Malpraxis. Intervenție chirurgicală. Fracturarea lamei de bisturiu, neimputabilă medicului. Abatere administrativă. Limitarea terapeutică a obligației de informare.
| Comentarii |
|
1. În condițiile în care s-a reținut că incidentul ruperii lamei de bisturiu a fost imediat sesizat, procedându-se la luarea tuturor măsurilor impuse în astfel de situații de protocolul medical, respectiv s-a procedat la lavajul corespunzător, la toaletarea plăgii etc., neputându-se reține că medicul a uitat pur și simplu lama de bisturiu sau o bucată din aceasta în spatele pacientului, iar Comisia superioară de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor a statuat în sensul că „fragmentarea lamei de bisturiu nu i se poate imputa pârâtului, constituind un viciu ascuns din fabricație, al lamei de bisturiu”, se poate concluziona în sensul că incidentul ruperii lamei de bisturiu îmbracă forma unui caz fortuit stricto sensu, a cărui prezență înlătură vinovăția făptuitorului și caracterul ilicit al faptei, fiind exonerator de răspundere.
Împrejurarea că prin decizia Comisiei superioare de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor s-a apreciat că medicul a încălcat dispozițiile art. 53 din Codul de deontologie medicală, respectiv că este culpabil de o abatere administrativă, în niciun caz nu dovedește existența faptei ilicite, având doar o valoare administrativă. Cu alte cuvinte, ceea ce i se poate imputa medicului, însă doar pe domeniul răspunderii disciplinare, iar nu și al răspunderii delictuale, este faptul că, după episodul operator, nu a repetat investigațiile necesare, cel puțin radiografice, pentru a se asigura că toate fragmentele de bisturiu au fost îndepărtate. Însă, în niciun caz nu i se poate imputa medicului că în timpul actului operator ar fi săvârșit o eroare ori o greșeală medicală, care să poată fi asimilată unei fapte ilicite.
2. Dreptul la informare al pacientului are două componente esențiale: dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile (publicitatea serviciilor de sănătate) și dreptul de a fi informat, după ce a apelat la un furnizor de servicii medicale, cu privire la propria stare de sănătate. Ca regulă, acest drept trebuie respectat, în ambele variante, în fiecare caz concret, excepție 222 Răspunderea medicului și a furnizorilor de servicii medicale de la această regulă făcând așa-numita „limitare terapeutică a obligației de informare”, ce intervine în cazul în care se apreciază că anumite informații despre starea de sănătate a pacientului nu se impun încă a fi comunicate, față de stadiul diagnostic sau terapeutic al bolii, medicul fiind îndreptățit să limiteze informațiile furnizate pacientului privitoare la un diagnostic sau un prognostic care I-ar expune la suferințe suplimentare, din rațiuni legate de protejarea intereselor acestuia.
În speță, neexistând dovada certă a rămânerii lamei de bisturiu în corpul pacientului, medicul a apreciat că pe moment nu se impune agravarea stării de sănătate a acestuia - și așa extrem de precară la acea dată - prin furnizarea de informații nesigure și stresante, astfel că nu se poate vorbi despre o conduită culpabilă.
C.A. Cluj, dec. civ. nr. 4759/R din 18 noiembrie 2011, irevocabilă, nepublicată
În urma declinării de competență de la Tribunalul Cluj, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca acțiunea în pretenții promovată de reclamantul N.L în contradictoriu cu pârâtul medicul F.LȘt. Prin sentința civilă nr. 4825/13.04.2010, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a respins excepția prescripției extinctive și, de asemenea, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de către reclamantul N.I., în contradictoriu cu pârâtul F.LȘt. Au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârât împotriva SC A.A. SA și Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj. (...) Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 07.02.2004 reclamantul a fost supus unei intervenții chirurgicale care a fost efectuată la Clinica de Neurochirurgie Cluj de către pârât și care a constat în deschiderea largă bilaterală a musculaturii paravertebrale și a canalului rahidian, pentru evacuarea unei colecții purulente abundente (de la L2 și până la sacru). Atât declarațiile martorilor audiați în cauză, cât și actele medicale depuse la dosarul cauzei atestă faptul că, la momentul efectuării operației, reclamantul se afla în stare foarte gravă, fiind diagnosticat cu septicemie și hemi-sindrom de coadă de cal, iar datele statistice prezentate în raportul de expertiză medico-legală 899/ll/f/3/2008 întocmit de I.M.L. Cluj arată că, în astfel de situații, „agravarea neurologică poate surveni în câteva ore, mortalitatea fiind de până la 12% din cazuri, în timp ce deficitul neurologic permanent poate fi întâlnit în până la 40% din cazuri. Reclamantul a fost adus la Clinica de Neurochirurgie printr-un transfer interclinic de la Spitalul de Boli Infecțioase, în scopul anume al efectuării acestei intervenții chirurgicale. În timpul operației a avut loc un incident constând din fracturarea lamei de bisturiu cu care a fost incizat reclamantul și detașarea acesteia de mânerul bisturiu-lui. Incidentul a fost sesizat imediat, procedându-se la luarea tuturor măsurilor care se iau în astfel de situații. Evoluția postoperatorie a reclamantului a fost favorabilă, simptomatologia neurologică remi-țându-se rapid, astfel că la două zile după operație reclamantul a fost transferat înapoi la Clinica de Boli Infecțioase, pentru continuarea investigațiilor și tratamentelor necesitate de celelalte afecțiuni de care suferea concomitent reclamantul. După externare, reclamantul nu a mai revenit niciodată la control, însă, la cca 3 ani de la data efectuării operației, în urma unor investigații radiologice efectuate de reclamant, s-a constatat că acesta prezintă paravertebral un corp străin (posibil vârf de bisturiu), iar apoi reclamantul s-a prezentat la Spitalul Clinic Universitar de Urgență E. din București, unde, la solicitarea sa, a fost supus unei intervenții chirurgicale, în vederea excizării acestui corp străin. În condițiile depistării acestui corp străin în organism, reclamantul a apreciat că este victima unui act de malpraxis săvârșit de pârât în forma de vinovăție a intenției, cu ocazia intervenției chirurgicale pe care i-a efectuat-o, act de malpraxis constând din uitarea lamei de bisturiu în plaga operată, motiv pentru care a formulat cererea de chemare în judecată.
