Admisibilitatea acţiunii unor persoane fizice care dovedesc calitatea de beneficiari ai prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, fie ca moştenitor, fie ca soţ supravieţuitor. – Probe admisibile în condiţiile art. 1169 Cod civil şi art. 12 din Legea nr.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 3171/R din data de 12.06.2013
Asupra recursului de față constată că:
La data de 12.10.2012 reclamanții C H D și C F (născută M) din orașul C au chemat în judecată pe pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C solicitând:
- cu referire la C F: anularea Deciziei nr. 141/20.08.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea reclamantei privind acordarea de drepturi prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990; anularea Deciziei nr. 155/26.09.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestația formulată de către reclamantă împotriva Deciziei nr. 141/20.08.2012; obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să i se recunoască drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 republicată, ca urmare a încadrării sale în dispozițiile art. 1 lit. d, art. 5 alin.2 din acest act normativ, pentru perioada cuprinsă între 01.01.1952-31.12.1955;
- cu referire la reclamantul C H D: anularea Deciziei nr. 140/20.08.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea reclamantului privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul lege nr. 118/1990; anularea Deciziei nr. 154/26.09.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestația formulată de către reclamant împotriva Deciziei nr. 140/20.08.2012; obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să i se recunoască drepturile prevăzute de Decretul lege nr.118/1990 republicată, ca urmare a încadrării sale în dispozițiile art. 1 lit. d din acest act normativ, pentru perioada 01.01.1952-31.12.1955.
Acțiunea reclamanților a format obiectul dosarului nr. 2748/119/2012 a Tribunalului Covasna.
În acest dosar instanța de fond a pronunțat sentința civilă nr. 426/06.02.2013 a Tribunalului Covasna.
Prin această hotărâre s-au dispus următoarele: s-a admis în parte contestația formulată de reclamanții C H D și C F, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană Pentru Plăți și Inspecție Socială C și, în consecință a anulat deciziile nr. 141/20.08.2012 și nr.155/26.09.2012 emise cu privire la reclamanta C F, precum și deciziile nr. 140/20.08.2012 și nr. 154/26.09.2012 emise cu privire la reclamantul C H D; s-a stabilit că reclamanții sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul Lege 118/1990 pentru perioada 02.07.1952 - 31.12.1955 - ca urmare a persecuțiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea C, jud. C în acest interval de timp; pârâta a fost obligată să acorde aceste drepturi părților reclamante începând cu data de 01.08.2012 - în temeiul art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:
Reclamanta C F este soția supraviețuitoare a defunctului C N, decedat la data de 18.06.1994 iar reclamantul C H D este fiul acestora, născut la data de 01.07.1950. După decesul soțului său reclamanta nu s-a recăsătorit.
Prin decizia nr. 141/20.08.2012 respectiv nr. 140/20.08.2012 emise de pârâta Agenția Județeană Pentru Plăți și Inspecție Socială C au fost respinse cererile formulate de partea reclamantă C F respectiv de reclamantul C H D, prin care s-a solicitat să li se stabilească în speță calitatea de beneficiari al Decretului Lege nr. 118/1990 în sensul că în perioada 01.01.1952-31.12.1955 au avut stabilit domiciliul obligatoriu în loc. C, județul C, reținându-se în esență că din înscrisurile depuse rezultă situația de mai sus nu rezultă că aceștia ar fi fost supuși măsurii domiciliului obligatoriu pentru perioada solicitată.
Împotriva acestor decizii părțile reclamante au formulat în termen legal contestații în conformitate cu dispozițiile art.10 alin.5 din DL 118/1990, contestații având natura juridică a plângerii prealabile reglementată de art. 7 din Legea 554/2004, acestea fiind respinse prin Decizia nr. 155/26.09.2012 respectiv 154/26.09.2012 reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990 pentru perioada solicitată.
