Greșeala și eroarea medicală. Distincții. Diagnostic stabilit în condițiile dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament a cabinetului medical.
| Comentarii |
|
Standardul de apreciere a răspunderii medicului. Lipsa raportului de cauzalitate. Nerespectarea de către pacient a prescripției sau recomandării medicale. Încetarea responsabilității medicale
1. Pentru o mai bună stabilire a formei de vinovăției este important a se face distincția între fapta comisă prin eroare și fapta comisa din greșeală. In contextul art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, eroarea este determinată de situații ca evoluția complicată a unei boli ori simptomatologia atipică, situații în care orice medic ar fi procedat în aceeași manieră. Spre deosebire de greșeală, eroarea apare în pofida bunei-credințe și conștiinciozității medicului.
Greșeala (culpa medicală) poate fi definită ca fiind fapta medicului săvârșită fără intenție, în timpul (în legătură) cu exercitarea profesiei medicale, prin care se produce un prejudiciu pacientului pentru care medicul este răspunzător, deoarece, în aceleași condiții, un alt medic cu aceeași pregătire profesională, cu o conduită rezonabilă, nu I-ar fi generat. Culpa profesională medicală constă în nerespectarea regulilor privind exercițiul profesiei medicale, prin nepricepere sau abateri de la reguli îndeobște recomandate și recunoscute în practica acestei profesii, provenite din neglijență, nepăsare sau nerespectarea unor metode și procedee specifice. Se mai numește și imprudență.
Neglijența reprezintă omisiunea de a face ceva ce un om cu o imprudență modestă, ghidat după aspectele specifice conduitei omului grijuliu, ar face sau a face ceva ce un om prudent și diligent nu ar face. Neglijența în practica medicală ia forma grabei, superficialității, îndeplinirii neconștiincioase a obligațiilor. Neglijența poate lua forma: neluării corecte a anamnezei; neexecutării unui examen clinic corect; neefectuării unor examene paraclinice de rutină. Culpa profesională prin ușurință (nepăsare) rezidă în: neexaminarea clinică și completă a bolnavului; ignorarea riscurilor la care este supus bolnavul.
2. Răspunderea medicului poate fi angajată în cazul: a) refuzului trimiterii la un eșalon superior (privarea de șansă). Dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului, medicul consideră că nu are suficiente cunoștințe sau experiență pentru a asigura o asistență corespunzătoare, va solicita un consult cu specialiști sau va îndruma bolnavul către aceștia; b) neacordării dreptului la a doua opinie în aceeași cauză medicală. Neacordarea dreptului la o a doua opinie reprezintă o culpă prin omisiune; medicul ignoră în acest caz posibilitatea ca diagnosticul și interpretarea pe care a dat-o acestuia să fie greșite, fiind astfel încălcat și dreptul pacientului la informare privind gravitatea afecțiunii sale, șansele de tratare efectivă a bolii de care suferă. Dacă medicul a respectat cerințele unei atitudini ideale, neconcordanță diagnosticului cu realitatea va fi doar o eroare, căci orice medic ar fi ajuns la aceleași concluzii, în aceleași condiții.
3. Nu poate fi atrasă răspunderea civilă a medicului, în condițiile în care acesta a depus toate diligențele pentru stabilirea diagnosticului, însă manevrele specifice diagnosticării cancerului de cavum nu au putut fi realizate în cabinetul medical al acestuia, în lipsa dotării necesare. Or, potrivit art. 643 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006, personalul medical nu răspunde când prejudiciul în exercitarea profesiei se datorează „condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite”.
Forța majoră poate fi reținută ori de câte ori stabilirea greșită a unui diagnostic sau nefinalizarea unei terapii sunt cauzate de împrejurări externe, iar cazul fortuit apare atunci când această cauză este de natură internă. Așadar, nu se poate imputa medicului faptul că, neavând la îndemână mijloacele de investigație prescrise de literatura de specialitate, nu a putut stabili diagnosticul în faza de debut a bolii.
4. Nu a fost probat de către pacient raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul pe care îl generează, produce, cauzează, întrucât întârzierea în stabilirea diagnosticului de tumoare de cavum nu constituie o conduită culpabilă medicului, ci o consecință a nerespectării de către pacient a indicației de efectuare a fibroscopiei și a efectuării cu întârziere a examenului video fibroscopic.
Prin nerespectarea de către pacient a intervalului optim recomandat de revenire la control a fost tergiversată stabilirea diagnosticului, situație în care devin incidente dispozițiile art. 376 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora „responsabilitatea medicală încetează în situația în care pacientul nu respectă prescripția sau recomandarea medicală”.
