompetentă teritorial a soluţiona cauza atât după criteriul sediului social principal al pârâtei, cât şi după criteriul locului săvârşirii faptului juridic ilicit civil invocat de către reclamantă. Prin invocarea în termen a excepţiei relative de necompetenţă teritorială, pârâta a împiedicat prorogarea convenţională de
competenţă ce ar fi putut opera în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul ar. 19 C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a anulat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în prima instanţă la tribunalul în raza teritorială a căruia îşi are sediul social apelanta, în judeţul Caraş-Severin, dat fiind caracterul alternativ al competenţei teritoriale, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. d) raportat la art. 7 C. proc. civ.
| ← Cerere de completare a dispozitivului. Termen de exercitare | Acţiune în contrafacere. Instanţa competentă din punct de... → |
|---|