Împotriva deciziilor de soluționare a recursului grațios a fost promovată în termen legal prezenta acțiune în contencios administrativ în conformitate cu art. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
În soluționarea acțiunii, față de motivele invocate în susținerea acesteia și de temeiul de drept al acțiunii s-a reținut că, în perioada 02.07.1952 - 31.12.1955 numitul C N și întreaga familie a acestuia au fost calificați drept chiaburi, împrejurare ce a rezultat din:
- ,,Tabelul nominal cuprinzând chiaburii din raza raionului Târgu Secuiesc, comuna Covasna"; , întocmit de Sfatul popular al Regiunii Stalin la data de 02.07.1952;
- ,,Lista nominală despre chiaburii din orașul Covasna";, întocmită la data de 01.08.1953 de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Târgu Secuiesc;
- ,,Lista cu chiaburi din comuna Covasna"; întocmită la 11.06,.1954 de Sfatul popular al Regiunii Autonome Maghiare;
- ,,Lista cererilor chiaburilor din orașul Covasna";, întocmită la data de 19.03.1955 de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Târgu Secuiesc, înscrisuri la care se face referire în certificatele 357/2010 și 374/2011 emise de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Covasna.
De asemenea, s-a mai constatat că la data de 09.09.1954 def. C N a adresat Consiliului de Miniștri o cerere solicitând să fie scos de pe listele chiaburilor, cerere din cuprinsul căreia rezultă că acesta a fost inclus în categoria socială a chiaburilor în anul 1952 ; CNSAS nu deține documente relevante în cauză.
Înscrisurile menționate anterior s-au coroborat cu declarația martorilor P P și Ș C audiați nemijlocit de instanță, martori care au cunoscut bine familia și care au luat cunoștință în mod direct de cele declarate.
Astfel, potrivit declarațiilor date de martori, def. C N, soția sa C F și reclamantul C H D au avut începând cu anul 1952 stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea C, aceștia neputând să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat (miliției), procurând o adeverință în baza căreia se puteau deplasa în altă localitate, având însă obligația de a se prezenta la miliție și la destinație, pentru a fi verificați.
S-a mai reținut că aceștia erau obligați să predea la stat în fiecare an o cotă din producția agricolă, cotă care era mai mare decât cea datorată de celelalte persoane care nu erau considerate chiaburi.
În sfârșit s-a reținut că amploarea măsurilor luate de regimul comunist începând cu anul 1949 este evidențiată și de Nota de studiu nr. 00880015/14.12.1967 a Consiliului Securității Statului - Serviciul C potrivit căreia măsura administrativă a domiciliului obligatoriu a fost luată in anii 1949-1961 pentru un număr de 60.000 de persoane ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/03.03.1949 privind naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945, măsura vizând foștii moșieri și familiile acestora care "prezentau pericol pentru securitatea statului";.
Această Nota de studiu evidențiază de asemenea faptul ca potrivit HCM nr. 1154/26.10.1950 modificata ulterior prin HCM nr. 344 din 15 martie 1951 - categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu in localitățile în care aceștia aveau stabilit domiciliul de drept comun.
În drept s-a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul Lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri ,,constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: …d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu";.
Față de situația de fapt reținută s-a constatat că în speță este îndeplinită condiția prevăzută de această dispoziție legală, reclamanții având stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 02.07.1952 (data emiterii tabelului nominal cuprinzând chiaburii din loc. C) și 31.12.1955 (pentru anul 1956 și următorii C N sau reclamanții nemaifiind înscriși în listele cu chiaburi).
Domiciliul obligatoriu a fost impus de autoritățile vremii pentru ca aceste persoane să nu se poată eschiva de onorarea obligațiilor impuse în sarcina lor si pentru a se evita posibilitatea organizării și desfășurării unor activități dușmănoase, reacționare și de propagandă împotriva noului regim instaurat în România, calitatea de chiabur atrăgând după sine aceasta măsură administrativă, fiind totodată de observat că potrivit dispozițiilor art. 11 din Constituția României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o "formațiune capitalistă in Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate";, așa zisul stat democrat popular ducând ca atare o politică "consecventă de îngrădire si eliminare a elementelor capitaliste";.