C.A. București, dec. civ. nr. 150A din 23 aprilie 2013, irevocabilă prin nerecurare, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 05.02.2009, reclamantul C.C.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.S.D., CMI dr. C.S.D. SRL, Clinica PP România, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent lei, de la data plății, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 06.12.2007 a fost la un consult medical la Clinica P. C.V. la dr. C.S.D., care, în urma afecțiunilor pe care le acuza reclamantul, i-a pus diagnosticul de rinită, indicându-i un tratament medicamentos cu Clarinole și Biorinil; a fost programat la un consult nou în data de 26.03.2008, când - deși a acuzat aceleași simptome - pârâtul dr. C.S. i-a eliberat o nouă rețetă, cu o altă prescripție medicală, menținând însă diagnosticul de rinită. Fără a avea vreo ameliorare a afecțiunii, reclamantul s-a prezentat pentru ultima dată la cabinetul pârâtului C.S. din cadrul Clinicii P.C.V.; după examinare, acesta și-a păstrat diagnosticul, deși I-a atenționat că starea sănătății este din ce în ce mai îngrijorătoare. Poziția medicului pârât a rămas aceeași în ceea ce privește diagnosticul, afirmând că va trebui să aibă „răbdare" până medicamentele își vor face efectul. În disperare de cauză, întrucât starea sănătății devenea din ce în ce mai îngrijorătoare, ajungând în situația în care aproape nu mai putea să respire, căile nazale fiindu-i practic obturate, iar auzul mult diminuat, urechea stângă prezentând dificultăți majore de percepție a sunetelor, a apelat la un alt medic care, în urma consultului, i-a indicat efectuarea unei simple endoscopii.
În urma endoscopiei efectuate în data de 15.09.2008. s-a evidențiat existența unei formațiuni tumorale nazo-faringiene. În data de 22.09.2008, medicul a recomandat de urgență intervenția chirurgicală, care a avut loc la Spitalul Clinic C., Secția de Oncologie ORL. În data de 23.09.2008, biopsia a relevat o formațiune „tumorală cavum". Analizele amănunțite efectuate după intervenția chirurgicală au confirmat diagnosticul de „metastază limfoganglionară de carcinom spinocelu-lar". Acesta era diagnosticul care trebuia pus sau măcar presupus de către pârâtul dr. C.S. Timp de 5 luni, din luna decembrie 2007 și până în luna mai 2008, când s-a prezentat la consult la pârât, acesta nu a fost capabil să-i pună un diagnostic corect. Situația reală a stării sănătății a aflat-o abia în luna septembrie 2008, iar din acel moment viața reclamantului a luat o turnură dramatică, aceasta fiind în pericol, iar decesul previzibil, având în vedere diagnosticul stabilit. A plecat de urgență în Germania, la Freiburg, la UG Klinik f Strahlenheilkund, unde a urmat un tratamentul de chimioterapie și radioterapie, efectuând cheltuieli de cazare, transport, însoțitor. Factura proforma, pentru începerea tratamentului, ce i-a fost transmisă de clinică a fost de 30.000 euro. În luna noiembrie a anului 2008 a plecat în Germania, de unde s-a reîntors în luna ianuarie 2009. După reîntoarcerea în țară a continuat să urmeze un tratament „chimio”. Având în vedere incompetența profesională a pârâtului, care I-a diagnosticat cu o banală rinită, când diagnosticul era de „cancer”, și a faptului că a fost diagnosticat destul de târziu încât viața să-i fie în pericol, a solicitat ca, pe lângă prejudiciul material deosebit de grav, să se aprecieze și asupra daunelor morale pe care le-a suferit și de pe urma cărora încă se resimte și în prezent, când nu mai are o viața normală și nu își poate relua activitatea profesională. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ. și aspectul că fapta pârâtului a constituit malpraxis medical.
Pârâtul a depus întâmpinare în care a susținut că natura juridică a cauzei o constituie doar răspunderea civilă întemeiată pe dreptul comun. Potrivit art. 668 din Legea nr. 95/2006, în vederea stabilirii cazurilor de răspundere profesională pentru medici, la nivelul fiecărei autorități publice județene și a municipiului București se constituie o Comisie de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis. Numai această comisie poate stabili existența unui caz de malpraxis [art. 673 alin. (2)] și împotriva deciziei care atestă această situație, persoanele nemulțumite pot face contestație. Conform aceluiași art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun, astfel că persoana prejudiciată se poate adresa instanței civile după parcurgerea procedurii stabilirii cazului de malpraxis. Trebuie făcută distincția între răspunderea pentru malpraxis, așa cum este definită și caracterizată în art. 642 alin. (1) și urm. din Legea nr. 95/2006, precum și în Normele metodologice pentru aplicarea Titlului XV din Legea nr. 95/2006, și răspunderea civilă pentru fapta proprie.
