Decădere din drepturile conferite de marcă. Instanţa competentă să soluţioneze cererea. Termenul în care se poate solicita decăderea şi calculul acestuia. Cerere prematur introdusă
| Comentarii |
|
Legea nr. 84/1995, art. 45 alin. (1) lit. a)
1. Aprecierea competenţei materiale a unei anumite instanţe se face în raport de nivelul ierarhic la care aceasta se plasează, şi nu de structura funcţională a instantei, chiar dacă interesează modul
» > 7 de repartizare pe secţii specializate a diferitelor cauze, cu consecinţa aplicării legii ce reglementează fiecare materie în parte.
Astfel, soluţionarea în primă instanţă a cererii de decădere din drepturile conferite de marcă, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, de către Tribunalul Bucureşti este suficientă pentru a se reţine că litigiul a fost judecat de instanţa competentă, fără a avea relevanţă că dosarul a fost înregistrat la o secţie civilă ori comercială. Acest aspect interesează competenţa funcţională a instanţei, fără consecinţe asupra soluţiei vizând excepţia de necompetenţă ratione materiae.
2. Termenul de 5 ani prevăzut de art. 45 alin. (1) lit. a) din lege
- desemnând perioada de nefolosire a mărcii care atrage
decăderea titularului din dreptul la marcă - curge de la data înre
gistrării mărcii, şi nu de la constituirea depozitului reglementar, întrucât din acest moment este recunoscut titularului dreptul exclusiv, conform art. 35 alin. (1) din lege, chiar dacă cu efect retroactiv, de la data cererii de înregistrare, şi este posibilă exercitarea prerogativelor dreptului.
Nu se poate calcula termenul nici de la momentul eliberării certificatului de înregistrare, deoarece acest moment este unul subiectiv, condiţionat fiind de plata taxei prevăzute de lege pentru eliberarea certificatului, fapt ce ar echivala cu plasarea sa în timp în funcţie exclusiv de voinţa titularului, ceea ce nu poate fi acceptat.
Or, momentul înregistrării mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor aflat la O.S.I.M. este unul obiectiv, coincizând cu data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, conform art. 28.
3. Cum termenul legal de 5 ani nu s-a împlinit până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, se va respinge cererea ca prematur introdusă, fiind inutilă cercetarea motivelor vizând fondul cauzei.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia civilă nr. 114
din 14 aprilie 2005, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 594/16.06.2004 pronunţată în dosar nr. 12/2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. GmbH&Co. KG. în contradictoriu cu pârâţii SC R.D. SA şi O.S.I.M şi, în consecinţă, a dispus decăderea pârâtei SC R.D. SA din drepturile dobândite pe teritoriul României asupra mărcii verbale nr. 030285 „ALDI” şi a dispus obligarea O.S.I.M. la radierea acestei mărci din Registrul Naţional al Mărcilor, fară cheltuieli de judecată.
In motivarea sentinţei s-a arătat că reclamanta a făcut dovada interesului în formularea acţiunii prin înscrisurile depuse la dosar reprezentând solicitarea sa de înregistrare a mărcii „ALDI” la O.S.I.M., în cauză fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, potrivit căruia orice persoană interesată poate solicita oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii decăderea titularului din drepturile conferite de marcă.
Pârâta R.D. nu a făcut dovada folosirii mărcii sale, înregistrate la O.S.I.M. cu nr. 030285 în 1996, în mod efectiv şi neîntrerupt de la data înregistrării pentru o perioadă de 5 ani, fiind astfel întrunită cerinţa prevăzută de art. 45 alin. (1) lit. a) relativă tocmai la această folosire efectivă pe teritoriul României.
Instanţa a înlăturat probele depuse la dosar pe acest aspect de către pârâtă, respectiv cele două etichete cu marca „ALDI”, întrucât proba nu a fost însoţită de alte dovezi care să ateste comercializarea în fapt a produselor din clasele pentru care marca a fost înregistrată.
Tribunalul a înlăturat şi susţinerea O.S.I.M. în sensul că radierea mărcii ar constitui doar o consecinţă a unei acţiuni în anulare, atât timp cât legea nu distinge cu privire la efectele decăderii, respectiv ale anulării, dovadă în acest sens fiind art. 50, potrivit căruia dacă un motiv de decădere sau de nulitate există numai pentru o parte a produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, sancţiunea va produce efecte numai cu privire la aceste produse sau servicii.
împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta SC R.D. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, apelul fiind înregistrat sub nr. 3369/2004 la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă.
Prin motivele de apel s-a susţinut că în mod greşit Tribunalul a respins excepţia necompetenţei sale materiale de soluţionare a cauzei, în condiţiile în care prezenta acţiune are un caracter comercial, decurgând din împrejurarea că dreptul la marcă face parte din fondul de comerţ al societăţii şi totodată din faptul că ambele părţi din proces sunt societăti comerciale.
Această constatare se întemeiază pe caracterul nelegal al dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 aprobat prin H.G. nr. 833/1998, stabilit ca atare prin decizia civilă nr. 4004/14.10.2003 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia civilă.
