Aport în numerar la constituirea unei societăţi cu răspundere limitată din banii comuni ai soţilor. Părţi sociale aparţinând unui soţ. Dreptul celuilalt soţ la o cotă-parte din beneficiile societătii
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1191, art. 1198 C. fam., art. 30 C. proc. civ., art. 67391) Legea nr. 31/1990, art. 197 alin. (2)2)
Părţile sociale au fost repartizate soţului asociat în schimbul aportului lui în bani, proporţional cu cota sa de participare la capitalul social al societăţii comerciale înfiinţate.
Soţul împreună cu alte persoane fizice au pus în comun anumite bunuri deţinute în proprietate, în speţă bani, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în vederea împărţirii beneficiilor, răspunderea lor pentru obligaţiile sociale ale societăţii comerciale fiind limitate la aportul fiecăruia. Aşadar, societatea cu răspundere limitată înfiinţată este o asociere ce se bazează pe încredere deplină între asociaţi, ceea ce determină caracterul intuitu personae al societăţii. încrederea deplină în persoana asociaţilor şi considerarea calităţilor determinante ale persoa-
nelor fizice care se asociază este ceea ce caracterizează SRL-ul. Tocmai de aceea transmiterea părţilor sociale în acest tip de societate poate avea loc numai în condiţiile Legii nr. 31/1990 şi implică chiar transmiterea calităţii de asociat în SRL. Transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii poate aduce atingere caracterului intuitu personae al societăţii, iar art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 reglementează acest transfer prin modalitatea cesiunii părţilor sociale, însă numai dacă a fost aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social. în acest sens, pentru cesiunea părţilor sociale este necesară o hotărâre prealabilă a adunării generale.
Aşadar, chiar dacă aportul în numerar al asociatului soţ la constituirea unei societăţi comerciale cu răspundere limitată provine din venituri comune ale soţilor, părţile sociale deţinute de acesta nu pot fi împărţite, nu pot fi transmise altei persoane fizice, faţă de caracterul intuitu personae al acestei societăţi comerciale şi faţă de condiţiile exprese şi restrictive în care Legea nr. 31/1990 [art. 197 alin. (2)] permite transmiterea lor şi numai cu acordul
celorlalţi asociaţi. Părţile sociale aparţin în exclusivitate soţului.
i > t 1 i >
Soţia nu are vocaţie la chiar părţile sociale, ci numai la beneficiile realizate de societate, corespunzător acelor părţi sociale, în considerarea caracterului de bun comun devălmaş a sumelor de bani ce au constituit aportul. Or, sub acest aspect, în cauză s-a sustinut că societatea comercială nu obţine venituri, bilanţul contabil de la sfârşitul anului fiscal evidenţiind un profit zero, condiţii în care nu s-au putut supune împărţelii aceste eventuale beneficii.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 412/A din 6 iulie 2005, nepublicată
Prin sentinţa nr. 9433 din 22 noiembrie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 9591/2003, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă B.D. şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B.I. S-a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, prin contribuţie egală, bunuri mobile (...), autoturismul Oltcit cu nr. de înmatriculare B-69-NDI (12.000.000 lei), autoturismul Jeep Wrangler cu nr. de înmatriculare B-73-XXX (144.000.000 lei), autoturismul Audi 100 (158.628.000 -
4.000 euro) şi 20 de părţi sociale la SC L.I. SRL (în valoare totală de
2.000.000 lei) - valoarea totală a masei partajabile însumând 327.128.000 lei. S-a dispus partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei; fiind atribuit reclamantei-pârâte lotul format din bunurile: maşina de spălat (6.000.000 lei), frigider (3.000.000 lei), televizor (1.500.000 lei) autotu
rismul Oltcit cu nr. de înmatriculare B-69-NDI (12.000.000 lei), valoarea bunurilor atribuite fiind de 20 de milioane, iar pârâtului-reclamant lotul format din bunurile: autoturismul Jeep Wrangler cu nr. de înmatriculare de B-73-XXX (144.000.000 lei), contravaloarea autoturismului Audi 100 (158.628.000 lei) şi contravaloarea a 20 de părţi sociale la SC L.I. SRL (2.000.000 lei), valoarea totală ridicându-se la
307.128.000 lei. Pentru egalizarea loturilor, pârâtul-reclamant a fost obligat, cu titlul de sultă, la plata sumei de 143.564.000 lei către reclamanta-pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria a avut în vedere faptul că părţile s-au căsătorit în anul 1992, căsătorie desfăcută prin sentinţa civilă nr. 2589 din 9 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti. Sub aspectul compunerii masei partajabile, s-a reţinut ca fiind dobândite cu contribuţie egală acele bunuri mobile de uz casnic dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, evidenţiate de martorii audiaţi în cauză şi recunoscute de părţi la interogatoriu, iar în privinţa valorii bunurilor s-a avut în vedere valoarea precizată de părţi şi necontestată.