Cu ocazia celor trei consultații efectuate reclamantului, nu a existat adenopatia latero-cervicală stânga care, eventual, să fi putut provoca o maladie canceroasă; deși la data de 26.03.2008 pârâtul a recomandat efectuarea unei endoscopii, iar la data de 24.04.2008 a recomandat efectuarea unor investigații suplimentare la Spitalul Dr. H., reclamantul nu s-a conformat și nu a mai venit la consultație. Tratamentul prescris personal a fost corect, iar așa cum declară la Spitalul C., ganglionii i-au apărut la sfârșitul lunii mai. La ultimul consult al reclamantului din 24.04.2008 nu avea cum să identifice metastaza limfoganglionară atâta timp cât nu apăruse niciun ganglion. Mai mult, ultimul diagnostic nu a putut fi confirmat nici în Germania, în luna octombrie 2008 fiind nevoie de investigații suplimentare. În condițiile în care nu există absolut niciun element care să contrazică diagnosticul și tratamentul pe care I-a stabilit personal, nu poate exista răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 998-999 C.civ.
Potrivit art. 376 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, „responsabilitatea medicală încetează în situația în care pacientul nu respectă prescripția sau recomandarea medicală". Or, reclamantul a refuzat să efectueze examenul endoscopic, a refuzat cercetarea medicală de către alți medici recomandați și nu există nicio dovadă că ar fi urmat tratamentul medical prescris pentru rinită eritematoasă.
Pârâtul C.S.D. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva SC A. SA, prin care a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor în limita sumei asigurate de 37.000 euro, în cazul în care prin hotărâre definitivă îi va fi atrasă răspunderea civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical. Ulterior a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în garanție, arătând că înțelege să solicite numai introducerea în cauză, în calitate de asigurător, a SC A. SA. Potrivit art. 656 din Legea nr. 95/2006, asigurarea pentru răspundere civilă profesională este obligatorie. Potrivit art. 657 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 „asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical”. Având în vedere că asigurarea este obligatorie, iar răspunderea civilă are loc în baza legii, pârâtul a opinat că instanța din oficiu trebuie să dispună introducerea în cauză a asigurătorului în caz că asiguratul nu ar fi procedat astfel. A susținut pârâtul că asigurătorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor către asigurat prin hotărârea judecătorească (singurul caz în care s-ar pune problema taxei de timbru) în cazul existenței unui act de malpraxis stabilit de Comisie (ceea ce nu se regăsește în speța de față), deoarece actul judecătoresc va fi executat ad literam în baza legii și a raportului de asigurare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 656, art. 657 alin. (1), art. 658 alin. (4) din Legea nr. 95/2006.
La data de 26.02.2010, SC G.A. SA (fosta SC A. SA în calitate de chemat în garanție) a formulat întâmpinare completată ulterior, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului. Pentru a se stabili dacă pârâtul a acționat culpabil, singura abilitată a analiza și a se pronunța asupra acestui fapt este Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis. Numai această comisie poate stabili existența unui caz de malpraxis și împotriva deciziei care atestă această situație persoanele nemulțumite pot face contestație.
t
Prin sentința civilă nr. 1784 din 03.10.2012, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții C.S.D., C.M.I. dr. C.S.D. SRL, Clinica P.P. România. A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție, astfel cum a fost modificată, formulată de pârâtul C.S.D. În contradictoriu cu chemații în garanție SC G.A. SA (fosta SC A. SA). A fost obligat reclamantul la plata către pârâții C.S.D. și CMI dr. C.S.D. a cheltuielilor de judecată (onorariu avocat).
Tribunalul a avut în vedere faptul că responsabilitatea medicală decurge din particularitățile profesiei medicale, dar și din posibilitățile actului medical de a se desfășura uneori imprevizibil sau ireversibil. Așa fiind, tribunalul a analizat acțiunea atât din perspectiva dispozițiilor Legii speciale nr. 95/2006, care reglementează sfera activității și răspunderii medicale, cât și în lumina dispozițiilor dreptului comun în materia răspunderii delictuale, respectiv art. 998-999 C.civ.
În condițiile art. 998-999 C.civ., pentru angajarea răspunderii juridice civile a medicului trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu, legătură de cauzalitate între conduita culpabilă și rezultatul vătămător, vinovăție din partea subiectului actului ilicit și să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică. Pe de altă parte, potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament. Potrivit art. 376 alin. (2) din Legea nr. 95/2006: „Responsabilitatea medicală încetează în situația în care pacientul nu respectă prescripția sau recomandarea medicală". Potrivit art. 643 alin. (2) lit. a) din lege, personalul medical nu răspunde când prejudiciul în exercitarea profesiei se datorează „condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite”.