La data de 07.02.2004 activitatea medicală era reglementată de Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, însă acest act normativ nu cuprindea nicio dispoziție legală privitoare la malpraxis. Așa fiind, o eventuală răspundere a pârâtului ar putea fi angajată numai în condițiile de drept comun, privind răspunderea pentru fapta ilicită delictuală, reglementate de prevederile art. 998 și urm. C.civ. Pe cale de consecință, ceea ce trebuie analizat este dacă, în timpul intervenției chirurgicale efectuate la data de 07.02.2004, pârâtul a avut sau nu o conduită culpabilă care să poată fi catalogată ca malpraxis și care să fi ocazionat pârâtului un prejudiciu. O conduită medicală este considerată culpabilă atunci când medicul, într-un caz concret, nu a respectat standardele de îngrijire a pacientului în tipul de situație în care a acționat. per a contrario, dacă a avut un comportament similar în alte situații similare sau dacă alți medici, cu aceeași pregătire și experiență, ar fi reacționat la fel în condiții similare de lucru, conduita medicului nu poate fi considerată culpabilă, iar eventualele consecințe negative ce pot apărea sunt o expresie a riscului și a imprevizibilului care există în orice act medical în general și chirurgical în special. Nu în ultimul rând, pentru a fi în prezența unei conduite medicale culpabile, este necesar ca actul medical avut în vedere să fie apreciat ca greșeală de către alți profesioniști compe-tenți. La nivel general admis în practică și în literatura de specialitate, uitarea unor obiecte în corpul pacientului este calificată ca fiind un caz tipic de conduită medicală culpabilă.
În speță, pârâtul s-a apărat, arătând că nu este vorba despre o uitare propriu-zisă, ci despre un incident petrecut în timpul operației, incident care a fost sesizat și pentru minimalizarea consecințelor căruia s-au luat toate măsurile posibil a fi luate la acel moment, iar apărările pârâtului au fost confirmate prin declarațiile martorilor audiați în cauză. Atât martorul M.C., cât și martora I.L. (membri ai echipei operatorii) au arătat că, în intervențiile chirurgicale neurologice, incidentele constând din ruperea unor instrumente cum ar fi acele sau lamele de bisturiu sunt nu numai posibile, dar și real întâlnite, în mai multe cazuri, din cauza consistenței dure a țesuturilor operate și, respectiv, a uzurii morale a instrumentelor utilizate și a structurii casante a acestora. În astfel de situații, procedura standard constă din toaleta plăgii și efectuarea unei radioscopii. În speță, această procedură a fost urmată întocmai, efectuându-se foarte multe lavaje ale plăgii, cu foarte multe lichide (apă oxigenată, betadină), lichide care, după ce au fost introduse în plagă, au fost evacuate cu ajutorul unor aspiratoare de diferite dimensiuni. După efectuarea acestor lavaje, s-a efectuat și o radioscopie, însă aceasta nu a relevat existența vreunui corp străin. Prin decizia nr. 20/2008 a Comisiei superioare de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor s-a statuat că fragmentarea lamei de bisturiu nu i se poate imputa pârâtului, constituind un viciu ascuns, din fabricație, al lamei de bisturiu. S-a mai concluzionat că rămânerea unui corp străin intraoperatorîn cazul în speță reprezintă un accident favorizat de condițiile în care s-a operat și că, în niciun caz, nu poate fi vorba despre lăsarea intenționată a lamei de bisturiu în plaga operatorie ori de uitarea ei, cu atât mai mult cu cât au fost depuse eforturi pentru recuperarea acesteia, soldate cu rănirea unui membru al echipei operatorii, în condițiile în care pacientul suferea de hepatită virală de tip B și C, cu risc major de transmitere a infecției, iar examenul radioscopie efectuat nu a putut localiza existența fragmentului metalic, imaginea fiind parazitată de multiplele instrumente metalice utilizate.
