Plângerea petentului vizează un act al procurorului, efectuat în cursul urmăririi penale, care nu poate fi atacat decât în faţa procurorului ierarhic superior, nu şi în faţa instanţei de judecată. Legea nu permite atacarea în faţa instanţei de judecată, d
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Hotărâre nr. 558/R din data de 07.06.2013
Prin sentința penală nr. 708/12.04.2013 a Judecătoriei Brașov, în baza art. 2781 alin. 1 Cod procedură penală s-a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de petentul T.I.D., împotriva ordonanței procurorului din data de 05.11.2012 pronunțată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov nr. 11415/P/2011.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin ordonanța organelor de poliție ce efectuează cercetări în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov nr. 11415/P/2011, la data de 12.10.2012 a fost aplicată avocatului T.I.D. în baza art. 198 alin. 4 lit. a Cod procedură penală o amendă în cuantum de 2000 lei.
Petentul s-a adresat cu plângere procurorului, care prin ordonanța din 05.11.2012, menținută de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov ca fiind legală și temeinică, a respins cererea de scutire de la plata amenzii, dar a redus cuantumul acesteia la valoarea de 500 lei.
Art. 275 Cod procedură penală prevede că orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime; plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.
Potrivit art. 278 alin. 1 Cod procedură penală denumit " Plângerea contra actelor procurorului ";, " Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul Parchetului sau, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. "; Conform alin. 2 ind. 1, " Plângerea formulată împotriva soluției de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă. ";
Conform art. 278 ind. 1 Cod procedură penală, cu denumirea marginală " Plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului, de netrimitere în judecată ";, " după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță ", precizându-se, în continuare, că " plângerea poate fi făcută și împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu. " Din analiza acestor prevederi legale rezultă că sunt supuse controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror, confirmate ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul art. 275-278 din același cod.
S-a menționat totodată că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin intermediul unui Recurs în interesul Legii - decizia nr. 57/2007, că " plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de către procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 278 ind. 1 Cod procedură penală este inadmisibilă. ";
În cauza de față, s-a reținut că ordonanța atacată de petent nu cuprinde o soluție de netrimitere în judecată, ci soluționarea unei cereri a acestuia de scutire de la plata unei amenzi judiciare aplicate de organele de poliție.
Din analiza actelor existente în dosarul de față, instanța de fond a constatat că petentul s-a adresat cu plângere procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, contestând amenda aplicată în cadrul urmăririi penale, plângere ce a fost soluționată prin intermediul ordonanței din data de 05.11.2012 (filele 12-14 dosar Judecătorie). Împotriva acestei ordonanțe, petentul a formulat o plângere care a fost respinsă de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov ( filele 8-9 dosar Judecătorie ). Petentul a uzat așadar de singurele dispoziții legale incidente, și anume dreptul de a face plângere împotriva actelor și măsurilor de urmărire penală, conform art. 275-278 Cod procedură penală.
Nefiind vorba despre o rezoluție sau ordonanță de netrimitere în judecată, petentul nu are deschisă calea prevăzută de art. 278 ind. 1 Cod procedură penală de a se adresa instanței de judecată, acest text de lege având de altfel o formulare clară, neechivocă, cu privire la situațiile în care actele procurorului de urmărire penală sunt supuse controlului instanței de judecată.
Deși petentul a invocat art. 6 din CEDO și Constituția României, prevederile acestor dispoziții legale nu sunt încălcate în cauza de față. Dreptul de acces la o instanță, garantat atât de Legea fundamentală cât și de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut. El poate fi supus unor limitări. Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 1/1994, a arătat că principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. Din formularea Curții se desprinde ideea că accesul la justiție se realizează în condițiile pe care legea le prescrie și nu în afara lor, iar " legea "; în litigiul de față o constituie prevederile art. 278 ind. 1 Cod procedură penală.
Totodată simpla invocare a art. 6 CEDO nu constituie un argument suficient în eludarea dispozițiilor art. 278 ind. 1 Cod procedură penală, dreptul de acces la o instanță recunoscut de Convenție " cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp și în spațiu în funcție de nevoile și de resursele comunității și ale indivizilor " (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraf 57 ). Așadar, prin aplicarea riguroasă a prevederilor art. 278 ind. 1 Cod procedură penală, nu se poate considera că se aduc limitări de natură a afecta dreptul de acces la o instanță în însăși substanța sa.