Responsabilitatea medicală fiind o responsabilitate bazată pe greșeală, problema principală este aceea a definirii greșelii medicale, a conturării conținutului său, pentru a fi reținută ca o culpă judiciară. În doctrină și jurisprudență s-a statuat că eroarea medicală reprezintă un eșec imprevizibil al unui comportament medical normal, iar culpa medicală reprezintă încălcarea unei obligații profesionale minime de atenție și prudență. Pentru a fi considerată culpă, greșeala trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie evidentă, materială, demonstrată; să existe sigur, în afara oricăror dubii; să fie urmarea lipsei de profesionalism; să fie apreciată ca greșeală de către alți medici competenți.
În ceea ce privește fapta ilicită, s-a reținut că obligația de reparare există atât în cazul culpei sau greșelii intenționate, cât și a culpei neintenționate. Grija rezonabilă poate fi apreciată doar prin referire la comportamentul medicului în circumstanțele în care a acționat. Obligația este aceea de a exercita o îngrijire normală, chibzuită, rezonabilă, doctorul nu trebuie să garanteze un rezultat favorabil al eforturilor sale. Medicii nu sunt judecați după standardele celui mai experimentat, celui mai îndemânatic sau după cel mai pregătit membru al profesiunii, ci prin raportare la standardele unui practician cu o competență obișnuită într-un anumit domeniu medical.
Deși actele medicale defectuoase nu exclud faptele ilicite comise cu intenție, cele mai multe acte de malpraxis sunt comise din culpă, aceasta fiind de cele mai multe ori forma de vinovăție cu care acționează personalul medical. Pentru o mai bună stabilire a formei de vinovăției este foarte important a se face distincția între fapta comisă prin eroare și fapta comisa din greșeală. Eroarea este determinată de situații ca evoluția complicată a unei boli ori simptomatologia atipică, situații în care orice medic ar fi procedat în aceeași manieră. Greșeala presupune nerespectarea unor norme de comportament profesional pe care un medic cu aceeași capacitate profesională, în aceleași condiții, le-ar fi respectat. Spre deosebire de greșeală, eroarea apare în pofida bunei-credințe și a conștiinciozității medicului.
Culpa profesională medicală constă în nerespectarea regulilor privind exercițiul profesiei medicale, prin nepricepere sau abateri de la reguli îndeobște recomandate și recunoscute în practica acestei profesii, provenite din neglijență, nepăsare sau nerespectarea unor metode și procedee specifice. Se mai numește și imprudență. Neglijența în practica medicală ia forma grabei, superficialității, îndeplinirii neconștiincioase a obligațiilor. Neglijența poate lua forma: neluării corecte a anamnezei; neexecutării unui examen clinic corect; neefectuării unor examene paraclinice de rutină. Culpa profesională prin ușurință (nepăsare) rezidă în: neexaminarea clinică și completă a bolnavului; ignorarea riscurilor la care este supus bolnavul.
Medicul este responsabil atât când acționează, cât și când nu acționează; acesta răspunde de tot ceea ce face și de tot ce refuză să facă. Răspunderea medicului poate fi angajată în cazul: a) refuzului trimiterii la un eșalon superior (privarea de șansă). Dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului, medicul consideră că nu are suficiente cunoștințe sau experiență pentru a asigura o asistență corespunzătoare, va solicita un consult cu specialiști sau va îndruma bolnavul către aceștia; b) neacordării dreptului la a doua opinie în aceeași cauză medicală. Neacordarea dreptului la o a doua opinie reprezintă o culpă prin omisiune; medicul ignoră în acest caz posibilitatea ca diagnosticul și interpretarea pe care a dat-o acestuia să fie greșite, fiind astfel încălcat și dreptul pacientului la informare privind gravitatea afecțiunii sale, șansele de tratare efectivă a bolii de care suferă. Dacă medicul a respectat cerințele unei atitudini ideale, neconcordanță diagnosticului cu realitatea va fi doar o eroare, căci orice medic ar fi ajuns la aceleași concluzii, în aceleași condiții.
În speță, din istoricul bolii eliberat de pârâtul C.M.I. dr. C.S.D. coroborat cu mențiunile aflate pe rețeta eliberată de pârâtul dr. C.S.D. și bonurile emise de Clinica P. a rezultat că la data de 06.12.2007 reclamantul s-a prezentat la un consult medical la Clinica P„ la dr. C.S.D., care a stabilit diagnosticul de rinită eritematoasă, catar ototubar cronic.Ca tratament i s-a prescris Aerius, Clarinole, Biorinil și Baraka. Totodată, s-a recomandat revenirea la control peste 30 zile. Din același istoric, coroborat cu mențiunile aflate pe rețeta eliberată de pârâtul dr. C.S.D., a rezultat că la data de 27.03.2008 reclamantul s-a prezentat din nou la consult, ocazie cu care s-a menținut diagnosticul stabilit inițial, dar i s-a recomandat efectuarea unei endoscopii, care însă a fost refuzată de către reclamant. Ca tratament s-au prescris Aerius, Clarinase, Otrinase și Flamexin. Totodată, s-a recomandat revenirea la control peste 28 zile. La data de 24.04.2008 reclamantul s-a prezentat la consult fără endoscopie, s-a păstrat diagnosticul, indicându-se tratament cu Sinupret, Nasonex și s-au recomandat investigații suplimentare la Spitalul Dr. H./I.D./C.I. și revenire la control peste 60 de zile. S-a efectuat mențiunea „ameliorare subiectivă". După această dată, reclamantul nu s-a mai prezentat la consult.