Este adevărat că, prin decizia sus-menționată, Comisia superioară de disciplină a aplicat pârâtului sancțiunea mustrării, pentru încălcarea dispozițiilor art. 53 din Codul de deontologie medicală, însă acest aspect are doar o valoare administrativă și nu dovedește existența malpraxisului, singura autoritate competentă a se pronunța în acest sens fiind instanța de judecată. Pe de altă parte, decizia Comisiei materializează opinia a cinci specialiști în domeniu, astfel că ea trebuie luată în considerare prin prisma condiției mai-sus arătate, a analizării actului medical avut în vedere de către alți profesioniști competenți, care să aprecieze dacă acest act medical constituie sau nu o eroare. În acest sens, este, așadar, important a se decela motivul pentru care Comisia a apreciat că pârâtul a încălcat dispozițiile art. 53 din Codul de deontologie medicală. În speță, acest motiv se desprinde din cuprinsul pct. 2 din secțiunea „Comentarii și concluzii” unde se menționează că: „Aceste fapte (respectiv intervenția dificilă, în condiții de urgență majoră, la un pacient debilitat cu sepsis generalizat, atenția operatorilor concentrată pe evacuarea colecțiilor septice care puneau în pericol viața bolnavului și incident intraoperator cu rănirea unui membru al echipei operatorii) au condus la lăsarea pe planul doi a retenție! fragmentului (fragmentelor) de lamă de bisturiu, care prin ele însele și localizare nu prezentau un pericol vital sau funcțional. Ar fi fost necesar, după trecerea episodului operator, repetarea investigațiilor- cel puțin radiografice, pentru depistarea acestora și la nevoie, extirparea lor”. Ceea ce se imputa, așadar, pârâtului, sub aspect administrativ, este faptul că, după episodul operator, acesta nu a repetat investigațiile necesare pentru a se asigura că fragmentul (fragmentele) de bisturiu a fost îndepărtat.
O primă concluzie care se desprinde din cele mai-sus arătate este aceea că, în cadrul episodului operator, pârâtul nu a săvârșit nicio eroare (greșeală) medicală, făcând tot ceea ce se putea face în condițiile date. De altfel, reclamantul, care, față de dispozițiile art. 1169 C.civ., avea sarcina de a dovedi existența conduitei culpabile (mal-praxisul), nu a afirmat că ar mai fi existat proceduri cunoscute la nivelul științei medicale de la acea dată, la care pârâtul ar fi trebuit sau ar fi putut să recurgă, în cadrul episodului operator, dar nu a făcut-o. Față de cele sus expuse și luând în considerare faptul că malpraxisul reclamat în speță a constat strict din conduita pârâtului în timpul episodului operator, instanța a reținut că prima condiție pentru a ne afla în prezența malpraxisului pretins, aceea a conduitei medicale culpabile a pârâtului în timpul episodului operator, nu este îndeplinită.
Cât privește conduita postoperatorie a pârâtului, s-a notat că la două zile după operație, pe fondul evoluției postoperatorii favorabile a reclamantului, acesta a fost transferat înapoi la unitatea medicală de unde a fost adus pentru operație, respectiv la Clinica de Boli Infecțioase, de unde a fost externat la data de 03.03.2004, în biletul de ieșire din spital recomandându-se în mod expres, printre altele, „control neurologic”. Este adevărat că biletul de ieșire din spital, cu toate mențiunile aferente, a fost completat de un medic specialist în boli infecțioase, însă acest lucru este lipsit de relevanță, câtă vreme recomandarea de control neurologic a fost făcută. De altfel, era și firesc ca recomandarea să fie făcută la externarea pacientului, în condițiile concrete în care s-a procedat în cazul reclamantului, care nu s-a internat la Clinica de Neurochirurgie pentru investigații, ci la Clinica de Boli Infecțioase, unitate medicală care I-a diagnosticat cu: „1. septicemie cu stafilococ aureus meticilino-sensibil, cu poartă de intrare abces paravertebral drept și determinare secundară pulmonară și vertebrală; 2. hemisindrom de coadă de cal; 3. hepatită cronică virală tip B; 4. polipoză colică și 5. bronșită cronică". În scopul tratării primelor două diagnostice, reclamantul a fost trimis, în cadrul unui transfer interclinic în regim de urgență, la Clinica de Neurochirurgie, iar apoi reprimit în aceeași Clinică de Boli Infecțioase, pentru continuarea investigațiilor medicale pentru care s-a internat inițial. Mai mult, însăși supravegherea medicală postoperatorie a fost efectuată în cadrul Clinicii de Boli Infecțioase, de către unul dintre membrii echipei operatorii, respectiv dr. neurochirurg D.S.
Reclamantul a susținut că, ulterior transferului la infecțioase, nu a mai beneficiat de îngrijire de specialitate neurochirurgicală, iar prin răspunsurile date la interogatoriu, a arătat că, după ce a fost transferat, pansamentul i-a fost schimbat de un tânăr (nu știe dacă era medic sau asistent), iar în rest s-au ocupat de el numai asistentele de la infecțioase. Susținerile reclamantului sunt contrazise însă de cele declarate de martorii audiați în cauză, care au arătat însă că ulterior transferului reclamantului la Clinica de Boli Infecțioase, colegul lor dr. D.S., care a participat și la operație, a continuat să-i acorde îngrijiri medicale postoperatorii, prin deplasarea sa la unitatea medicală unde era internat reclamantul, iar dovada faptului că îngrijirile medicale de care reclamantul a beneficiat au fost corespunzătoare este recuperarea postoperatorie rapidă a reclamantului și vindecarea deplină a plăgii operate. Așa fiind, este evident că, atâta vreme cât, cu excepția episodului operator, reclamantul a fost internat, diagnosticat și tratat (inclusiv postoperator) în cadrul Clinicii de Boli Infecțioase, această unitate să fie și cea care constată starea bolnavului la externare și, respectiv, cea care face recomandările necesare, pentru toate diagnosticele stabilite, la finalul spitalizării, cu atât mai mult cu cât Clinica de Neurochirurgie nici nu mai avea modalitatea administrativă de a face acest lucru.