In privinţa autoturismului Audi 100, instanţa a reţinut că pârâtul a recunoscut prin cererea reconvenţională existenţa acestui autoturism dobândit în timpul căsătoriei şi a luat act de poziţia părţilor care au evaluat autoturismul la 4.000 euro (echivalent a 158.628.000 lei la data pronunţării hotărârii). Pentru celelalte două autoturisme dobândite în timpul căsătoriei, expertiza tehnică dispusă în cauză a stabilit că autoturismul Oltcit are o valoare de circulaţie de 12.000.000 lei, iar autoturismului Jeep Wrangler are o valoare de 144.000.000 lei.
Cât priveşte cele 20 de părţi sociale, întrucât părţile nu au depus la dosar înscrisuri din care să rezulte creşterea valorii părţilor sociale dobândite în timpul căsătoriei de către pârâtul-reclamant şi neexistând date din care să rezulte şi obţinerea unor dividende din activitatea societăţii, instanţa a reţinut în masa partajabilă doar cele 20 de părţi sociale la valoarea care a fost furnizată de Registrul Comerţului. In privinţa datoriei comune, menţionată de către pârâtul-reclamant în cererea reconvenţională, instanţa nu a reţinut susţinerile acestuia în sensul contractării împrumutului de 125.000 USD de la numitul S.B. deoarece nu s-au depus la dosar înscrisuri doveditoare, reclamanta-pârâtă nu a recunoscut existenţa acestei datorii contractate în timpul căsătoriei, iar martorii audiaţi au luat cunoştinţă în mod indirect de existenţa împrumutului respectiv, fară a putea preciza scopul pentru care a fost contractată datoria, pentru a putea stabili dacă aceasta este o datorie comună.
împotriva acestci sentinţe, reclamanta-pârâtă a declarat la 12
ianuarie 2005 recurs, considerând-o parţial netemeinică. In fapt, reclamantă-pârâtă considcră că sentinţa este nelegală şi incorectă sub aspectul modului de partajare a părţilor socialc deţinute de intimatul-pârât-reclamant la SC L.I. SRL. Este criticat faptul că instanţa nu a ţinut cont de solicitarea sa ca aceste părţi să fie divizate în cote egale şi a supus partajării numai valoarea lor. Consideră că părţile sociale sunt achiziţionate cu bani comuni, deşi sunt pe numele pârâtului, astfel încât se impunea să fie atribuite fiecăruia câte zece părţi sociale. De asemenea, se critică hotărârea sub aspectul nepronunţării asupra unui autoturism ce ar fi trebuit inclus în masa partajabilă, respectiv un Citroen 2000, autoturism recunoscut de ambele părţi ca fiind bun comun. Motivarea instanţei pentru neincluderea autoturismului în masa bunurilor comune prin aceea că ar fi fost înstrăinat în 1991, este eronată întrucât pârâtul a afirmat că l-a vândut în 1999, însă fară a prezenta înscrisuri. Chiar şi în situaţia în carc s-ar fi reţinut vânzarea maşinii, instanţa de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul să aducă la masa partajabilă contravaloarea lui de 4.000 curo, valoare precizată de reclamantă în cercre şi necontestată de pârât. Prin urmare, se solicită admiterea recursului, includerea autoturismului în masa partajabilă, iar pc fond atribuirea lui pârâtului în posesia căruia a rămas la momentul despărţirii în fapt, cu obligarea acestuia de a plăti reclamantei sultă în valoare de 2.000 curo. în drept, cercrca de recurs se întemeiază pc dispoziţiile art. 304, art. 3041 C. proc. civ.