În biletul de externare eliberat de Spitalul C. reiese mențiunea, la rubrica „epicriză”, că pacientul (reclamantul) „se internează pentru apariția unei formațiuni tumorale laterocervicale stângi de aproximativ 4 luni, care a crescut în dimensiuni progresiv”. Pe durata internării (22.09.2008-24.09.2008) reclamantul a fost supus unei intervenții chirurgicale, respectiv chiar pe data de 22.09.2008. Din buletinul de analize histopatologic eliberat de Spitalul Clinic C. la data de 23.09.2008 a rezultat că reclamantul a fost diagnosticat cu „carcinom nediferențiat tip nazofaringian”. Din buletinul de analize eliberat de P. - Centru de diagnosticare, a reieșit că la data de 06.10.2008 reclamantul a fost diagnosticat cu „formațiune tumorală de cavum laterală dreaptă. Ade-nopatii latero-cervicale ”. Din buletinul de analize eliberat de Spitalul Clinic C., Anatomie patologică, s-a constatat că la data de 21.10.2008 reclamantul a fost diagnosticat cu „metastază limfoganglionară de carcinom spinocelular slab diferențiat, cu depășirea capsulei și invazie în țesutul adipos din jur”.
Din scrisoarea medicală emisă de Clinica Universitară Freiburg s-a notat că reclamantul s-a prezentat la dl. Dr. h.c. R.L., directorul clinicii, „în ambulatoriu privat la data de 21.10.2008”. S-a menționat că „în afară de obturări de cerumen și diagnosticul cunoscut nu au putut fi constatate alte apariții patologice în spațiul nas-gât-urechi”. Potrivit opiniei medicale exprimate de acesta, „nu intra în discuție o intervenție chirurgicală”, deoarece se putea trata prin terapie prin iradiere cu „șanse foarte bune de vindecare”. S-a recomandat și solicitarea unei a doua opinii cu privire la conduita terapeutică propusă. Diagnosticul pus reclamantului la Clinica Universitară Freiburg, Clinica de terapie prin iradiere la data de 12.11.2008 a fost „carcinom nazofa-ringian dreapta cu metastaze ganglionare cervicale bilaterale" și recomandarea de tratament prin chimioterapie. Acest diagnostic a fost menținut și prin scrisoarea medicală emisă la data de 08.12.2008, cu mențiunea însă că, față de prima dată, „starea generală a pacientului este ușor înrăutățită”. În cel de-al doilea ciclu de tratament prin iradiere efectuat la aceeași clinică, a fost păstrat diagnosticul și s-a menționat că „pacientul declară o ameliorare a durerii la înghițit", precum și faptul că reclamantul și-a exprimat dorința de a continua tratamentul în România.
Prin decizia din 2010 emisă de Colegiul Medicilor București -Comisia de disciplină a fost respinsă ca nefondată reclamația formulată de reclamantul C.C.N. Împotriva pârâtului dr. C.S.D. În motivele care au fundamentat această decizie s-a reținut, printre altele, că „prin nerespectarea de către pacient a intervalului optim recomandat de revenire la control a fost tergiversată stabilirea diagnosticului". Prin decizia din 2011 Colegiul Medicilor din România - Comisia superioară de disciplină a respins contestația formulată de reclamant împotriva deciziei din 2010, emisă de Colegiul Medicilor București - Comisia de disciplină, ca fiind nefondată.
Tribunalul a reținut că a fost și aici efectuată o expertiză care a concluzionat în sensul că acuzația adusă pârâtului dr. C.S.D. este neîntemeiată.
Din răspunsul dat la întrebarea nr. 2 la interogatoriul propus de pârâtul dr. C.S.D., reclamantul a răspuns că recunoaște că procedurile de diagnostic și tratament au fost efectuate de către pârâtul dr. C.S.D. cu bună-credință. Din răspunsul dat la întrebarea nr. 12 din același interogatoriu a rezultat că reclamantul s-a prezentat la Spitalul C. la data de 15.09.2008, deși, potrivit răspunsului dat la întrebarea nr. 13, reclamantul cunoștea că starea sănătății sale era îngrijorătoare din decembrie 2007. Din adresa din 12.05.2011 emisă de dl. prof. dr. V.C. și înaintată Comisiei Superioare de Disciplină, s-a notat că, potrivit opiniei domniei sale, reclamantul putea efectua în România, gratuit, tratamentul pe care I-a urmat în Germania.