Pentru aceste considerente, reținându-se că între declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar nu există contradicție, ci acestea se coroborează și se completează, declarațiile venind să completeze acel hiat pe care îl lasă lipsa documentelor, rațiunea pentru care Decretul Lege 118/1990 permite audierea martorilor fiind exact aceea a complinirii lipsei documentelor care să ateste persecuțiile la care au fost supuse aceste persoane, iar caracterul abuziv al măsurii administrative care le-a fost aplicată rezultând chiar și prin prisma faptului că nu au existat întotdeauna înscrisuri, acte care să ateste respectivele situații, tribunalul constată ca deciziile atacate sunt nelegale si netemeinice, motiv pentru care, acțiunea fiind întemeiată, aceasta a fost admisă în parte (perioada pentru care s-a stabilit că a fost aplicată măsura domiciliului obligatoriu fiind mai redusă decât au solicitat reclamanții), dispunându-se conform art. 18 alin.1 din Legea 554/2004 anularea actelor atacate stabilindu-se că reclamanții a suferit persecuții politice în sensul stabilirii domiciliului obligatoriu în condițiile de mai sus, constatându-se conform art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990 de asemenea că părțile reclamante sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de acest act normativ pentru perioada arătată și fiind obligată pârâta să acorde aceste drepturi începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii în conformitate cu art. 15 din DL. 118/1990.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței civile atacate.
În dezvoltarea criticilor de recurs se aduc următoarele argumente de nelegalitate a sentinței civile atacate:
Față de prevederile art.304 pct.6 cod procedură civilă recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că vis-a-vis de reclamanta C F care a solicitat drepturile prevăzute de art.5 din D.L 118/1990 în calitate de soție supraviețuitoare după soțul său decedat C N, instanța i-a acordat prin Sentința Civila nr.462/06,02.2013 drepturile prevăzute de către art.1 alin. l lit. d din D.L 118/1990 în calitate de persoană direct persecutată, pe cale de consecință a considerat că acesteia i s-a acordat mai mult decât a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Prin Sentința civilă nr. 426/06.02.2013 pronunțată de Tribunalul Covasna, recurenta-pârâtă a fost obligată să anuleze actele administrative emise pentru reclamanți, și în consecință să acorde drepturile solicitate pentru perioada: 02.07.1952-31.12.1955 cât aceștia, au avut domiciliul obligatoriu în loc. C - județul C.
Din considerentele sentinței civile mai sus indicate și întreg probatoriu depus la dosar, s-a putut observa faptul că instanța de fond în mod superficial a tratat dispozițiile prevăzute de art.1 alin. l lit. d din Decretul-Lege 118/1990, în sensul în care s-a mărginit să constate că reclamanții împreună cu întreaga familie au fost considerați chiaburi si datorită acestui fapt au fost persecutați politic. Astfel în mod vădit la o simplă analiză a probatoriului depus s-a putut observa că, din documentele emise de instituțiile statului deținătoare de arhive, nu a rezultat faptul că acestora li s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în perioadele menționate în localitatea Covasna, ci doar faptul că familia acestora a fost catalogată cu sintagma "chiabur".
Instanța de fond, s-a mărginit de altfel să constate în baza declarațiilor judiciare ale martorilor că reclamanții suni îndreptățiți să beneficieze de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990, întrucât au avut domiciliul obligatoriu în localitatea C, în perioadele amintite mai sus, nesocotind în acest sens înscrisurile emise de instituțiile de stat din care reieșea faptul că familia acestora era catalogată ca fiind "chiaburi".