Din cele mai-sus expuse, a reieșit că reclamantului i s-a pus în vedere să se prezinte la control neurologic, însă acesta nu a urmat recomandările primite. Or, o astfel de conduită nu se justifică, mai ales în condițiile în care, conform susținerilor reclamantului, acesta a avut dureri înfiorătoare în toți anii de după operație. În realitate, motivul pentru care reclamantul a rămas în pasivitate reiese din răspunsul dat de acesta la interogatoriu, unde reclamantul a arătat că a dat mai multă importanța afecțiunilor oculare de care suferea în acea perioadă, deoarece problema spatelui a considerat-o rezolvată. Așa fiind, nerespectarea timp de 3 ani de zile de către reclamant a prescripțiilor medicale de a se prezenta la control neurologic constituie culpa exclusivă a reclamantului, acest aspect neputând fi imputat pârâtului (în acest sens pronunțându-se în mod constant atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară).
Un alt aspect care a fost analizat în legătură cu conduita postoperatorie a fost legat de dreptul la informare al reclamantului. Așa cum s-a arătat în doctrină, dreptul la informare al pacientului are două componente esențiale: dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile (publicitatea serviciilor de sănătate) și dreptul de a fi informat, după ce a apelat la un furnizor de servicii medicale, cu privire la propria stare de sănătate. Ca regulă, acest drept trebuie respectat, în ambele variante, în fiecare caz concret, excepție de la această regulă făcând așa-numita „limitare terapeutică a obligației de informare", considerându-se că, în cazul în care apreciază că anumite informații despre starea de sănătate a pacientului nu se impun încă a fi comunicate, față de stadiul diagnostic sau terapeutic al bolii, medicul este îndreptățit să limiteze informațiile furnizate pacientului privitoare la un diagnostic sau un prognostic care I-ar expune la suferințe suplimentare, din rațiuni legate de protejarea intereselor acestuia. În speță, prin răspunsurile date la interogatoriul ce i-a fost luat, pârâtul a arătat că după operație, dată fiind și totalitatea măsurilor de evacuare luate intraoperator, nu a comunicat reclamantului incidentul petrecut, întrucât, în lipsa unor dovezi certe, radioscopice, privind rămânerea lamei de bisturiu în organismul reclamantului, a apreciat că nu se impune a-i cauza acestuia un stres suplimentar, urmând ca reclamantul să fie informat, dacă ar fi fost cazul, după efectuarea controlului neurologic prescris.
În aceste condiții, instanța a apreciat că, în speță, limitarea dreptului la informare al reclamantului a avut la bază considerente terapeutice. Neexistând dovada certă a rămânerii lamei de bisturiu în corpul reclamantului, medicul a apreciat că pe moment nu se impune agravarea stării de sănătate - și așa extrem de precară - a pacientului la acel moment, prin furnizarea de informații nesigure și stresante, astfel că nu se poate vorbi despre o conduită culpabilă.
În ceea ce privește prejudiciul pretins de reclamant, întrebat fiind, în cadrul interogatoriului, care anume dintre toate afecțiunile de care suferă apreciază că este/sunt rezultatul direct al intervenției chirurgicale efectuate de pârât, reclamantul a răspuns „durerile de spate, bazin, și cap, pe care le resimte împreună cu dureri în piept și la prostată, dureri pe care nu le avea înainte de operație”. Reclamantul a arătat că diagnosticul care i-a cauzat efectiv pierderea capacității de muncă a fost „abces paravertebral drept operat de pârât" și respectiv că, anterior intervenției chirurgicale efectuate de pârât, a lucrat în construcții, câștigând aproximativ 20-30 de milioane pe lună, poate și mai bine. Sintetizând, instanța a reținut că prejudiciul material reclamat în speță rezidă din dobândirea de noi afecțiuni, care au atras după sine cheltuieli suplimentare pentru investigații și tratament (fără a se preciza cuantumul acestora) și respectiv din pierderea capacității de muncă, fapt care s-a soldat cu dobândirea de venituri mult diminuate (fără a se preciza în concret cu cât anume), iar prejudiciul moral reclamat a constat din durerile suferite timp de 3 ani, cu scăderea calitativă aferentă a calității vieții și, respectiv, din starea de pericol ce a planat asupra vieții reclamantului în tot acest interval de timp, fără a se preciza însă care ar fi contravaloarea estimată a acestor suferințe.