Din raportul de expertiză medico-legală efectuat la I.N.M.L. M.M., dispus de tribunal și depus la dosar la data de 25.01.2012, a rezultat că „dr. C.S.D. nu a greșit în procesul de stabilire a diagnosticului în condițiile de dotare tehnică pe care le-a avut la dispoziție la momentul examinărilor". Concluziile acestui raport de expertiză au fost avizate de către Comisia de avizare și control de pe lângă I.N.M.L. M.M. În data de 13.06.2012. Așa fiind, cum nu s-a stabilit un caz de malpraxis în ceea ce îl privește pe pârâtul dr. C.S.D., răspunderea acestuia nu poate fi atrasă în condițiile legii speciale.
Dar răspunderea acestuia nu poate fi atrasă nici în condițiile dreptului comun (art. 998, art. 999 C.civ.), întrucât tribunalul nu a putut reține, pe baza probatoriului administrat, o faptă ilicită în sarcina acestui pârât, săvârșită în legătură cu profesia. Din situația de fapt și din analiza probatoriului a rezultat că reclamantul nu a respectat indicațiile medicului, deși a susținut că a cunoscut încă de la început că boala sa este una foarte gravă, sub acest aspect tribunalul reținând ca fiind pertinente și probate apărările pârâților și a chematului în garantei. Pe de altă parte, a rezultat că boala a avut o evoluție insidioasă și nu a răspuns totdeauna la tratament, aspecte care au rezultat din evoluția înregistrată în actele medicale emise de Clinica Universitară Freiburg, Clinica de terapie prin iradiere. În aceste condiții, pârâtul dr. C.S.D. a acționat corect din punct de vedere al tratamentului aplicat, dar și prin respectarea regulilor de acordare a asistenței medicale pacienților care se prezintă la clinică, în calitate de angajat și prepus al acestuia. S-a constatat astfel că acesta nu a provocat cu vinovăție ori din culpă vreun prejudiciu reclamantului, situație în care nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1000 alin. (3) C.civ.
În termenul legal de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 284 C. proc.civ., împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.C.N.
S-a arătat că instanța de fond a interpretat în mod greșit actele depuse la dosarul cauzei de către intimatul C.S.D., relevând aspecte ce au fost doar susținute oral de medic, în răspunsurile sale la interogatoriul formulat de apelant. Instanța de fond a reținut că apelantul „... a refuzat efectuarea unei endoscopii”, deși din actele dosarului rezulta o altă situație. Astfel, din prescripțiile medicale (rețete) emise de intimat și care poartă antetul Policlinicii P. nu a rezultat nicio astfel de recomandare. Recomandarea apare doar pe 2 înscrisuri, pe fișa medicală a pacientului aflată la Registratura Policlinicii și pe trimiterea de la Cabinetul individual al medicului C.S.D. Aceste 2 înscrisuri nu au nici cea mai mică legătură cu intimatul și nu erau acte care să-i fi fost prezentate, ca fiind obligatorii, de către medic întrucât, pe de o parte, fișa medicală a pacientului nu este la dispoziția acestuia, ci este un act doveditor al medicului, care prestează serviciul medical de specialitate în favoarea bolnavului care se prezintă la consult. În această fișă, medicul face toate mențiunile rezultate ca urmare a consultării pacientului și lasă fișa la sediul Policlinicii, care o are în depozit. Cu privire la mențiunea recomandării efectuării unei endoscopii la Spitalul H„ apelantului nu i s-a adus la cunoștință necesitatea vitală a efectuării acesteia și nu s-a făcut nicio consemnare de către medicul intimat pe niciuna dintre rețetele de prescriere a tratamentului, care i-au fost înmânate apelantului. (...)
Prin al doilea motiv de apel, reclamantul a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere niciunui dintre răspunsurile intimatului C.S. de la interogatoriul formulat de apelant și acestea nu au făcut obiectul analizei, deși din ocolirea unui răspuns direct la întrebările puse de apelant rezultă ezitările sale și minciuna.
Apelantul a mai arătat că instanța de fond nu a analizat în amănunt expertiza tehnică de specialitate efectuată în cauză și i-a dat o interpretare favorabilă și superficială, convenabilă medicului acuzat de malpraxis. Din analiza expertizei medico-legale a rezultat că medicii experți nu au putut stabili cu certitudine lipsa unei culpe medicale a intimatului, medic ORL-ist, de vreme ce toate exprimările și concluziile acestora se limitau la folosirea sintagmelor „probabil singura greșeală a medicului", „formațiunea tumorală era cel mai probabil prezentă” sau.....cu localizare cel mai probabil ...”.