La data de 22 aprilie 2005, pârâtul-reclamant declară recurs împotriva hotărârii, pc carc o considcră parţial netemeinică pentru motivele prevăzute de art 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. In expunerea motivelor de recurs se arată că instanţa nu a inclus în masa partajabilă datoria de 125.000 USD, bani împrumutaţi de la S.B. pentru dezvoltarea afacerilor şi achiziţionarea autoturismelor aduse la masa partajabilă. Se critică neincluderea datoriei în masa partajabilă numai prin interpretarea dată de instanţă dispoziţiilor în materia probaţiunii actelor juridice. Chiar dacă conform art. 1191 C. civ., împrumutul ca act juridic nu poate fi dovedit cu martori faţă de valoarea sa, se impunea proba cu martori pentru dovedirea existenţei împrumutului cu atât mai mult cu cât există o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, datorată relaţiilor dintre recurentul-pârât-reclamant şi numitul S:B. de foarte strânsă şi reciprocă prietenie. Cu toate că creditorul nu a fost interesat în obţinerea unei dovezi scrise a creanţei sale, din declaraţia autentificată dată de recurcnt, din documentele bancare şi
din depoziţiile martorilor se impunea constatarea existenţei datoriei. Sc solicită, prin urmare, admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul introducerii în masa partajabilă a datoriei de 125.000 USD, carc nu a fost încă restituită.
La data de 4 mai 2005, B.l. formulează întâmpinare faţă de recursul declarat de B.D. solicitând respingerea acestuia ca fiind neîn-
temeiat. In ceea ce priveşte părţile sociale, consideră că Judecătoria a făcut o aplicare judicioasă a dispoziţiilor art. 6739 C. proc. civ., în sensul că la atribuirea acestor bunuri a ţinut seama de natura lor, dar şi
de ocupaţia părţilor. întrucât recurentul-pârât-reclamant este asociat la SC L.I. SRL, afacere pe care a constituit-o şi o dezvoltă de peste 6 ani şi de pe urma căreia realizează venituri, instanţa în mod corect a apreciat că nu se impune partajarea în natură a părţilor sociale, ci doar
atribuirea către reclamantă a contravalorii acestora. In ceea ce priveşte autoturismul Citroen 2000 se arată că numai martorul V.D. a făcut referire asupra existenţei autoturismului fară a fi în măsură să
precizeze dacă a fost sau nu vândut. In aceste condiţii, în mod corect nu a fost inclus în masă, reţinându-se afirmaţia sa potrivit cărcia autoturismul a fost vândut în 1999. Apărările recurentului-pârât-reclamant faţă de cererca de recurs a recurentei B.D. se întemeiază pe dispoziţiile art. 115 şi urm., art. 6739 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 4 mai 2005, Tribunalul a calificat calea de atac ca fiind apel faţă de dispoziţiile art. 282 C. proc. civ. raportate la art. 2821 C. proc. civ. şi având în vedere că valoarea bunurilor ce se solicită a fi incluse în masa partajabilă depăşeşte 1 miliard lei.
La data de 23 mai 2005, B.D. formulează întâmpinare faţă de cererca de recurs a părţii adverse. Consideră că nu subzistă în cauză nicio situaţie de excepţie de la regula prevăzută de art. 1191 C. civ. care nu se referă la nicio imposibilitate morală de preconstituire a dovezilor scrise, iar martorii audiaţi în cauză au arătat că ştiu de existenţa împrumutului însă nu ştiu suma şi nici pentru ce a fost acordat împrumutul. Declaraţia autentică dată de pârât după începerea
procesului trebuie considerată întocmită pro causa şi înlăturată. In drept, se invocă dispoziţiile art. 304 raportat la dispoziţiile art. 114-118 C. proc. civ.
In probaţiune au fost încuviinţate la termenul de judecată din 1 iunie 2005 proba cu înscrisuri şi proba testimonială pentru apelantul-pârât.