Din probele administrate în cauză a reieșit că lama de bisturiu excizată din corpul reclamantului nu a fost găsită „înfiptă în coloana vertebrală" a acestuia, ci în structura musculară, iar existența în sine a lamei în organismul reclamantului nu a fost de natură a-l expune pe reclamant vreunui pericol și nici nu i-a putut cauza în mod obiectiv durerile acuzate. Astfel, martorul C.M.A., care a făcut parte din echipa operatorie de la Spitalul E., a arătat că lama în discuție se afla, la momentul exciziei, în masa musculară paravertebrală, fiind într-un proces de fibroză, explicând, totodată, faptul că procesul de fibroză este o reacție de cicatrizare a organismului, reacție care apare atât pentru repararea unei leziuni, cât și pentru a izola eventualele corpuri străine ce apar în organism, iar în speță, procesul de fibroză în jurul lamei era încheiat, astfel că, atât practic, cât și teoretic, reclamantul putea trăi toată viață cu acea lamă în corpul său, fără a fi expus prin aceasta vreunui risc, deoarece nu exista nicio posibilitate ca lama să se mai deplaseze din locul unde era închistată, ca dovadă în acest sens fiind tocmai faptul că a fost necesară utilizarea forței și fragmentarea lamei pentru a se putea face excizia.
Martorul și-a argumentat susținerile, arătând că în cadrul intervențiilor chirurgicale neurologice se practică de multe ori introducerea în corpul pacienților a diverse materiale speciale de susținere, cum ar fi șuruburi, tije, proteze, situații în care organismul reacționează similar situației în cauză, respectiv prin învelirea corpului străin în țesutul de fibroză. Toate aceste materiale, ca și lama în speță, sunt confecționate dintr-un material neinvaziv, foarte bine tolerat de organism. A mai arătat martorul că, înainte de operația de excizare, reclamantului i s-a făcut un consult, atât subiectiv, cât și obiectiv. În cadrul controlului subiectiv, reclamantul a acuzat dureri, însă la examenul obiectiv nu a fost sesizată existența vreunei disfuncții neurologice și nici analizele de laborator efectuate nu au indicat existența vreunei inflamații în corpul pacientului. Cât privește locul operației efectuate la Cluj, acesta era un loc curat și vindecat. Față de rezultatele analizelor, martorul i-a comunicat reclamantului că furnicăturile și amorțelile/ durerile pe care le acuză subiectiv nu pot fi puse în legătură cu lama de bisturiu și că acestea vor persista și după excizarea lamei. Cele declarate de martor se coroborează cu actele medicale depuse la dosarul cauzei, inclusiv cu concluziile raportului de expertiză medico-legală și, respectiv, ale deciziei Comisiei superioare de disciplină a medicilor.
Astfel, potrivit adeverinței eliberate de medicul de familie al reclamantului și fișei medicale a acestuia, încă din anul 2003 reclamantul figura în evidență cu polineuropatie. Or, potrivit dicționarului medical Romedic, polineuropatia este o leziune sistemică a nervilor periferici, motori și senzitivi, care se traduce prin slăbiciune motorie și atrofii musculare progresive, cu areflexie și pierderea sensibilității la nivelul extremităților și care se manifestă prin apariția a trei tipuri de tulburări: motorii, vegetative și senzitive, acestea din urma constând (și) din dureri, amorțeli, furnicături. Or, această realitate medicală contrazice susținerile reclamantului, conform cărora acesta nu a avut niciodată dureri de spate/membre înainte de operație.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. 899/ ll/f/3/2008, întocmit de LM.L. Cluj, tratamentul chirurgical aplicat reclamantului în Clinica de Neurochirurgie Cluj-Napoca în perioada 06.02.2004-09.02.2004 a dus la vindecarea colecției purulente existente la nivel lombar, în urma intervenției neuro-chirurgicale din 07.02.2004 neapărând complicații postoperatorii neurologice obiective sau complicații care să afecteze biomecanica coloanei vertebrale lombare a reclamantului. Totodată, s-a stabilit că nu există legătură de cauzalitate între numeroasele afecțiuni hepatice, cardiace, pulmonare, renale, colice, oculare, dermatologice etc. de care suferă reclamantul și intervenția chirurgicală din data de 27.03.2007 efectuată de pârât, iar intervenția chirurgicală din 27.03.2007 efectuată în Spitalul E. prin care s-a extras un corp străin metalic a necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale. Reclamantul a contestat concluziile raportului de expertiză medico-legală sus-menționat, arătând că sunt false și părtinitoare, motiv pentru care, în cadrul dosarului penal sus-menționat, s-a solicitat avizarea acesteia în cadrul Comisiei de avizare și control a actelor medicale. S-a constituit o comisie de 4 medici, care a avizat atât conținutul, cât și concluziile raportului de expertiză, cu următoarele precizări: „Echipa nu poate fi făcută responsabilă pentru defectele de material (calitatea materialului care a făcut posibilă ruperea lamei bisturiului); condițiile operatorii nu permiteau efectuarea unor disecții laborioase ale masei musculare paravertebrale pentru decelarea corpului străin, s-a optat pentru localizarea postoperatorie și extracția acestuia, care ar fi fost posibile în condițiile respectării de către pacient a indicațiilor de control neurologic. Depistarea existenței corpului străin a fost făcută aleatoriu, în intervalul de cca 3 ani postoperator, sus-numitul neprezentând acuze la nivelul coloanei lombo-sacrate obiectivate prin examinări medicale. În condițiile multiplelor manopere cu caracter invaziv la care a fost supus pacientul anterior intervenției neurochi-rurgicale, nu se poate face o legătură certă de cauzalitate între aceasta și infectarea cu virus hepatic B și G 5”.