Curtea a constatat că apelul este nefondat. În speță, apelan-tul-reclamant a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât pentru îndeplinirea meseriei sale prin încălcarea obligațiilor sale profesionale de medic. Sfera activității și răspunderii medicale este reglementată de dispozițiile Legii speciale nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, astfel încât responsabilitatea medicului care decurge din particularitățile profesiei medicale și a actului medical, ce se poate desfășura uneori imprevizibil sau ireversibil, trebuie analizată din perspectiva normei juridice speciale. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006: „Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament”. Răspunderea civilă medicală poate fi angajată, astfel, pe ideea clasică de culpă (greșeală) și/sau noțiunea de „eroare profesională” introdusă de Legea nr. 95/2006. Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăției în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deși putea și trebuia să îl prevadă sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod ușuratic că acestea nu vor apărea.
În materia răspunderii civile a medicului, art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 face trimitere expresă doar la formele de vinovăție neintenționată, definind malpraxisul ca fiind „eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice". Potrivit art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, eroarea profesională include și „neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament”. Prin urmare, deși actele medicale defectuoase nu exclud faptele ilicite comise cu intenție, legiuitorul a înțeles să sancționeze doar actele de malpraxis comise din culpă, aceasta fiind de cele mai multe ori forma de vinovăție cu care acționează personalul medical. De altfel, în dreptul civil român răspunderea civilă delictuală se întemeiază, în principiu, tot pe ideea de culpă. Așadar, în contextul art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, eroarea profesională este acea faptă săvârșită cu ocazia exercitării profesiei care cauzează un prejudiciu pacientului și este legată de actul științific medical individual în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
Eroarea este diferită de greșeală (culpă medicală), aceasta din urmă putând fi definită ca fiind fapta medicului săvârșită fără intenție, în timpul (în legătură) cu exercitarea profesiei medicale, prin care se produce un prejudiciu pacientului pentru care medicul este răspunzător, deoarece, în aceleași condiții, un alt medic cu aceeași pregătire profesională nu I-ar fi generat. Cu alte cuvinte, acțiunea sau inacțiunea medicului culpabil este necorespunzătoare, inadecvată situației, cauzând un prejudiciu, care ar fi putut fi evitat de un alt medic (numit medic standard sau medic etalon, fără însă ca acesta să fie o somitate, un vârf profesional în domeniul medical), cu o conduită rezonabilă.
Erorile de diagnostic care angajează răspunderea medicului sunt cele care se datorează necunoașterii trecutului medical al pacientului, examinării greșite, interpretării eronate a simptomelor, neefectuării unor teste, netrimiterii pacientului pentru un consult de specialitate sau neschimbării diagnosticului în cazul unui tratament care nu dă rezultate.
Neglijența reprezintă omisiunea de a face ceva ce un om cu o imprudență modestă, ghidat după aspectele specifice conduitei omului grijuliu, ar face sau a face ceva ce un om prudent și diligent nu ar face. Grija rezonabilă poate fi apreciată doar prin referire la comportamentul medicului în circumstanțele în care a acționat. Obligația este aceea de a exercita o îngrijire normală, chibzuită, rezonabilă, doctorul nu trebuie să garanteze un rezultat favorabil al eforturilor sale. Astfel cum s-a arătat anterior, medicii nu sunt judecați după standardele celui mai experimentat, celui mai îndemânatic sau după cel mai pregătit membru al profesiunii, ci prin raportare la standardele unui practician cu o competență obișnuită într-un anumit domeniu medical.
Imprudența constă în comiterea unei activități pozitive, fără a prevedea că pot apărea consecințe ilicite, deși se putea și trebuia să se prevadă acest lucru.
În cauză nu se regăsește niciuna dintre formele de vinovăție prevăzute de lege, pentru a fi atrasă răspunderea medicală subiectivă a intimatului-pârât.
Situația de fapt privind consultațiile efectuate de reclamant, diagnosticele și tratamentele prescrise au fost în mod corect reținute de instanța de fond. Diagnosticul din data de 06.10.2008, pe baza analizelor efectuate de P. - Centru de diagnosticare, de „formațiune tumorală de cavum laterală dreaptă. Adenopatii latero-cervicale" și ulterior cel emis de Spitalul Clinic C. - Anatomie patologică, la data de 21.10.2008 de „metastază limfoganglionară de carcinom spinocelular slab diferențiat, cu depășirea capsulei și invazie în țesutul adipos din jur” au fost stabilite cu întârziere, care însă nu s-a datorat intimatului-pârât. Acesta a stabilit diagnosticul și tratamentul exclusiv în baza unei investigații clinice, iar nu pe baza unor examene specifice realizate cu aparatură tehnică și de laborator. Intimatul-pârât nu dispunea la cabinet de aparatura de specialitate pentru efectuarea manevrelor de diagnosticare arătate, motiv pentru care, la consultația din 27.03.2008, a recomandat apelantului efectuarea unei endoscopii.
