Acţiune în contrafacere. Instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial
| Comentarii |
|
Legea nr. 84/1998, art. 35 C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. d)1), art. 5, art. 10 pct. 8
Legea nr. 304/2004, art. 34 2)
în cazul acţiunii în contrafacere întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, textul de lege nu face nicio referire la instanţa competentă, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. d) şi de art. 10 C. proc. civ.
Astfel, din punct de vedere material, competenţa judecării în primă instanţă a cererii revine tribunalului, iar din punct de vedere teritorial, instanţa competentă este fie cea de la domiciliul pârâtului conform art. 5 C. proc. civ., fie cea prevăzută de art. 10 pct. 8 C. proc. civ., respectiv instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit faptul ilicit invocat în acţiunea în contrafacere.
Conform art. 12 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
în speţă, din punct de vedere al art. 5 C. proc. civ., competent teritorial este Tribunalul Constanţa, în circumscripţia căruia se află sediul pârâtei, iar din punct de vedere al art. 10 pct. 8 C. proc. civ., competent teritorial este Tribunalul Bucureşti, deoarece faptul ilicit pe care se întemeiază acţiunea în contrafacere îl reprezintă importul mărfurilor pretins contrafăcute, operaţiunea fiind constatată în baza art. 10 din Legea nr. 202/2000, de către Biroul Vamal Otopeni, care se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti.
Cum dintre cele două instanţe competente reclamanta a ales să se adreseze Tribunalului Bucureşti, excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâtă nu putea fi primită.
Competenţa Tribunalului Bucureşti nu este dată de art. 34 din Legea nr. 304/2004 - aşa cum susţine intimata - care reprezintă o normă de organizare, referitoare la calitatea Tribunalului Bucureşti de instanţă specializată în litigii privind proprietatea intelectuală, potrivit legii, şi care nu modifică normele de competenţă
1 în urma modificării art. 2 C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005, lit. d) de la pct. 1 al acestui articol a devenit lit. c) în cadrul aceluiaşi punct.
2) în urma modificărilor aduse Legii nr. 304/2004 prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile privind calitatca Tribunalului Bucureşti de instanţă specializată în litigii privind proprietatea intelectuală au fost abrogate.
prevăzute fie în legea specială, fie în codul de procedură civilă aplicabile acestor litigii.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia civilă nr. 244/R
din 23 iunie 2005, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată la 10 iunie 2004, reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâta SC A. G.S.M. SRL solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că mărfurile destinate pârâtei şi reţinute de către autorităţile vamale, conform deciziei Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 30877/MC/27.05.2004, aduc atingere drepturilor reclamantei deţinute asupra mărcii SIEMENS, să dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare mărcii SIEMENS, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 36/18.01.2005, Tribunalul Bucureşti -Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea, a constatat că mărfurile importate de pârâtă - 121 bucăţi încărcătoare pentru telefoane mobile inscripţionate SIEMENS - şi reţinute de către autorităţile vamale conform ordinului Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 30877/MC/27.05.2004 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii SIEMENS, a interzis pârâtei importul şi comercializarea neautorizată a produselor purtând mărci identice sau similare mărcii şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 345.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Conform art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Titularul poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fară consimţământul titularului, un semn identic cu marca pentru produse identice cu acela pentru care marca a fost înregistrată.
In speţă, reclamanta a făcut dovada că este titulara mărcii, că produsele reţinute de autorităţile vamale purtau marca respectivă şi erau din aceeaşi clasă de produse pentru care există protecţia dreptului în favoarea reclamantei, fiind importate de firma pârâtă fară acordul reclamantei.
împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, invocând următoarele motive:
1. Instanţa a soluţionat cauza cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ. referitoare la competenţa teritorială, dispoziţii potrivit cărora cererea se face la domiciliul pârâtului.
Astfel, în mod nelegal şi netemeinic tribunalul a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 45 şi art. 48 din Legea nr. 84/1998, care se referă la decăderea şi, respectiv, anularea drepturilor conferite de marcă.