Prin decizia nr. 20/2008 a Comisiei superioare de disciplină a Colegiului Medicilor din România s-a concluzionat că rămânerea lamei bisturiului în masa musculară paravertebrală nu a produs niciun prejudiciu fizic pacientului (evident, din punct de vedere medical - nota instanței) și nici nu a avut capacitatea de a afecta în vreun fel evoluția bolilor de care suferea acesta.
Din cele sus-expuse a reieșit că niciuna dintre afecțiunile de care suferă reclamantul nu poate fi pusă în legătură cu existența lamei de bisturiu în organismul său și nici nu constituie o consecință a intervenției chirurgicale efectuate separat, care, în sine, a fost o reușită, ducând la salvarea vieții reclamantului.
Cu privire la prejudiciul rezultat din pierderea capacității de muncă, instanța a reținut că, deși reclamantul a susținut că diagnosticul care i-a cauzat efectiv pierderea capacității de muncă a fost „abces paravertebral drept operat de pârât”, tot reclamantul a recunoscut, prin răspunsul dat la interogatoriu, că în iunie 2003 avea deja capacitatea de muncă total pierdută, recunoaștere care se coroborează cu certificatul medical din 11.06.2003, eliberat de Casa Județeană de Pensii. La data când a fost luat în evidență oficial ca având capacitatea de muncă pierdută, prin decizia din 12.05.2004 a CNPAS - CJP Bihor, reclamantul a fost încadrat în grad de handicap II -respectiv gradul de handicap stabilit prin certificatul nr. 2193/11.06.2003 sus-menționat. În acest sens, dincolo de faptul că probele administrate în cauză au dovedit fără echivoc inexistența oricărei legături de cauzalitate între afecțiunile reclamantului/pierderea capacității de muncă a acestuia și intervenția chirurgicală efectuată de pârât ori cu lama de bisturiu rămasă în organismul său, este semnificativ faptul că reclamantul nu a depus la dosar nici măcar un act care să dovedească efectuarea unei cheltuieli în legătură cu cele pretinse.
Cât privește daunele morale pretinse de reclamant, nici acestea nu sunt justificate. Probele administrate în cauză au relevat că durerile acuzate subiectiv de reclamant nu s-au obiectivat la controlul medical ca având natură neurologică și nici nu pot fi puse în legătură cu intervenția chirurgicală efectuată de pârât sau cu existența lamei de bisturiu. Totodată, s-a dovedit că existența lamei, în sine, nu a prezentat niciun risc pentru sănătatea sau viața reclamantului. Reclamantul a trăit cu siguranță o stare de stres și suferință psihică firească, la care se adaugă trauma în sine a unei noi intervenții chirurgicale, necesară extragerii lamei, însă această realitate ar fi justificat dreptul reclamantului la primirea de despăgubiri numai în măsura în care ar fi fost rezultatul unei culpe medicale, respectiv rezultatul unui act medical efectuat defectuos, ceea ce. așa cum s-a arătat mai sus, nu este cazul în speță. Aceste suferințe nu ar fi putut fi ocolite nici în ipoteza în care, urmând prescripțiile medicale, reclamantul s-ar fi prezentat la un control neurologic postoperatoriu, pentru că, și în acest caz, reclamantul ar fi fost supus unei noi intervenții chirurgicale, iar în prealabil anunțat de motivul pentru care aceasta este necesară. A rezultat, așadar, că reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu pe care să îl fi încercat ca urmare a intervenției chirurgicale efectuate în februarie 2004.
Față de considerentele de fapt și de drept sus-expuse, instanța a apreciat acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată și, în consecință, a dispus respingerea acesteia, cu consecința respingerii cererilor de chemare în garanție formulate de pârât. Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului, a cărei soluționare a fost unită cu fondul cauzei, instanța a apreciat că această excepție este neîntemeiată și, în consecință, a dispus respingerea sa. În speță, reclamantul a cunoscut existența pagubei reclamate (existența în corpul său a lamei de bisturiu) abia în cursul lunii februarie 2007, astfel că acțiunea, înregistrată în luna februarie a anului 2007, a fost promovată în termenul de prescripție prevăzut de lege.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul N.l. arătând că instanța de fond a apreciat în mod eronat probele administrate în prezenta cauză. (...)
Prin decizia civilă nr. 305/A/17.06.2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat.
Primul aspect invocat de către apelant, și anume acela al momentului în care s-a rupt lama de bisturiu, adică la începutul inciziei sau în timpul operației, nu are nicio relevanță în speță, relevant fiind doar că lama de bisturiu a fost găsită în corpul reclamantului, a cui a fost vina și ce prejudicii s-au adus prin aceasta reclamantului. Din aceleași motive, nu prezintă relevanță nici faptul că lama s-a găsit cu 3 cm mai sus decât operația, astfel cum susține apelantul, întrucât esențial în speță a fost aspectul relatat de medicul care a găsit lama de bisturiu, privind faptul că lama era într-o zonă care nu-i punea viața în pericol, nu se putea mișca, era dintr-un aliaj tolerat de corp și nu putea să-i creeze reclamantului durerile pe care le acuza.