Analizând actele şi lucrările dosarului faţă de motivele de apel invocate şi probele administrate, Tribunalul apreciază apelurile ca fiind nefondate pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
In ccea ce priveşte primul motiv de apel al apelantei-reclamante-pârâte referitor la părţile sociale dobândite de soţi în timpul căsătoriei, acesta este nefondat. Se critică modul în care prima instanţă a făcut atribuirea acestor bunuri mobile incorporale, susţinându-se că ar fi trebuit împărţite în natură, în sensul atribuirii câte 10 părţi sociale fiecărui fost soţ. Nu poate fi reţinută această critică de apel, deoarece părţile sociale deţinute de B.I. în SC L.I. SRL reprezintă aportul în numerar pe care acesta s-a obligat să-l transmită societăţii, la începerea activităţii. Prin urmare, cele 20 de părţi sociale au fost repartizate asociatului în schimbul aportului lui în bani, proporţional cu cota sa de participare la capitalul social al societăţii comerciale înfiinţate.
Dar B.I. alături de alte persoane fizice (între care şi S.B.) au pus în comun anumite bunuri deţinute în proprietate, în speţă bani, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în vederea împărţirii beneficiilor, răspunderea lor pentru obligaţiile sociale ale societăţii comerciale fiind limitate la aportul fiecăruia. Aşadar, societatea cu răspundere limitată înfiinţată este o asociere ce se bazează pe încredere deplină între asociaţi, ceea ce determină caracterul intui tu personae al
societăţii. Incrcderea deplină în persoana asociaţilor şi considerarea calităţilor determinante ale persoanelor fizice care se asociază este ccea ce caractcrizează SRL-ul. Tocmai de aceea transmiterea părţilor sociale în acest tip de societate poate avea loc numai în condiţiile Legii nr. 31/1990, şi implică chiar transmiterea calităţii de asociat în SRL. Transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii poate aduce atingere caracterului intuitu personae al societăţii, iar art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 reglementează acest transfer prin modalitatea cesiunii părţilor sociale însă numai dacă a fost aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul
social. In acest sens, pentru cesiunea părţilor sociale este necesară o hotărâre prealabilă a adunării generale.
In concluzie, chiar dacă aportul în numerar al asociatului B.I. la constituirea SC L.I. SRL provine din venituri comune ale soţilor, părţile sociale deţinute de acesta nu pot fi împărţite, nu pot fi transmise altei persoane fizice, faţă de caracterul intuitu personae al acestei societăţi comerciale şi faţă de condiţiile exprese şi restrictive în care legea permite transmiterea lor şi numai cu acordul celorlalţi asociaţi. Părţile sociale aparţin în exclusivitate lui B.I., astfel ca în mod corect judecătoria a inclus în lotul atribuit acestei părţi bunurile mobile incorporale în discuţie.
Apelanta-reclamantă-pârâtă nu arc vocaţie la chiar părţile socialc, ci numai la beneficiile realizate de socictate, corespunzător celor 20 de părţi socialc, în considerarea caracterului de bun comun devălmaş a sumelor de bani ce au constituit aportul. Or, sub acest aspect, în cauză s-a susţinut că societatea comercială nu obţine venituri, bilanţul contabil de la 31 decembrie 2003 evidenţiind un profit zero, condiţii în care instanţa nu a putut supune împărţelii aceste eventuale beneficii. Susţine reclamanta-pârâtă în apel că în mod greşit s-a reţinut valoarea părţilor sociale la nivelul valorii lor declarate în actul constitutiv, ci ar fi trebuit obligat pârâtul-reclamant la prezentarea documentelor care atestă valoarea actuală. Susţinerea este nefondată, deoarece valoarea părţilor sociale nu se modifică în timp. Valoarea nominală a părţilor sociale este cea prevăzută în actul constitutiv şi nu putea fi mai mică de 100.000 lei. Modificarea capitalului social poate avea loc prin hotărârea generală a asociaţilor, însă în cauză nu s-a făcut vreo dovadă în acest sens. Prin urmare, valoarea nominală a celor 20 de părţi socialc este de 2.000.000 lei, cum a reţinut prima instanţă.