S-a mai invocat în argumentarea petentului decizia Curții Constituționale nr. 486/1997, potrivit căreia " art. 278 din Codul de procedură penală este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct. ";
La acel moment însă Codul de procedură penală nu conținea dispozițiile art. 278 ind. 1, introdus prin Legea nr. 281/2003 și prin care legiuitorul a reglementat modalitatea de acces la instanță cu plângere împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului, dar numai a celor de netrimitere în judecată. De atunci până în prezent Curtea Constituțională nu a mai pronunțat vreo decizie în sensul că acest articol ar permite formularea de plângeri în instanță și împotriva altor soluții ale procurorului decât cele de netrimitere în judecată. Mai mult, prin Legea nr. 202/2010 s-a introdus și alin. 2 ind. 1 al art. 278 Cod procedură penală, potrivit cu care plângerea formulată împotriva soluției de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior, cum este în cazul de față ordonanța nr. 7/II-2/2012, este inadmisibilă.
Pentru considerentele expuse mai sus, instanța de fond a constatat că plângerea formulată de către petent nu vizează o rezoluție sau o ordonanță a procurorului de netrimitere în judecată, ci o altă măsură luată în cursul urmăririi penale, pentru contestarea căreia la acest moment procesual se prevede o cale distinctă, epuizată deja și care exclude controlul judecătoresc, drept pentru care a respins plângerea ca fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul T.I.D..
Recurentul a solicitat a se avea în vedere că într-un mod cu totul abuziv și arbitrar se aplică amenzi judiciare în condițiile în care avocatul, așa cum este și cazul său, în fața organului de cercetare penală, respectiv Poliția TF care este constituită potrivit unei legi speciale, a invocat lipsa competenței materiale și teritoriale a acestui organ față de legea specială care l-a constituit, în cadrul unei cercetări penale economice cu privire la o parohie și cu privire la persoane fizice preoți. A precizat că în calitatea sa de avocat a invocat în fața organului de cercetare penală egalitatea armelor, solicitând a i se prezenta dosarul, plângerea și alte acte din dosar, care nu au un caracter secret, pentru a putea face o apărare eficientă în cauză, lucru care nu s-a întâmplat. A atras atenția asupra faptului că trebuie să i se arate avocatului toate dovezile deținute de către organul de cercetare penală sau judiciar în cauză astfel încât apărarea să poată fi una eficientă. De asemenea, a solicitat și a invocat legitimarea procesuală, față de considerentele excepțiilor invocate. A arătat în acest sens faptul că în cadrul ordonanței din 23.01.2013 emisă de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov i s-a respins plângerea formulată împotriva ordonanței nr. 11415/P/2011 din data de 05.11.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, precizând că prin această din urmă ordonanță procurorul i-a micșorat amenda de la 2000 de lei la 500 de lei. De asemenea, petentul a arătat că a atras atenția organului de cercetare penală cu acea ocazie că în condițiile în care nu îi prezintă și nu îi pune la dispoziție dosarul penal pentru consultare, potrivit principiului egalității armelor, va fi nevoit să facă cerere de recuzare.
Pentru aceste solicitări ale sale a fost sancționat cu amendă judiciară, organul judiciar reținând că prin modul său de a se manifesta profesional a îngreunat cercetarea penală, cercetare penală care nici la acest moment nu s-a terminat, neștiindu-se de fapt nici în prezent ce anume se cercetează în cauză și nefiind stabilită nicio infracțiune. Așadar, în aceste condiții nu avea cum să facă un exercițiu al dreptului la apărare. A precizat că după amendarea sa a parcurs procedurile prevăzute de lege și s-a adresat primului procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, competent material în a judeca cauza pe fond atunci când cercetarea se va finaliza, prim-procuror care a menținut soluția procurorului de caz adică a menținut amenda de 500 de lei, pe considerentul îngreunării cercetării penale în condițiile exercitării profesiei de avocat și în condițiile invocării aspectelor deja relevate și reținute ca atare și în motivările rezoluțiilor și ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov.