În ceea ce privește împrejurarea că în decizia Comisiei superioare de disciplină s-a reținut că ar fi fost nevoie, după trecerea episodului operator, de repetarea investigațiilor, depistarea fragmentelor de lamă și extirparea lor, tribunalul a constatat că prima instanță a interpretat corect importanța acestei decizii. Concluziile acestei comisii nu pot fi luate separat, ci trebuie coroborate cu toate aspectele relevate în cauză privind împrejurările în care, în urma investigațiilor, a lavajului și a aspirației făcute în timpul operației, ca urmare a fragmentării lamei de bisturiu, echipa de medici a concluzionat că lama de bisturiu nu a rămas acolo. Aceste împrejurări duc la concluzia că nu a existat o culpă a pârâtului în momentul operației, astfel încât sancționarea administrativă pentru aspecte ulterioare operației nu prezintă relevanță în speță.
Și celelalte aspecte invocate de către apelant nu au legătură directă cu operația efectuată de pârât și nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii culpei pârâtului. Astfel, împrejurarea că reclamantul a depus la dosar bilete de trimitere la control neurologic nu schimbă cu nimic împrejurările operației. De asemenea, faptul că a stat internat 36 ore până la operație nu prezintă importanță în analizarea modului în care a decurs operația. Survenirea bolilor de care suferă apelantul, hepatita B și C, anterior sau ulterior operației, nu are importanță în cauză, reclamantul arătând în cererea sa că-l consideră vinovat pe pârât pentru faptul că a lăsat lama de bisturiu în spatele său, și nu pentru alte fapte. În plus, se observă că reclamantul a fost spitalizat și în alte unități sanitare și că nu există nicio dovadă că ar fi contactat hepatita în spital. În ceea ce privește pierderea capacității de muncă, aceasta s-a datorat altor afecțiuni ale reclamantului, așa cum rezultă din certificatul medical de constatare a capacității de muncă din 11.06.2003 și din decizia din 2008 a Comisiei superioare de disciplină a Colegiului Medicilor din România, în care s-a arătat că rămânerea lamei de bisturiu în masa musculară a reclamantului nu a produs niciun prejudiciu fizic pacientului și nici nu a avut capacitatea de a afecta în vreun fel evoluția bolilor de care suferea acesta.
În consecință, tribunalul a constatat că prima instanță a reținut în mod corect, în urma analizării tuturor probelor dosarului, că nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale și că acțiunea reclamantului este neîntemeiată,
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, în termen legal, criticând sentința judecătoriei și reiterând aspectele de fapt și de interpretare a probelor atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel, interpretări pe care le-a calificat ca fiind emise cu ignorarea probelor și în mod netemeinic.
Asupra recursului împotriva deciziei civile pronunțate în apel. Curtea a notat că, departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, memoriul de recurs conține, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalității deciziei instanței de apel, limitându-se, practic, la o reproducere parțială a stării de fapt a cauzei, o analizare a probațiunii administrate în fața primei instanțe, cu trimitere amplă la depoziția martorei I.L. și la interogatoriul pârâtului, și o expunere a definiției malpraxisului, potrivit diferitelor lucrări apărute în doctrina de specialitate. În recurs nu pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate. dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ. În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate. În recurs pot fi analizate doar strict motivele de nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ.
S-a constatat, așadar, că în cauză își găsește incidență excepția inadmisibilității acelor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, după cum urmează: expunerea în parte a stării de fapt a cauzei prin trimitere la demersurile medicale urmate de reclamantul recurent; trimiterile la depoziția martorei I.L., la interogatoriul pârâtului, la biletele de externare medicală, la decizia Comisiei superioare de disciplină etc.; modalitatea în care instanța de apel a apreciat aceste probe testimoniale și cu înscrisuri, deoarece toate aceste motive de netemeinicie se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 10 și 11 C.proc.civ., în prezent abrogate, abrogate de altfel și la data promovării recursului pendinte. Pe cale de consecință, Curtea a admis excepția inadmisibilității parțiale a motivelor de recurs de netemeinicie, excepție invocată la termenul de judecată din data de 18.11.2011.
Curtea a notat că printr-un motiv de recurs au fost solicitate implicit despăgubiri pentru existența legăturii de cauzalitate dintre afecțiunile hepatice de care suferă recurentul și actul medical criticat. Prin cererea introductivă reclamantul a învestit instanța cu o cerere având ca obiect daune morale și materiale inclusiv despăgubiri, în sumă de 200.000 euro, respectiv plata unei rente viagere, pentru paguba ce i-a fost cauzată de pârât prin uitarea unei lame de bisturiu în spatele recurentului. În fața primei instanțe, în termen procedural, în condițiile art. 132 raportat la art. 134 C.proc.civ., recurentul nu a învestit instanța cu o cerere având ca obiect despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin contractarea de către recurent a unor afecțiuni hepatice. Apelul provoacă o rejudecare a fondului litigiului, însă efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli, exprimate în adagiile latine tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devolueazâ decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum iudicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat). Cea de a doua limitare a efectului devolutiv al apelului exprimă ideea că în apel nu se pot face „cereri noi”, apelul nu repune în discuție decât ceea ce s-a judecat în fața primei instanțe.