Apelanta facc referire la documente contabile ce ar fi trebuit pre-
zentate de partea adversă, dar nu le menţionează expres. In realitate, partea apelantă înţelege să invoce calitatca de bun comun a dividendelor, însă dividendele socictăţii se stabilesc de adunarea asociaţilor prin repartizarea beneficiilor nete, reale, constatatc prin bilanţul contabil. Bilanţul contabil în decembrie 2003 nu evidenţiază beneficii, după cum s-a arătat anterior, astfel încât asociatul B.I. nu este titular al vreunui drept de creanţă faţă de socictate carc să poată fi adus la masa partajabilă a bunurilor dobândite în timpul căsătorici.
In privinţa motivului de apel ce vizează neincluderea autoturismului Citroen 2000 în masa partajabilă la valoarea de 4.000 euro, tribunalul apreciază ca este nefondat.
Din probele administrate în apel pentru lămurirea situaţiei de fapt a acestui autoturism, se reţine existenţa lui în patrimoniul soţilor B., fiind dobândit în timpul căsătoriei şi, prin urmare, fiind un bun comun conform art. 30 C. fam. Părţile au recunoscut implicit pentru autoturismul Citroen 2000 calitatea de bun comun, dar şi faptul înstrăinării lui în timpul căsătoriei. Martorul D.C.I. audiat în apel a arătat că a cumpărat de la B.I. autoturismul în discuţie, aproximativ în 1997 sau
1998, iar ulterior l-a înstrăinat unui terţ, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat direct între fostul proprietar B.I. şi noul subdobânditor în anul 2000. Cu toate că acest înscris translativ de proprietate nu a fost depus la dosar, tribunalul apreciază depoziţia martorului ca fiind
vcridică şi conformă realităţii, atâta timp cât apelanta nu a combătut-o prin niciun mijloc de probă.
Va fi înlăturată de instanţa de apel şi cererca apelantei B.D. de a se include în masa partajabilă contravaloarea acestui bun mobil înstrăinat. Masa bunurilor de împărţit la partaj se compune din drepturile reale şi drepturile de creanţă existente în patrimoniul comun al soţilor la data desfacerii căsătoriei, fiind nerelevante sub aspectul compunerii masei drepturile care au aparţinut ambilor soţi sau numai unuia dintre ei, la un moment dat pe parcursul căsătoriei şi care au ieşit din patrimoniul lor. Aceste transmiteri ar avea relevanţă numai prin aplicarea principiului subrogaţiei reale, la o categorie sau alta de bunuri.
In speţă însă, autoturismul dobândit în 1992 (conform depoziţiei martorului coroborat cu susţinerea părţilor potrivit căreia a fost achiziţionat în timpul căsătoriei) a fost vândut în 1997-1998 pentru suma de 1.500-2.000 USD şi darea în plată a unui alt autoturism marca Dacia. Despre autoturismul Dacia, părţile nu au făcut niciun fel de susţineri, iar suma de bani primită drept preţ va fi considerată ca fiind folosită de ambii soţi, în timpul căsătorici, pentru sarcinile căsătorici. Prin urmare, nu va fi inclus în masa bunurilor comune nici autoturismul şi nici valoarea de înlocuire a acestuia solicitată de apelantă (4.000 curo), conform celor arătate anterior, iar motivul de apel va fi respins.
In ceea ce priveşte apelul declarat de B.I. şi acesta va fi respins de Tribunal, constatându-se netemeinicia criticii aduse hotărârii de fond. Astfel, se susţine că ar fi trebuit inclusă în masa bunurilor comune şi o datorie comună a soţilor în cuantum de 125.000 USD, crcditor al obligaţiei comune fiind numitul S.B. Susţinerea de cătrc apelantul B.I. a existenţei dreptului de crcanţă comun al soţilor nu este dovedită prin mijloace de probă admisibile după regulile dovedirii generale prevăzute de art. 1191 şi urm. C. civ., potrivit cărora pentru un împrumut cu valoare de peste 250 de lei este necesar înscrisul sub semnătură privată cerut adprobationem. Deşi faptul material al predării lucrului, în cazul de faţă al banilor, bunuri de gen, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare, înscrisul este necesar pentru dovedirea negotium- ului.