Ulterior, împotriva aceleiași ordonanțe nr. 11415/P/2011 din data de 05.11.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, s-a adresat cu plângere la Judecătoria Brașov, instanță care i-a respins ca inadmisibilă plângerea formulată, inadmisibilitate care în opinia sa nu poate fi primită față de dispozițiile art. 278 alin. 1 și 2 Cod procedură penală. A solicitat a se observa că instanța de fond a motivat în sensul că este inadmisibilă plângerea îndreptată împotriva soluției primului procuror, în raport pe de o parte de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 57/2007, iar pe de altă parte în raport de dispozițiile art. 278 alin. 21 Cod procedură penală, potrivit căruia plângerea formulată împotriva soluției de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă. Așadar, aceasta este legea în materie însă solicită a se avea în vedere faptul că nu acest aspect reprezintă tema prezentei discuții, ci faptul că magistratul nu poate fi înlăturat de la cenzurarea oricăror acte săvârșite în cercetare penală și face referire stricto senso la speța de față. Este adevărat că legea prevede și declară inadmisibilă orice plângere îndreptată împotriva actelor sau soluțiilor primului-procuror, dar această prevedere privește eventualele căi de procedură penală, ce s-ar referi la continuarea plângerii la Parchetul General. În opinia sa, tema prezentei discuții este beneficiul acordat de art. 21 din Constituția României, respectiv accesul liber la justiție. Așadar, acesta este motivul pentru care există magistratul, respectiv de a cenzura astfel de acte cum este și cel din speța de față. A făcut trimitere și la celebrul art. 6 din C.E.D.O. care însă în opinia sa nu este suficient în cauză astfel că a mai făcut trimitere și la o serie de dispozițiuni care nu îngrădesc accesul la justiție al persoanei interesate. A considerat că magistratul nu poate fi înlăturat de la cenzurarea oricăror acte săvârșite în cercetare penală pentru că dacă ar rămâne o astfel de dispoziție, procurorul ar fi transformat în magistrat, respectiv nu ar mai exista vreo cale de cenzurare legală a actelor și dispozițiilor procurorului. Procurorul nu este îndrituit nici prin legea de organizare să facă un asemenea lucru, ci unicul îndrituit în mod efectiv și competent potrivit art. 21 din Constituția României să săvârșească astfel de judecăți asupra unor astfel de acte este magistratul. Alte articole relevante în cauză sunt art. 11, art. 20, art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României, referitor la accesul liber la justiție, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 8 din aceeași Declarație, care prevede în mod expres că orice persoană are dreptul să se adreseze instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituție sau lege; art. 14 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, conform căruia toți oamenii sunt egali în fața Tribunalelor și a Curților de Justiție și orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil de către tribunale competente, independente și imparțiale care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Nu în ultimul rând petentul a atras atenția asupra Deciziilor Curții Constituționale. Este adevărat că, Codul de procedură penală a avut multiple modificări în anii 2003, 2004, 2006 și ultima în 2010, prin Legea 202, însă a solicitat a se observa că Decizia Curții Constituționale nr. 486 din 02 decembrie 1997 depusă la dosarul cauzei și care produce efecte din momentul publicării sale este în ființă, fiind producătoare de efecte juridice, ea aplicându-se cu precădere, oricare ar fi dispoziția legii de fond. A solicitat a se observa că această decizie a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală nu este unica, ci ulterior chiar și apariției Legii nr. 202/2010 au mai apărut Decizia nr. 912/01.11.2012 a Curții Constituționale, Decizia nr. 525/15.05.2012 a Curții Constituționale și Decizia nr. 62/2012 a Curții Constituționale, ce statuează posibilitatea formulării plângerii și în condițiile rămânerii definitive a soluției de respingere dispusă de procurorul ierarhic superior, pe dispozițiile art. 278 Cod procedură penală, eliminarea căilor de atac în această materie având ca scop asigurarea celerității soluționării cauzelor penale, ea nereprezentând însă un impediment în calea liberului acces la justiție.