In aceste condiţii, Tribunalul în mod greşit a procedat la soluţionarea excepţiei necompetenţei materiale cu referire tocmai la norma sus-menţionată, fară a se pronunţa în prealabil asupra excepţiei de nelegalitate a acestui text de lege, cu respectarea hotărârii C.S.J.
Pe de altă parte, tribunalul a omis să se pronunţe asupra excepţiei invocate de către apelanta-pârâtă având ca obiect lipsa calităţii procesuale active a R.D. SA, ce poate fi soluţionată, însă, de către instanţa de apel, de vreme ce excepţia are un caracter de ordine publică.
Apelanta a susţinut că înscrisul depus la dosar în susţinerea calităţii procesuale nu poate fi luat în considerare drept dovadă a mandatului pretins a fi fost acordat de către SC A. GmbH & Co KG, întrucât reprezintă un înscris sub semnătură privată ce nu conţine şi legalizarea semnăturii mandantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.
Mai mult, din cuprinsul înscrisului rezultă că împuternicirea a vizat angajarea unor avocaţi care să asigure atât formularea acţiunii, cât şi reprezentarea titularului dreptului în faţa instanţei de judecată, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, din moment ce societatea de consultanţă în domeniul proprietăţii industriale împuternicită în acest sens s-a prezentat ea însăşi în instanţă prin intermediul propriilor consilieri juridici, care ar fi avut dreptul că reprezinte numai societăţile cu care au încheiat un contract de muncă ori de prestări servicii, după caz.
In ceea ce priveşte fondul cauzei, apelanta a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că pârâta nu ar fi exercitat acte de comerţ legate de produsele pentru care marca a fost înregistrată, cu toate că probele administrate la solicitarea pârâtei au arătat contrariul, în sensul
că existenţa etichetelor aplicate pe ambalajul produselor a dovedit în mod cert utilizarea mărcii protejate.
S-a susţinut totodată că, în mod greşit, instanţa nu s-a pronunţat asupra apărării formulate de pârâtă cu privire la termenul de 5 ani prevăzut de art. 45 din Legea nr. 84/1998, ce nu era împlinit la momentul formulării cererii.
Pârâta a susţinut că termenul începe să curgă nu de la data constituirii depozitului reglementar, ci de la data emiterii certificatului de marcă, respectiv emiterea înscrisului constatator al drepturilor conferite de lege. Pe durata de desfăşurare a procedurii legale de autorizare a mărcii, drepturile conferite titularului sunt supuse unei condiţii rezolutorii, aceea a înregistrării mărcii, ceea ce determină ca termenul să curgă, după cum s-a arătat, de la data emiterii certificatului de constatare a dreptului la marcă.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Curtea reţine următoarele:
Cererea având ca obiect decăderea pârâtei SC R.D. SA din drepturile deţinute pe teritoriul României asupra mărcii naţionale verbale „ALDr nr. 030285 şi totodată obligarea O.S.I.M. la radierea acestei mărci din Registrul Naţional al Mărcilor a fost înregistrată la data de 5 ianuarie 2004 la Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă, instanţă care, la termenul din 3.03.2004, a respins excepţia necompetenţei sale materiale de soluţionare a cauzei, în considerarea caracterului civil al litigiului de faţă.
Este de precizat, în primul rând, că aprecierea competenţei materiale a unei anumite instanţe se raportează la nivelul ierarhic la care aceasta se plasează, şi nu la structura funcţională a instanţei, chiar dacă interesează modul de repartizare pe secţii specializate a diferitelor cauze, cu consecinţa aplicării legii ce reglementează fiecare materie în parte.
Astfel, soluţionarea cauzei în primă instanţă de către instanţa competentă potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, anume Tribunalul Bucureşti, este suficientă pentru analiza criticilor apelantei, fără a avea relevanţă că dosarul a fost înregistrat la o secţie civilă ori comercială; după cum s-a arătat, acest aspect interesează competenţa funcţională a instanţei, fără consecinţe asupra soluţiei vizând competenţa ratione materiae de soluţionare a cauzei.
In acest context, nu interesează - din punctul de vedere al competenţei funcţionale - statutul de comercianţi al părţilor din proces, ci exclusiv apartenenţa dreptului la marcă la domeniul proprietăţii intelectuale, care atrage competenţa soluţionării litigiului de către secţia sau completul specializat în materie.
Sunt, astfel, lipsite de relevanţă referirile apelantei la caracterul comercial al cauzei, precum şi la Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, din perspectiva deciziei Curţii Supreme (de altfel, pronunţată în 2003, anterior înfiinţării completelor specializate la nivelul Tribunalului Bucureşti şi al Curţii de Apel Bucureşti), criticile pe aspectul competenţei soluţionării cauzei în primă instanţă urmând a fi respinse ca nefondate.