2. Pe fond, instanţa a reţinut în mod greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998, care se referă la mărfuri contrafăcute, în timp ce bunurile importate de pârâtă sunt originale, fiind puse în comerţ chiar de titulara mărcii, respectiv firma S., fiind incidente dispoziţiile art. 37 alin. (1) din lege.
Potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o susţinere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. In cauză, reclamantul nu a făcut proba că produsele ar fi contrafăcute, ceea ce ar fi presupus o expertiză de specialitate, iar simplele afirmaţii nesusţinute de probe - în sensul că marfa a provenit din China - nu pot fi avute în vedere, susţinerile reclamantei în acest sens fiind nereale, chiar calomnioase, în condiţiile în care marfa nu provine din ţara menţionată.
3. Apelanta a mai invocat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul poate ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc în exercitarea rolului activ.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Excepţia necompetenţei teritoriale este neîntemeiată deoarece art. 34 din noua Lege de organizare judiciară nr. 304/2004 prevede expres că Tribunalul Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală, potrivit legii, iar acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale.
2. Articolul 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 nu se alică în speţă.
Reclamanta a intentat o acţiune în contrafacere pentru care sunt
întrunite toate condiţiile de admisibilitate, în sensul că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra mărcii, s-a săvârşit o faptă de folosire a unui semn identic pentru produse identice cu cele pentru care marca a fost înregistrată, folosirea incriminată reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate şi nu are nicio justificare legitimă din partea pârâtului.
Apelanta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză tehnică pentru a stabili dacă bunurile reţinute de autoritatea vamală sunt contrafăcute.
Curtea a încuviinţat proba cu înscrisuri, respingând celelalte probe ca nefiind utile şi concludente cauzei.
Apelanta a mai invocat oral excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantei, excepţie neîntemeiată faţă de împuternicirea ce a fost ataşată cereri de chemare în judecată. Această împuternicire a fost întocmită în Republica Federală Germania, poartă apostila Convenţiei de la Haga, iar din cuprinsul său rezultă că reprezentanţii societăţii reclamante S.A. l-au autorizat pe dl. avocat G.N.T. să o reprezinte pe reclamantă inclusiv înaintea tribunalelor civile în legătură cu urmărirea produselor contrafăcute.
Faptul că în procură s-a menţionat că acordul pentru urmărirea unei probleme poate fi dat prin scrisoare, fax sau poştă electronică nu restrânge mandatul de reprezentare în instanţă dat de reclamantă, ci reprezintă o problemă referitoare la modul în care se asigură comunicarea între mandant şi mandatar, motiv pentru care Curtea constată că mandatarul a dovedit calitatea de reprezentant al reclamantei atât în faţa primei instanţe cât şi în apel.
In ceea ce priveşte motivele de apel invocate în cerere, Curtea constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
1. Prin întâmpinarea depusă la dosar în faţa primei instanţe, pârâta a invocat în termen excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti întemeiată pe dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., cu motivarea că îşi are sediul în oraşul Constanţa, şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Constanţa.
In mod corect Tribunalul Bucureşti a respins excepţia invocată, deşi, în drept, a reţinut în mod greşit dispoziţiile art. 45 şi art. 48 din Legea nr. 84/1998.
Aşa cum arată apelanta, aceste texte de lege se referă la acţiunea în decăderea titularului din drepturile conferite de marcă şi, respectiv, la acţiunea în anularea înregistrării mărcii. Pentru ambele acţiuni, legea stabileşte o competenţă teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti.
In speţă, instanţa a fost sesizată cu o acţiune în contrafacere întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998. Acest text de lege nu face nicio referire la instanţa competentă, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. d) şi de art. 10 C. proc. civ.