În instanța de apel și în instanța de recurs nu se pot invoca niciun fel de cereri care nu au făcut obiectul dezbaterii în fond, nu se poate schimba calitatea părților, cauza acțiunii sau obiectul cererii de chemare în judecată, orice altfel de demers apărând ca inadmisibil. Curtea a constatat că cererea recurentului, prin care se invocă pentru prima dată în recurs existența unei daune ce i-a fost cauzată prin afecțiunile hepatice contractate, respectiv existența unei legături de cauzalitate între afecțiunile hepatice de care suferă recurentul și „uitarea lamei de bisturiu în spatele său" reprezintă o cerere nouă în recurs, fiind deci inadmisibilă prin prisma art. 316 C.proc.civ. raportat la art. 294 alin. (1) C.proc.civ.
Curtea a mai notat, de asemenea, un motiv de recurs care se circumscrie pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., respectiv greșita interpretare de către instanța de apel a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale prin raportare la definiția malpraxisului. Curtea a constatat că acesta este vădit nefundat. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art. 998 și art. 999 C.civ., care constituie, de altfel, temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.
Nu poate fi împărtășită susținerea recurentului, în sensul că pârâtul s-ar afla în culpă pentru faptul că nu a efectuat operațiunile ce se impun, conform protocolului medical în astfel de situații, câtă vreme, așa cum s-a reținut de către primele două instanțe, pe baza unei pertinente și judicioase aprecieri a probațiunii testimoniale administrate în cauză (depozițiile martorilor M.C. și I.L.), coroborate cu răspunsurile pârâtului la interogatoriul ce i-a fost luat, incidentul a fost imediat sesizat, procedându-se la luarea tuturor măsurilor impuse în astfel de situații de protocolul medical, respectiv s-a procedat la lavajul corespunzător, la toaletarea plăgii etc., neputându-se reține, așa cum nefondat susține recurentul, că pârâtul a uitat pur și simplu lama de bisturiu sau o bucată din aceasta în spatele recurentului. S-ar fi putut reține o atare acreditare numai în ipoteza în care nu s-ar fi remarcat, de către echipa de chirurgi, producerea incidentului și nu s-ar fi luat automat măsurile impuse în astfel de situații de protocolul medical.
De altfel, caracterul exoneratorde răspundere al incidentului ruperii lamei de bisturiu a fost atestat și prin decizia din 2008 a Comisiei superioare de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor, care a statuat în sensul că „fragmentarea lamei de bisturiu nu i se poate imputa pârâtului, constituind un viciu ascuns din fabricație, al lamei de bisturiu”. Se poate, astfel, concluziona în sensul că incidentul ruperii lamei de bisturiu îmbracă forma unui caz fortuit stricto sensu, a cărui prezență înlătură vinovăția făptuitorului, este, totodată, exonerator de răspundere și care, în același timp, înlătură caracterul ilicit al faptei.
Împrejurarea că prin decizia Comisiei superioare de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor s-a apreciat că pârâtul a încălcat dispozițiile art. 53 din Codul de deontologie medicală, respectiv că este culpabil de o abatere administrativă, în niciun caz nu dovedește existența faptei ilicite, având doar, așa cum corect a reținut și prima instanță, o valoare administrativă. Cu alte cuvinte, ceea ce i se poate imputa pârâtului, însă doar pe domeniul răspunderii disciplinare, iar nu și a răspunderii delictuale, este faptul că, după episodul operator, nu a repetat investigațiile necesare, cel puțin radiografice, pentru a se asigura că toate fragmentele de bisturiu au fost îndepărtate. Însă, în niciun caz nu i se poate imputa pârâtului că în timpul actului operator ar fi săvârșit o eroare ori o greșeală medicală, care să poată fi asimilată unei fapte ilicite. Dimpotrivă, date fiind circumstanțele concrete de moment și care reclamau și impuneau, totodată, efectuarea de urgență a unui protocol standard în asemenea situații, este de subliniat faptul că pârâtul a făcut tot ce s-a putut în acel moment, în condițiile date.
Nu s-a dovedit astfel existența faptei ilicite, vinovăția pârâtului, după cum nu s-a dovedit nici existența raportului de cauzalitate între rămânerea lamei de bisturiu în structura musculară din spatele reclamantului și existența durerilor acuzate de către acesta. Relevantă în acest sens este expertiza medico-legală nr. 899/114/3/2008, întocmită de Institutul de Medicină Legală Cluj și care a atestat faptul că tratamentul chirurgical aplicat reclamantului în Clinica de Neurochirurgie Cluj-Napoca, în perioada 06.02.2004-09.02.2004, a dus la vindecarea colecției purulente existente la nivel lombar, în urma intervenției neurochirurgicale din 07.02.2004 neapărând complicații postoperatorii neurologice obiective sau complicații care să afecteze biomecanica coloanei vertebrale lombare a reclamantului. Același raport de expertiză a confirmat faptul că nu există legătură de cauzalitate între numeroasele afecțiuni hepatice, cardiace, pulmonare, renale, colice, oculare, dermatologice etc., de care suferă reclamantul și intervenția chirurgicală la care a fost supus în data de 07.02.2004.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
| ← Malpraxis. Nesupravegherea pacientei gravide aflate în... | Obiectul sesizării Comisiei de malpraxis. Obligație de a face... → |
|---|