In ceea ce priveşte reprezentarea reclamantei în proces (apelanta invocând în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu toate că face referire la mandatul dat de reclamantă societăţii R. SA), Curtea reţine că la dosarul de fond a fost depusă procura specială de reprezentare în acţiunea privind decăderea pârâtei din cauză din dreptul la marca ALDI, în traducere legalizată din limba germană, datată 2.12.2003.
Contrar susţinerilor apelantei, este respectată cerinţa de formă a legalizării de către notarul public a semnăturii reprezentantului mandantului - directorul general, M.D. veracitatea semnăturii, calităţii, a identităţii ştampilei notarului fiind confirmată prin aplicarea apostilei Convenţiei de la Haga din 1961 pentru suprimarea cerinţei supralegalizării actelor judiciare străine (ratificată de România prin
O.G. nr. 66/1999 aprobată prin Legea nr. 52/2000), ce determină ca actul în forma în care a fost întocmit să producă efecte depline pe teritoriul României.
Vor fi înlăturate susţinerile apelantei în sensul că împuternicirea ar fi fost limitată la angajarea unor avocaţi pentru reprezentarea reclamantei în proces, din cuprinsul actului sus-menţionat rezultând că s-a intenţionat mandatarea în acest scop a numitului M.I., consilier juridic şi consilier de proprietate intelectuală în cadrul Agenţiei de Proprietate Intelectuală R. SA., care s-a prezentat în ambele faze procesuale în numele reclamantei.
Potrivit actului normativ ce reglementează activitatea consilierilor de proprietate intelectuală, O.G. nr. 66/2000, aceste persoane sunt abilitate să reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti interesele celor ce îi împuternicesc în acest scop, cu condiţia ca statutul de consilier de proprietate intelectuală să fie dublat de cel de consilier juridic, condiţie întrunită în cauză în persoana mandatarului M.I.
Pentru considerentele expuse, Curtea a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată de către pârâtă.
Curtea a reţinut, însă, ca fiind fondate susţinerile apelantei relative la termenul de formulare a cererii de decădere a pârâtei din dreptul la
marcă, mijloc de apărare ce nu vizează însuşi fondul cauzei, ci prematu-ritatea acţiunii (chiar dacă excepţia cu acest obiect are caracter de fond).
Termenul de 5 ani prevăzut de art. 45 alin. (1) din lege, desemnând perioada de nefolosire a mărcii, ce atrage decăderea titularului din dreptul la marcă, curge de la data înregistrării mărcii, nu de la constituirea depozitului reglementar, astfel cum a susţinut apelanta, întrucât din acest moment este recunoscut titularului dreptul exclusiv, conform art. 35 alin. (1) din lege, chiar dacă retroactiv, de la data cererii de înregistrare, şi este posibilă exercitarea prerogativele dreptului.
Nu se poate calcula termenul de la data eliberării certificatului de înregistrare, astfel cum a arătat intimata-reclamantă inclusiv prin întâmpinarea depusă în faza judecării apelului, ale cărei susţineri pe acest aspect au fost, însă, contradictorii, de vreme ce a calculat efectiv acelaşi termen de la data admiterii la publicare a mărcii - 7.01.1999 (prin concluziile scrise).
Acest moment este unul subiectiv, condiţionat fiind de plata taxei prevăzute de lege pentru eliberarea certificatului, fapt ce ar echivala cu plasarea sa în timp în funcţie exclusiv de voinţa titularului, ceea ce nu poate fi acceptat.
Or, momentul înregistrării mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor aflat la O.S.I.M. este unul obiectiv, coincizând cu data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, conform art. 28.
In speţă, această dată este 2.05.1999, în raport de care se apreciază că termenul legal de 5 ani de decădere pentru nefolosirca mărcii nu s-a împlinit până la momentul formulării ccrcrii de chemare în judecată -18.12.2003 (data poştei), constatare ce ar fi subzistat chiar în ipoteza calculării sale din momentul eliberării certificatului de înregistrare, astfel cum a pretins reclamanta (în fapt, data plăţii taxei de eliberare, întrucât prima nu a fost comunicată ca fiind evidenţiată la O.S.I.M.), respectiv 14.10.1999.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis excepţia invocată de apclanta-pârâtă şi, admiţând apelul, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins ccrcrca ca prematur introdusă, fiind inutilă cercetarea motivelor apelantei vizând fondul cauzei.
Notă: Se arată în motivarea hotărârii, printre altele, „aprecierea competenţei materiale a unei anumite instanţe se raportează la nivelul ierarhic la care aceasta se plasează, şi nu la structura funcţională a instanţei, chiar dacă interesează modul de repartizare pe secţii specializate a diferitelor cauze, cu consecinţa aplicării legii ce reglementează fiecare materie în partâ
Precizăm că aceste considerente, corecte în speţă, nu sunt valabile şi în ceea ce priveşte competenţa secţiilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece, potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), fiecare secţie a instanţei supreme are competenţă proprie, astfel cum aceasta este reglementată în art. 21-24 din actul
normativ mai sus mentionat.
| ← Decădere din drepturile conferite de marcă. Termenul în care... | Aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 → |
|---|