Astfel, din punct de vedere material, competenţa judecării în primă instanţă a cererii revine tribunalului, iar din punct de vedere teritorial, instanţa competentă este fie cea de la domiciliul pârâtului conform art. 5 C. proc. civ., fie cea prevăzută de art. 10 pct. 8 C. proc. civ., respectiv instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit faptul ilicit invocat în acţiunea în contrafacere.
Conform art. 12 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
In speţă, din punct de vedere al art. 5 C. proc. civ., competent teritorial ar fi fost Tribunalul Constanţa, în circumscripţia căruia se află sediul pârâtei, iar din punct de vedere al art. 10 pct. 8 C. proc. civ., competent teritorial este Tribunalul Bucureşti, deoarece faptul ilicit pe care se întemeiază acţiunea în contrafacere îl reprezintă importul mărfurilor pretins contrafăcute, operaţiunea fiind constatată în baza art. 10 din Legea nr. 202/2000, de către Biroul Vamal Otopeni, care se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti.
Cum dintre cele două instanţe competente reclamanta a ales să se adreseze Tribunalului Bucureşti, excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâtă nu putea fi primită.
Sub acest aspect, încheierea Tribunalul Constanţa depusă la dosar de către apelantă pentru a demonstra care este instanţa competentă în astfel de litigii nu are nicio relevanţă.
In speţă, competenţa Tribunalului Bucureşti nu este dată de art. 34 din Legea nr. 304/2004 - aşa cum susţine intimata - care reprezintă o normă de organizare, referitoare la calitatea Tribunalului Bucureşti de instanţă specializată în litigii privind proprietatea intelectuală, potrivit legii, şi care nu modifică normele de competenţă prevăzute fie în legea specială, fie în Codul de procedură civilă aplicabile acestor litigii.
2. Pe fond, hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.
Astfel, apelanta nu contestă că intimata-reclamantă este titulara dreptului asupra mărcii SIEMENS şi că această marcă protejează inclusiv produse de genul celor cărora pârâta a efectuat operaţiunea de import şi care au fost reţinute la data de 25 mai 2004 la Biroul Vamal Otopeni-Călători, respectiv încărcătoare pentru telefoane mobile.
Apelanta susţine însă că aceste bunuri au fost puse în comerţ de însuşi titularul dreptului la marcă şi, prin urmare, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, titularul nu poate cere să se interzică altor persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă marca.
Apelanta nu a făcut însă nicio dovadă în acest sens, deşi afirmaţia îi aparţine şi trebuia să o dovedească potrivit art. 1169 C. civ.
Astfel, apelanta nu a depus la dosar niciun înscris care să dovedească legitimitatea importului efectuat.
Intimata-reclamantă a susţinut în acţiune că pârâta nu avea dreptul să importe aceste produse, care poartă fară drept inscripţionată marca sa, şi, fiind vorba despre un fapt negativ, nu i se putea pretinde să facă dovada acestuia conform art. 1169 C. civ.
In ceea ce priveşte afirmaţia potrivit căreia încărcătoarele au fost fabricate în China datorită costurilor scăzute, aceasta aparţine chiar pârâtei-apelante, fiind formulată în cuprinsul întâmpinării, şi nu recla-mantei-intimate, aşa cum susţine în motivarea apelului.
3. Nu se poate reţine nici lipsa rolului activ al instanţei, care a încuviinţat probele utile, concludente şi pertinente în cauză, proba cu expertiză neîntrunind aceste condiţii.
Astfel, faptul că produsele inscripţionate SIEMENS ar fi fost fabricate şi puse în comerţ de către titulara dreptului la marcă sau cu acordul acesteia trebuia dovedit cu înscrisuri, expertul neputând ajunge la concluzia dorită de apelantă prin simpla studiere a produselor contrafăcute.
In raport de cele reţinute, în mod corect prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, admiţând acţiunea reclamantei.
In baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a menţinut sentinţa şi a respins apelul ca nefondat.
| ← Acţiune în contrafacere. Instanţa competentă din punct de... | Investirea hotărârilor instanţelor de fond şi de apel cu... → |
|---|