De asemenea tot pe această cale, recurenta-pârâtă a solicitat instanței de control să constate și superficialitatea cu care a tratat instanța de fond înscrisurile emise de C.N.S.A.S București unde s-a consemnat faptul că, C N, figurează ca fost colaborator al securității fiind de acord cu colectivizarea, în consecință acesta nu figurează, în evidentele fostei securități că ar fi fost supus vreunei persecuții politice de natura celor prevăzute la art.1 alin.1, din Decretul-Lege nr. 118/1990.
În concluzie având în vedere cele menționate recurenta a considerat că soluțiile pronunțate de către comisie, sunt legale și întemeiate, ele au fost emise în baza probelor depuse la dosar și cu stricta interpretare și aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicat cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare față de cele arătate mai sus, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și pe cale de consecință casarea sentinței civile nr. 426/06.02.2013 pronunțată de Tribunalul Covasna în dosarul nr. 2748/119/2012, ca netemeinică și nelegală.
În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct.6 și 9 Cod procedură civilă și art. 304¹cod procedură civilă.
Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, sentința civilă atacată, prin prisma criticilor de recurs formulate de pârâtă, raportat la prevederile legale aplicabile și văzând dispozițiile art. 304¹ cod procedură civilă, constată recursul declarat în cauză ca fondat în parte pentru următoarele considerente:
Din verificarea întregului probatoriu de la dosar, raportat la dispozițiile art. 10, art. 1 din Decretul - Lege nr. 118/1991, art. 5 alin.2 și art. 1, 8,18 din Legea nr. 554/2004 se constată că instanța de fond a reținut în parte în mod corect și legal situația de fapt și de drept dedusă judecății, pronunțând o hotărâre în parte temeinică și legală.
Astfel, se reține că soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la reclamantul C H D este corectă și legală raportat la temeiul de drept aplicabil și la actele de la dosar.
Însă, în ceea ce privește soluția dată cu privire la reclamanta C F este greșită în parte, respectiv cu privire la temeiul de drept aplicabil acesteia pentru aceleași drepturi solicitate.
Astfel, se constată că sub acest aspect se impune modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul că drepturile ce i se vor acorda reclamantei C F se întemeiază pe prevederile art. 5 alin.2 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum aceasta a solicitat prin acțiune reclamanta în dosarul de fond (fila 2 dosar fond) și nu în baza art. 1 alin.1 din Decretul-Lege nr.118/1990 cum greșit a reținut instanța de fond prin hotărârea dată.
Ori, instanța de fond prin hotărârea dată a reținut un singur temei de drept pentru ambii reclamanți, iar situația de fapt este alta pentru reclamanta C F aceasta în calitate de soție supraviețuitoare beneficiară de drepturile prevăzute de art. 5 alin.2 din Decretul-Lege nr.118/1990.
Cât privește perioada reținută de către instanța de fond aceasta fost corect reținută prin hotărârea dată și corespunde probelor de la dosar .
Ca atare, celelalte dispoziții din sentința civilă atacată vor fi menținute ca legale și întemeiate.
Referitor la criticile de recurs, instanța constată că se reține doar critica privind temeiul de drept aplicabil acordării drepturilor reclamantei ca soție supraviețuitoare asupra soțului său decedat C N și beneficiar al prevederilor DL nr.118/1990.
Restul criticilor de recurs se vor înlătura ca neîntemeiate și nelegale, reținând că argumentele instanței de fond sunt corecte și legale parțial.
Se reține că reclamanții au făcut dovada cu acte a acțiunii acestora impusă de lege.
Față de considerentele de fapt și de drept expuse se va admite în parte recursul declarat de către pârâtă conform celor cuprinse în dispozitivul decizie prezente și în baza art. 312 alin.1 cod procedură civilă.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia nr.3171/R/12 iunie 2013, Dosar nr.2748/119/2012, redactat de judecător IM
| ← Încadrare juridică. Şantaj. Fals intelectual..... | Acţiune în instanţă pentru constatarea rezilierii unui... → |
|---|