Apelantul a susținut că nu a avut cunoștință de recomandarea medicului de a efectua o endoscopie, mențiunea de pe rețeta eliberată de intimat la data de 27.03.2008 fiind adăugată ulterior, pro causa. Curtea nu a putut reține o simplă afirmație, câtă vreme apelantul nu a prezentat exemplarul aceleiași rețete, primit personal în urma consultului, în al cărui conținut să nu fie regăsită această recomandare. Or, în condițiile în care probatoriul administrat în cauză nu releva o altă situație de fapt decât cea menționată pe rețeta eliberată la data de 27.03.2008, în afara simplelor afirmații ale apelantului, nu se impunea efectuarea unei expertize grafoscopice cu privire la acest înscris. Pe de altă parte, recomandarea privind efectuarea acestei examinări a fost menținută și în urma consultului din data de 24.04.2008, când, astfel cum s-a arătat anterior, apelantul nu efectuase fibroscopia cavumului, astfel cum îi fusese recomandat la controlul anterior, motiv pentru care a fost îndrumat să se adreseze Spitalului Dr. D.H. Cu toate acestea, apelantul a efectuat examenul videofibroscopic și biopsia abia în luna septembrie 2008 (după 5 luni de la ultima consultație de la cabinetul intimatului-pârât), când s-a prezentat la Clinica ORL a Spitalului C. din cauza obstrucției nazale și apariției unei adenopatii laterocervicale.
Față de cele reținute, Curtea a apreciat că în cauză nu poate fi atrasă răspunderea civilă a intimatului-pârât, întrucât acesta a depus toate diligențele pentru stabilirea diagnosticului, însă manevrele specifice diagnosticării cancerului de cavum nu au putut fi realizate în cabinetul medical al acestuia, în lipsa dotării necesare. Or, potrivit art. 643 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006, personalul medical nu răspunde când prejudiciul în exercitarea profesiei se datorează „condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite".
Forța majoră poate fi reținută ori de câte ori stabilirea greșită a unui diagnostic sau nefinalizarea unei terapii sunt cauzate de împrejurări externe, iar cazul fortuit apare atunci când această cauză este de natură internă. Așadar, nu se poate imputa intimatului-pârât faptul că, neavând la îndemână mijloacele de investigație prescrise de literatura de specialitate, nu a putut stabili diagnosticul în faza de debut a bolii.
Pe de altă parte, din actele medicale de la dosar, precum și din raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză de I.N.M.L. M.M. a rezultat că adenopatia latero-cervicală stângă nu era prezentă la momentele la care pacientul a fost examinat de intimatul-pârât, ci a apărut în luna mai 2008, după ce apelantul nu se mai prezentase la consult la cabinetul intimatului-pârât încă din luna aprilie 2008, diagnosticul fiind confirmat la examenul clinic obiectiv efectuat abia la data de 22.09.2008 la Spitalul Clinic C., Secția ORL, Chirurgie oncologică.
Or, în contextul Legii nr. 95/2006, răspunderea civilă a medicului este condiționată de raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul pe care îl generează, produce, cauzează, probă ce incumbă pacientului. În speță, nu a fost probat acest raport de cauzalitate, întrucât întârzierea în stabilirea diagnosticului de tumoare de cavum nu constituie o conduită culpabilă medicului, ci o consecință a nerespectării de către apelantul-reclamant a indicației de efectuare a fibroscopiei în intervalul 27.03.2008-02.09.2008 și a efectuării cu întârziere a examenului video fibroscopic, respectiv abia la data de 22.09.2008.
Conduita profesională corespunzătoare a intimatului-pârât rezultă nu doar din probele judiciare administrate în cursul soluționării litigiului, ci și din decizia din 2010 emisă de Colegiul Medicilor București -Comisia de disciplină, prin care a fost respinsă ca nefondată reclamația formulată de reclamantul C.C.N. Împotriva pârâtului dr. C.S.D., menținută prin decizia din 2011 a Colegiului Medicilor din România -Comisia superioară de disciplină, în motivele care au fundamentat această decizie reținându-se, printre altele, că „prin nerespectarea de către pacient a intervalului optim recomandat de revenire la control a fost tergiversată stabilirea diagnosticului”. În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 376 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora „responsabilitatea medicală încetează în situația în care pacientul nu respectă prescripția sau recomandarea medicală".
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinței, curtea, în baza art. 296 C.proc.civ., a respins apelul ca nefondat.
| ← Medic chirurg. Omisiunea extragerii unui corp străin din corpul... | Tratament stomatologic. Fapta licită a medicului. Afecțiuni... → |
|---|