Față de aceste considerente, petentul a solicitat admiterea recursului declarat împotriva sentinței penale nr. 708 din 12 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul penal nr. 3835/197/2013, admiterea plângerii formulată împotriva ordonanței procurorului din data de 05.11.2012 pronunțată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov nr. 11415/P/2011 și pe cale de consecință desființarea acestei ordonanțe a procurorului.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul petentului nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele motive:
În mod corect a statuat instanța de fond că plângerea petentului formulată în fața instanței de judecată, împotriva ordonanței procurorului din data de 05.11.2012, pronunțată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov nr. 11415/P/2011, prin care s-a dispus de către procuror aplicarea unei amenzi judiciare, este inadmisibilă.
Plângerea petentului vizează un act al procurorului, efectuat în cursul urmăririi penale, care nu poate fi atacat decât în fața procurorului ierarhic superior, nu și în fața instanței de judecată. Legea nu permite atacarea în fața instanței de judecată, decât a soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată, nu și a altor acte de urmărire penală efectuate de procuror în cauzele aflate în supravegherea sau în urmărirea sa proprie.
În acest sens poate fi invocat în primul rând art. 278 alin. 21 Cod procedură penală, potrivit căruia plângerea formulată împotriva soluției de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă. Se consacră în felul acesta, printr-un text expres, inadmisibilitatea atacării în fața instanței de judecată a plângerilor împotriva altor acte de urmărire penală întocmite de către procuror, cu excepția soluțiilor acestuia de netrimitere în judecată.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în mod categoric, printr-un Recurs în interesul legii adoptat prin decizia nr. 57/2007, că " plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de către procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 278 ind. 1 Cod procedură penală este inadmisibilă. "; Această decizie pronunțată în interesul legii are efect obligatoriu, erga omnes, deoarece este dat în interesul interpretării unitare a legii.
Dispoziția art. 199 Cod procedură penală., care reglementează modul de atacare a dispozițiilor procurorului de aplicare a unei amenzi judiciare, a făcut obiectul mai multor analize ale Curții Constituționale a României, în cadrul mai multor excepții de neconstituționalitate invocate în diferite dosare și întemeiate tocmai pe dreptul de acces la o instanță de judecată, pentru cenzurarea acestor dispoziții de amendare luate de către procuror în cursul urmăririi penale. În repetate rânduri Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 199 Cod procedură penală, precum și cele ale art. 2781 Cod procedură penală, nu contravin Constituției, respingând excepțiile de neconstituționalitate ( prin deciziile nr. 331/2008, nr. 681/2008, nr. 1271/2008, nr. 830/2009, nr. 1424/2009, nr. 827/2010, nr. 1596/2010 și nr. 1232/2011 ).
În decizia nr. 1232/2011, Curtea Constituțională a reținut că "Critica autorului excepției este fundamentată pe ideea încălcării dreptului la un proces echitabil, întrucât aceeași autoritate care a aplicat sancțiunea este chemată să hotărască și cu privire la reducerea amenzii judiciare sau scutirea de aceasta, partea interesată neavând posibilitatea de a contesta în fața judecătorului ordonanța procurorului prin care i s-a respins plângerea.
Astfel, autorul excepției, pornind de la principii general valabile pentru o judecată pe fondul cauzei, le extinde în mod eronat și la incidentele procedurale ce se pot ivi pe parcursul soluționării litigiului. Or, nu poate fi pus semnul egalității între cele două situații. Dimpotrivă, s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, dacă pentru orice măsură sau act care în esență dinamizează procesul penal ar fi posibilă o contestare imediată.
În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o atitudine flexibilă referitor la judecarea unei cauze de către o instanță imparțială, sens în care s-a cristalizat, până la proba contrarie, criteriul imparțialității personale a magistratului vizat.
În același sens sunt și Decizia nr. 830 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 3 iulie 2009, și Decizia nr. 1.596 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
Pentru aceleași motive, nici prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, cu privire la care nu au fost formulate critici distincte, nu aduc vreo atingere dispozițiilor din Constituție și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale invocate de autorul excepției. ";
Față de aceste aspecte, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă plângerea petentului T.I.D., deoarece toate actele normative în vigoare, menționate anterior, consacră această soluție. În consecință, se va respinge recursul petentului ca nefondat.
| ← Pretentii. Jurisprudență Restituiri | Dacă între data săvârşirii unei infracţiuni pentru care a... → |
|---|