Totuşi, conform regulilor generale de probaţiune, dovada cu martori este admisibilă şi pentru existenţa negotium-ului, dacă împrumutatul consimte la aceasta sau dacă împrumutătorul dovedeşte că la momentul încheierii contractului a existat o imposibilitate (art. 1198 C. civ.) chiar morală de a preconstitui un înscris. Dovada cu martori ar putea fi admisibilă şi în cazul în carc există un început de dovadă
scrisă. Or, din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză se poate reţine existenţa unei sume de bani predate lui B.I. de către cetăţeanul american S.B. Declaraţiile sunt însă vagi şi imprecise, fară referire asupra perioadei de timp în care s-a făcut tradiţiunea, a cuantumului sumei şi mai ales a scopului ei.
Cât priveşte înscrisurile depuse la dosar în apel cu referire la împrumut, se constată că numitul S.B. a dat o declaraţie la 7 aprilie 2004 în faţa unei autorităţi din Statele Unite ale Americii despre care nu se cunoaşte dacă avea sau nu abilitatea legală de a parafa actul redactat în limba română (lipsa apostilei), declaraţie prin care se atestă că a fost restituit o parte din împrumutul acordat pentru dezvoltarea afacerilor şi achiziţionarea unor bunuri. Or, acest înscris tinde să dovedească sub semnătură privată, restituirea unui împrumut pentru care nu există dovezi scrise ale acordului de voinţe. Prin urmare, fiind ulterior momentului acordării împrumutului şi constituit pro causa, va fi înlăturat de tribunal sub aspectul tezei probatorii a cuantumului împrumutului.
Sub aspectul imposibilităţii de preconstituire a unui înscris doveditor al împrumutului, se reţine că aceasta poate fi invocată numai de împrumutător, în speţă S.B. şi nu de cel împrumutat. Prin urmare, tribunalul apreciază nedovedită în cauză existenţa unei obligaţii comune a celor doi soţi existente în patrimoniul lor comun la data desfacerii căsătoriei, către creditorul S.B., urmând a înlătura şi acest motiv de apel. De altfel, chiar susţinerile apelantului B.I. şi mijloacele de probă de la dosar tind să probeze existenţa acestui împrumut însă nu faţă de soţii B., ci pentru societatea comercială în care S.B. este
asociat. însuşi caracterul intuitu personae al SRL-ului constituit şi înscrisul datat 07 aprilie 2004 întocmit în SUA dovedesc că asociatul cetăţean american a avut o încredere deplină în asociatul român B.I. şi i-a încredinţat acestuia o mare sumă de bani pentru dezvoltarea afacerilor firmei şi achiziţionarea unor bunuri necesare activităţii comerciale. Prin urmare, împrumutul nu este o obligaţie comună a celor doi soţi, ci o obligaţie personală a asociatului B.I. pentru care va da socoteală în faţa împrumutătorului, după regulile probaţiunii în materie comercială.
Având în vedere considerentele expuse anterior, asupra aspectelor soluţionate de instanţa de fond şi criticate în apel, tribunalul, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondate apelurile şi a menţinut hotărârea de fond ca fiind temeinică şi legală.
Notă: Prima instanţă a inclus în mod greşit în masa bunurilor comune părţile sociale deţinute de soţul pârât în SRL pe care le-a atribuit acestuia, cu obligarea lui la plata către fosta soţie a cotei de 1/2 din valoarea lor nominală. Instanţa de apel constată eronat acest raţionament, soţul neasociat având dreptul numai la cota-parte din beneficiile societăţii (dividende). Cu toate acestea, este menţinută soluţia judecătoriei, în considerarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (art. 296 teza a ll-a C. proc. civ.): înlăturarea părţilor sociale din masa bunurilor comune, în condiţiile în care numai soţia reclamantă a criticat în apel acest aspect, ar fi diminuat valoarea masei bunurilor comune cu valoarea nominală a acţiunilor şi, implicit, valoarea sultei cuvenită acestei părţi.
| ← Bun imobil cumpărat în timpul căsătoriei. Act de... | Rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare cu rezerva... → |
|---|
